ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2539/2019

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018, reclamantul Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor A., în numele membrilor de sindicat B. și C., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Poliție Județean Prahova a solicitat instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să se dispună:

- obligarea pârâtului să recalculeze și să acorde reclamanților salariul de funcție și sporurile la nivelul maxim al acestor drepturi acordate în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, pentru aceeași funcție - agent de poliție sau ofițer de poliție - și nivel de studii, după caz, care cuprinde și drepturile salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive;

- obligarea pârâtului să plătească reclamanților diferența de drepturi salariale constând în diferența dintre sumele primite de reclamanți și cele rezultate în urma recalculării, începând cu data de 9 aprilie 2015, dar nu mai mult de data angajării, și până la data salarizării efective conform recalculării, actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală aferentă până la data plății efective.

În drept, au fost invocate disp. art. 1 alin. (5

1

) al O.U.G. nr. 83/2014 modificată prin Legea nr. 71/2015, Legea nr. 188/1999, Legea 284/2010, art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010, Legea nr. 153/2017.

2.1. Prin Sentința nr. 7133 din 5 noiembrie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, invocată din oficiu, declinându-se competența în favoarea Tribunalului Prahova.

În esență, s-a reținut că în cauză nu este aplicabilă Decizia nr. 1 din 21 ianuarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât problema de drept dezlegată privește interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, republicat, care au caracter special, fiind aplicabile numai jurisdicției muncii și asigurărilor sociale. Recursul în interesul legii privește un caz de competență teritorială exclusivă, motiv pentru care s-a reținut că instanța competentă teritorial cu soluționarea conflictelor de muncă, în cazul acțiunilor formulate de organizațiile sindicale, este cea de la sediul sindicatului reclamant.

De asemenea, s-a mai reținut că în cauza de față sindicatul nu are calitate de reclamant, ci acționează potrivit art. 28 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, ca mandatar în numele reclamanților, fiind irelevant astfel faptul ca Sindicatul are sediul în București.

2.2. Prin Sentința nr. 177 din data de 13 februarie 2019 s-a admis excepția necompetentei teritoriale a Tribunalului Prahova, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal.

A fost declinată competența de soluționare a cererii având ca obiect - având ca obiect - litigiu privind funcționarii publici în favoarea Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal.

S-a constatat existența conflictului negativ de competență între Tribunalul Prahova și Tribunalul București.

În baza dispozițiilor art. 134 C. proc. civ., s-a dispus suspendarea din oficiu a judecății și înaintarea dosarului Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în vederea soluționării conflictului de competență.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că potrivit art. 28 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 62/2011 i se recunoaște în mod expres sindicatului legitimarea procesuală activă, astfel că reclamant în cauză este însăși organizația sindicală și nu membrii săi, în numele cărora a formulat acțiunea.

S-a reținut că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, ale cărei prevederi de altfel nici nu au fost invocate, întrucât acțiunea formulată nu este o acțiune în contencios administrativ propriu-zisă, ci un litigiu privind funcționarii publici fiind asimilat raportului de muncă, astfel că în ceea ce privește competența urmează a fi aplicate prevederile din Codul Muncii.

Au fost invocate și dispozițiile art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii, care stabilesc o competență teritorială exclusivă, prin aceasta asigurându-se o protecție mai eficientă a drepturilor și intereselor reclamanților.

S-a concluzionat că Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor A. a acționat în calitate de reclamant, astfel că pentru determinarea competenței teritoriale, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, urmează să se țină seama de sediul sindicatului și nu de domiciliul membrilor săi, în numele cărora a formulat acțiunea.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență

Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 alin. (2), art. 134, art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente cauzei.

Obiectul prezentului dosar îl constituie cererea privind acordarea reclamanților - funcționari publici a salariului de funcție și a sporurilor la nivelul maxim al acestor drepturi acordate în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, pentru aceeași funcție - agent de poliție sau ofițer de poliție - și nivel de studii.

Înalta Curte constată că, în cauză, acțiunea a fost formulată de Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor A., în numele membrilor săi de sindicat.

Instanțele aflate în conflict s-au constatat necompetente teritorial în raport cu sediul/domiciliul reclamantului.

Legea nr. 188/1999 - la art. 1 alin. (1) "reglementează regimul general al raporturilor juridice dintre funcționarii publici și stat sau administrația publică locală, prin autoritățile administrative autonome ori prin autoritățile și instituțiile publice ale administrației publice centrale și locale, denumite în continuare raporturi de serviciu".

Astfel, în materia raporturilor de serviciu ale funcționarului public, deci inclusiv în ceea ce privește modificarea salariului reclamanților, potrivit dispozițiilor exprese ale art. 109 din Legea 188/1999 actualizată, competența materială de a soluționa litigiul în primă instanță revine secțiilor de contencios administrativ ale tribunalelor competente teritorial.

Înalta Curte constată că, în cauza de față, sindicatul acționează potrivit art. 28 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, în numele membrilor săi de sindicat, menționați în tabelul anexat cererii (2 funcționari publici), în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora (tabel cu semnături atașat - dosarul Tribunalului București), sindicatul fiind reprezentantul acestora în fața instanței.

Potrivit soluției de principiu adoptată la data de 22 mai 2017 în ședința secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit, cu titlu de principiu, că în materia contenciosului administrativ, în acțiunile formulate de sindicate în numele membrilor lor, competenta de soluționare a cauzei se stabilește în funcție de dispozițiile speciale prevăzute de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu exercitarea dreptului de opțiune al reclamantului.

Astfel, conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în forma anterioară modificării lui prin Legea nr. 212/2018, "reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepția necompetenței teritoriale."

Decizia nr. 1 din 21 ianuarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, se referă la interpretarea art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, respectiv a unei norme de competență reglementată de Codul muncii și la recunoașterea calității procesuale active a organizației sindicale.

Argumentele deciziei pronunțate în interesul legii se referă la ocrotirea interesului membrului de sindicat prin recunoașterea legitimității procesuale a organizației de sindicat, chiar în lipsa unui mandat expres și, pe cale de consecință, stabilirea competenței, în această ipoteză, în funcție de sediul sindicatului.

În cauză, Înalta Curte apreciază că decizia dată în recursul în interesul legii este pe deplin aplicabilă, avându-se în vedere că acțiunea a fost promovată de organizația sindicală Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor "A.", în numele membrilor săi de sindicat, menționați în tabelul anexat acțiunii, cu respectarea și a dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Constatând că prezenta acțiune a fost introdusă de Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor A., în numele membrilor săi de sindicat, la instanța în a cărei circumscripție își are sediul sindicatul, apreciază că se impune a se acorda prioritate principiului disponibilității în procesul civil.

Pentru considerentele expuse și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții B. și C. prin Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor A. și pe pârâtul Inspectoratul de Poliție Județean Prahova, în favoarea Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 mai 2019.

GGC - CP