ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1964/2019

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 11 august 2016 pe rolul Judecătoriei Bacău reclamantul Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, calitate transmisă ulterior Biroului Asigurătorilor de Autovehicule din România potrivit art. 36 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., obligarea acestuia la plata sumei de 415.544,73 RON, sumă pe care reclamantul a achitat-o cu titlu de despăgubiri mai multor persoane prejudiciate; a solicitat, de asemenea, cheltuielile de judecată precum și plata dobânzii legale penalizatoare calculată de la data pronunțării hotărârii judecătorești și până la achitarea integrală a debitului precum și a celorlalte cheltuieli pe care le va face cu acest proces. În drept, au fost invocate art. 192 C. proc. civ. Ordinul președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 1/2008 pentru punerea în aplicare a Normelor privind constituirea, administrarea și utilizarea Fondului de protecție a victimelor străzii; art. 25 din Legea nr. 32/2000; art. 1349, 1357, 1359, 1381 și 1385 C. civ. Prin Sentința nr. 7302 din 23 noiembrie 2016 Judecătoria Bacău a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, raportat la criteriul valoric al pretențiilor deduse judecății.

Sentința pronunțată de Tribunalul Bacău, secția I civilă Prin Sentința nr. 1079/D din 13 decembrie 2017 Tribunalul Bacău, secția I civilă a respins acțiunea.

Decizia Curții de Apel Bacău, secția I civilă Prin Decizia nr. 609 din 20 iunie 2018 Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a admis apelul formulat de reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România împotriva sentinței; a admis acțiunea și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 415.544,73 RON cu titlu de prejudiciu, precum și dobânda legală penalizatoare calculată de la data pronunțării Sentinței 1079 din 13 decembrie 2017 a Tribunalului Bacău și până la achitarea integrală a debitului.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 2 și 5 C. proc. civ. pârâtul A., formulând următoarele critici: - Instanța de apel a încălcat principiul continuității completului de judecată, respectiv dispozițiile art. 19 și 214 C. proc. civ., întrucât deși dosarul a fost repartizat la un complet, cu o zi înaintea termenului de judecată la care cauza a fost dezbătută, completul inițial a fost schimbat; - Instanța de apel nu a asigurat contradictorialitatea judecării apelului, conform art. 14 C. proc. civ., întrucât pentru termenul din 16 mai 2018 a citat pârâtul cu mențiunea de a depune înscrisuri, judecata urmând a se face în lipsa acestuia. În acest mod, pârâtul a fost în imposibilitatea de a formula concluzii orale, fiind încălcate și dispozițiile art. 16 C. proc. civ. referitoare la nemijlocire, precum și ale art. 15 din același cod, privind principiul oralității; - Hotărârea instanței de apel este nelegală, întrucât la data efectuării plăților de către reclamant nu exista titlu executor, acesta realizând o plată nedatorată, în lipsa constituirii de părți civile în condițiile în care persoanele despăgubite nu au făcut dovada prejudiciilor suferite și a calității de moștenitor. Plata sumelor respective s-a realizat cu încălcarea Legii nr. 32/2000 și a Normelor privind FPVS aprobate prin Ordinul nr. 1/2008 A2, precum și cu încălcarea art. 9, deoarece reclamantul nu a notificat pârâtul în vederea participării la constatarea și evaluarea prejudiciului și nici cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate, plățile fiind efectuate din inițiativa reclamantului. Prin Decizia penală nr. 362/2016 a Curții de Apel Bacău acțiunea în regres a fost declarată inadmisibilă. În lipsa titlului executor, creanțele nu erau certe, lichide și exigibile, potrivit art. 664 C. proc. civ.. De asemenea, plățile au fost efectuate unor subiecte de drept care nu au dovedit prejudiciul suferit și care astfel s-au îmbogățit fără justă cauză. La data de 19 iulie 2018 recurentul-pârât a depus completare la motivele de recurs, prin care a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 și 3 C. proc. civ., respectiv: - Întrucât părțile vătămate nu s-au constituit părți civile, iar FPVS nu a avut calitatea de parte civilă în procesul penal, acțiunea în regres formulată de Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România este inadmisibilă, hotărârea penală având autoritate de lucru judecat în fața instanței civile; - Hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, respectiv declarându-se competentă să judece acțiunea în regres deși aceasta a fost respinsă, ca inadmisibilă, instanța civilă, prin fraudă la lege a soluționat prezenta cauză, deși nu avea această prerogativă, ceea ce atrage aplicarea art. 246 C. proc. civ. privind constatarea nulității absolute a deciziei pronunțate în apel; - Recurentul a solicitat suspendarea judecării prezentului recurs până la soluționarea plângerii penale înaintate către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pe care a depus-o, în copie și suspendarea executării silite în Dosar nr. x/2016 până la soluționarea definitivă a aceleiași plângeri.

