ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3058/2017

Asupra conflictului negativ de competență;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal la data de 7 iunie 2016, sub nr. 21807/3/2016, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., reprezentați prin Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor "Pro Lex", au chemat în judecată pârâta Poliția Locală Ploiești, solicitând:

- obligarea pârâtei la stabilirea nivelului de salarizare în favoarea reclamanților funcționari publici, în funcție de nivelul maxim de salarizare, existent în cadrul pârâtei, pentru aceeași funcție și același grad profesional;

- obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale reprezentând diferența între salariile cuvenite ca urmare a aplicării nivelului maxim de salarizare din cadrul pârâtei, pentru aceiași funcție și grad profesional, și salariile efectiv achitate reclamanților, începând cu data de 9 aprilie 2015 și până la data rămânerii definitive a hotărârii, urmând ca sumele să fie actualizate cu indicele inflației de la data scadenței lunare până la data plății efective;

- obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente drepturilor salariale rezultând din diferența dintre salariile cuvenite și cele efectiv achitate reclamanților, de la data scadenței lunare până la data plății efective;

- plata cheltuielilor de judecată.

2.1. Prin Sentința civilă nr. 6595 din data de 17 noiembrie 2016, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această soluție s-a reținut că, în cauza, sindicatul nu are calitatea de reclamant, acționând doar ca un reprezentant al membrilor de sindicat, și, deși competența materială de soluționare a cauzei se determină potrivit dispozițiilor art. 109 din Legea nr. 188/1999, competența teritorială se stabilește potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în funcție de domiciliul reclamanților (situat în localitatea Ploiești) sau de sediul pârâtei (de asemenea situat în localitatea Ploiești).

2.2. Prin Sentința civilă nr. 790 din data de 27 aprilie 2017, Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea acestui conflict.

În argumentarea hotărârii astfel pronunțate, Tribunalul Prahova a reținut că litigiului nu-i sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, ci dispozițiile art. 117 din Legea nr. 188/1999, coroborate cu dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, dată fiind natura acțiunii formulate, aceasta privind raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, asimilată unui conflict de muncă, nefiind o acțiune în contencios administrativ propriu zisă.

Competenta teritorială reglementată de dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii este una exclusivă, stabilită în funcție de sediul reclamantului, Sindicatului Național al Polițiștilor și Vameșilor "Pro Lex", a cărui legitimitate procesuală este recunoscută potrivit dispozițiilor art. 28 alin. (2) din legea sindicatelor.

Tribunalul Prahova a reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 1/2013, a statuat că, în determinarea competentei teritoriale a instanței sesizate cu soluționarea conflictului de muncă potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, urmează să se tina seama de sediul sindicatului, și nu de domiciliile membrilor săi, în numele cărora a formulat acțiunea. Cum, în cauză, sediul sindicatului se află în București, competența teritorială revine Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

Obiectul prezentei cauze îl constituie cererea privind obligarea pârâtei la stabilirea nivelului salariului, în favoarea membrilor de sindicat având calitatea de funcționari publici, în funcție de nivelul maxim de salarizare existent în cadrul pârâtei, pentru aceeași funcție și același grad profesional, precum și obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale rezultate din diferența dintre salariile cuvenite și cele efectiv achitate reclamanților, inclusiv a dobânzii legale aferentă acestor sume.

Înalta Curte constată că, în cauză, acțiunea a fost formulată de Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor "Pro Lex", în numele membrilor săi de sindicat, care au fost menționați în tabelul anexat cererii.

Instanțele aflate în conflict s-au considerat necompetente teritorial în raport cu sediul/domiciliul reclamantului/reclamanților, apreciind diferit asupra problemei legitimității procesuale a sindicatelor, respectiv dacă acestea acționează în calitate de reclamanți sau doar ca reprezentanți ai membrilor săi.

Problema calității procesuale active a organizațiilor sindicale a fost semnalată prin recursurile în interesul legii declarate în conformitate cu prevederile art. 329 din C. proc. civ., modificat prin art. I pct. 32 din Legea nr. 202/2010, de prim-adjunctul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov, apreciindu-se că nu există un punct de vedere unitar în cazul acțiunilor în justiție promovate de organizațiile sindicale în numele membrilor lor, în temeiul dispozițiilor art. 28 alin. (1) și (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003, anterior abrogării acestui act normativ prin art. 224 lit. a) din Legea dialogului social nr. 62/2011, practica judiciară având un caracter neunitar sub aspectul stabilirii legitimării procesuale active a organizațiilor sindicale.

Prin Decizia nr. 1 din 21 ianuarie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea acestor recursuri în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 118 din 1 martie 2013, s-a statuat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 (în prezent abrogată prin Legea dialogului social nr. 62/2011), organizațiile sindicale au calitate procesuală activă în acțiunile promovate în numele membrilor de sindicat și că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, instanța competentă teritorial în soluționarea conflictelor de muncă în cazul acestor acțiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant.

Așadar, prin decizia invocată s-a constatat că textul art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 a configurat elementele legitimării procesuale extraordinare a acestor organizații, depășind limitele unui simplu drept de reprezentare legală, fiind recunoscută calitatea de reclamant în conflictele colective de muncă, iar potrivit principiului "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus", și în cazul conflictelor individuale de muncă, unde poate acționa chiar și fără un mandat expres.

Înalta Curte apreciază că, deși prin decizia dată în soluționarea recursului în interesul legii s-au pus în discuție aspecte privind interpretarea unor prevederi ale Codului muncii, argumentele juridice privind calitatea procesuală de reclamante a organizațiilor sindicale depășesc cadrul litigiilor de muncă, fiind aplicabile, pentru identitate de rațiune, și în cauze de altă natură în care au fost formulate acțiuni de către organizațiile sindicale.

În cauza de față acțiunea a fost promovată de organizația Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor "Pro Lex", în numele membrilor săi de sindicat, menționați în tabelul anexat acțiunii, cu respectarea dispozițiilor art. 10 alin. (3) din legea nr. 554/2004.

Prin urmare, cât privește litigiile ivite în legătură cu raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, acestora le sunt aplicabile dispozițiile speciale ale art. 109 din Legea nr. 188/1999, care stabilesc competența funcțională și materială de soluționare a cauzei în favoarea secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, iar din punct de vedere teritorial sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, ce reglementează o competență alternativă, în funcție de voința reclamantului.

Pentru toate aceste motive Înalta Curte constată că, în cauza de față, competența de soluționare a acțiunii în primă instanță revine Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, sindicatul reclamant având sediul în circumscripția acestei instanțe.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 133 pct. 2, art. 135 alin. (1) și alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., reprezentați prin Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor "Pro Lex" și pe pârâta Poliția Locală Ploiești, în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 octombrie 2017.

Procesat de GGC - MM