Procedura de filtru La data de 5 martie 2019 a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului prin care s-a reținut că recursul pârâtului vizează aspectele procedurale privind principiile continuității completului, oralității și contradictorialității, care sunt încadrabile în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. De asemenea, recurentul a criticat modalitatea în care instanța de apel a apreciat asupra acțiunii în regres dedusă judecății, critică ce este încadrabilă în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Criticile formulate prin intermediul completării la motivele de recurs vizând încălcarea autorității de lucru judecat a hotărârii penale, au fost considerate ca fiind încadrabile în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., iar cele privind încălcarea competenței de ordine publică, în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. În cauză nu s-au formulat puncte de vedere la raportul de admisibilitate. Prin încheierea din camera de consiliu din data de 15 mai 2019 a fost admis în principiu recursul, fixându-se termen în ședință publică pentru judecata acestuia. În ședința publică din data de 6 noiembrie 2019 au fost respinse cererile de suspendare a judecății recursului și a executării deciziei recurate. II.Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Într-o primă critică dedusă judecății se susține, în temeiul art. 488 pct. 5 C. proc. civ., încălcarea principiului continuității completului de judecată, respectiv a dispozițiilor art. 19 și 214 C. proc. civ., întrucât deși dosarul a fost repartizat unui complet, cu o zi înaintea termenului de judecată la care cauza a fost dezbătută, completul inițial a fost schimbat. Critica este nefondată întrucât, din actele dosarului, rezultă că decizia a fost pronunțată de judecătorii titulari ai completului A5, inițial învestit. Faptul că la termenul de judecată din data de 16 mai 2018, în care s-a dispus atașarea dosarului penal, unul dintre judecătorii titulari, aflat în concediu medial, a fost înlocuit cu judecătorul din planificarea de permanență, astfel cum rezultă din procesul-verbal aflat la dosar, nu echivalează cu încălcarea principiului continuității în condițiile în care această înlocuire s-a făcut cu respectarea art. 110 alin. (8) din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/2015 din 17 decembrie 2015 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești. Cum dispozițiile art. 19 și 214 alin. (2) C. proc. civ. prevăd, cu titlu derogatoriu de la principiul continuității, posibilitatea înlocuirii judecătorului care, din motive temeinice, nu poate participa la ședința de judecată, iar această situație a fost probată în cauză, nu se poate reține încălcarea respectivei garanții procesuale. A mai criticat recurentul, tot din perspectiva dispozițiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ., încălcarea de către instanța de apel a principiilor contradictorialității și oralității, reglementate de dispozițiile art. 14 și 15 C. proc. civ., întrucât pentru termenul din 16 mai 2018 pârâtul a fost citat cu mențiunea de a depune înscrisuri, judecata urmând a se face în lipsa acestuia. În acest mod, pârâtul susține că a fost în imposibilitate de a formula concluzii orale, fiind încălcate și dispozițiile art. 16 C. proc. civ. referitoare la nemijlocire. Critica este nefondată având în vedere că susținerile recurentului nu probează o încălcare a garanțiilor procesuale invocate. Astfel, se constată că recurentul a depus pentru termenul de judecată din data de 16 mai 2018 o notă de concluzii și înscrisuri atașate însă nu s-a prezentat în ziua judecății pentru a participa la dezbaterile din ședința publică. Cum partea adversă solicitase judecata în lipsă, în baza art. 223 alin. (3) coroborat cu art. 411 alin. (1) pct. 2 teza a II-a C. proc. civ., instanța, constatând că apelul este declarat în termen și apelanta are calitate procesuală, a procedat la adoptarea unor măsuri premergătoare judecării cauzei, dispunând atașarea dosarului penal. De altfel, potrivit art. 10 alin. (1) C. proc. civ., părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și probeze pretențiile și apărările, să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia. Prin urmare, nedovedindu-se că intimatul reclamant a fost în imposibilitate obiectivă de a se prezenta pentru a dezbate în ședință publică apelul și probatoriul administrat, simpla absență a acestuia la termenele de judecată din apel nu a fost de natură a împiedica soluționarea cauzei. Nefiind dovedită nerespectarea unei dispoziții procedurale, nu poate fi reținută incidența dispozițiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ. Recurentul a criticat hotărârea instanței de apel și pentru modul în care a soluționat acțiunea în regres, critică încadrabilă în dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. În acest sens a susținut că plata despăgubirilor s-a făcut cu încălcarea Legii nr. 32/2000 și a art. 9 din Normele privind FPVS aprobate prin Ordinul nr. 1/2008 A2, deoarece reclamantul nu ar fi notificat pârâtul în vederea participării la constatarea și evaluarea prejudiciului și nici cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate. Susține că plata a fost făcută din inițiativa reclamantului, în lipsa unui titlu executor și a constituirii de părți civile, în condițiile în care persoanele despăgubite nu au dovedit prejudiciul suferit și care, astfel, s-au îmbogățit fără justă cauză. Arată că prin Decizia penală nr. 362/2016 a Curții de Apel Bacău acțiunea în regres a fost declarată inadmisibilă și că, în lipsa titlului executor, creanțele nu erau certe, lichide și exigibile, potrivit art. 664 C. proc. civ. În completarea motivelor de recurs, pârâtul a reluat ultima critică, susținând că, în situația în care părțile vătămate nu s-au constituit părți civile, iar FPVS nu a avut calitatea de parte civilă în procesul penal, acțiunea în regres formulată de Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România este inadmisibilă, hotărârea penală având autoritate de lucru judecat în fața instanței civile. În acest context, consideră că hotărârea instanței de apel a fost dată și cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, instanța civilă, prin fraudă la lege, soluționând prezenta cauză, deși nu avea această prerogativă, ceea ce atrage aplicarea art. 246 C. proc. civ. privind constatarea nulității absolute a deciziei pronunțate în apel. Aceste critici se întemeiază pe situația juridică stabilită în procesul penal. Din această perspectivă, se constată că, prin Decizia nr. 362 din 22 martie 2016 a Curții de Apel Bacău, secția penală, instanța penală a statuat că Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, în calitate de parte responsabilă civilmente, deși a achitat despăgubiri părților civile, nu poate alătura acțiunea în regres îndreptată împotriva inculpatului A., acțiunii penale. O atare acțiune, inadmisibilă în procesul penal, va trebui exercitată în fața instanței civile. Aceste considerente au, într-adevăr, autoritate de lucru judecat însă nu în sensul reținut de recurent, referitor la inadmisibilitatea promovării unei acțiuni în regres, ci, dimpotrivă, deschid posibilitatea Fondului de a exercita această acțiune în fața instanței civile competente, reclamanta conformându-se acestor dispoziții prin promovarea acțiunii pendinte. Prin urmare nu se poate reține ca fiind fondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ. referitor la încălcarea autorității de lucru judecat și, strict legat de acesta, nici cel referitor la necompetența materială a instanței civile, caz prevăzut de art. 488 pct. 3 C. proc. civ., ce a fost invocată, de altfel, omisso medio. În ceea ce privește critica subsumată dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., referitoare la modalitatea în care a fost soluționată acțiunea în regres, recurentul a susținut că nu a fost notificat la stabilirea despăgubirilor potrivit art. 9 din Ordinul CSA nr. 1/2008. Înalta Curte reține că instanța de apel a apreciat în mod corect că nechemarea reclamantului în procedura administrativă de acordare a despăgubirilor către părțile civile nu atrage nulitatea convenției de despăgubiri ci conduce la inopozabilitatea acestei înțelegeri față de autorul prejudiciului, care își poate formula propriile apărări în instanță, în cadrul acțiunii în regres promovată împotriva sa. În consecință, instanța de apel a analizat, pe fond, condițiile în care s-a instituit răspunderea civilă delictuală în persoana pârâtului, statuând asupra îndeplinirii tuturor condițiilor prevăzute de lege pentru declanșarea acestui mecanism. Plecând de la dispozițiile art. 28 din C. proc. civ. penală, care prevede că hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, instanța a făcut o analiză proprie cu privire la existența prejudiciului și la cuantumul daunelor acordate, tocmai în considerarea faptului că acestea nu au fost stabilite în cadrul procesului penal, ci prin convenția privată a părților, apreciind că acestea au fost corect stabilite. Prin urmare răspunderea pârâtului și întinderea prejudiciului au fost evaluate jurisdicțional, instanța stabilind că există în sarcina acestuia o obligație de despăgubire. Contrar susținerilor recurentului, nu se pune problema caracterului executoriu al convenției de despăgubiri, cătă vreme reclamanta nu a pus în executare respectivul acord, ci s-a adresat instanțelor civile cu cererea pendinte, cadru procesual în care acestea au statuat cu privire la existența și întinderea obligației de despăgubiri în sarcina pârâtului în calitate de autor al accidentului rutier, situație premisă admiterii acțiunii în regres. Dispozițiile art. 51 alin. (9) lit. b) pct. ii și alin. (14) din Legea nr. 32/2000 și cele ale art. 13 din Ordinul CSA nr. 1/2008 în vigoare la data producerii accidentului, conferă Fondului de protecție a victimelor străzii dreptul de acțiune în regres, întrucât el nu acționează ca un asigurător de răspundere civilă, ci ca un garant al obligației de despăgubire care înlesnește victimelor posibilitatea reparării prejudiciului suferit în situația în care autovehiculul care a provocat accidentul nu era asigurat pentru răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule, cu toate că, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, proprietarul acestuia avea obligația să încheie o astfel de asigurare. Acest organism se subrogă în drepturile victimelor pentru despăgubirea încasată, dar aceasta se face cu observarea condițiilor de declanșare a răspunderii civile delictuale în persoana autorului prejudiciului. Atribuțiile sale au fost preluate, potrivit O.U.G. nr. 54/2016, de către Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, succesor în drepturi și obligații al Fondului de protecție a victimelor străzii, fiind menținute și Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie. Odată stabilită această obligație în sarcina pârâtului, având în vedere rolul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, de intermediar în procesul de dezdăunare și nu de asigurător care să preia răspunderea autorului, corect s-a statuat pe calea acțiunii în regres, că persoana vinovată de producerea accidentului, neasigurată de răspundere civilă, este ținută a restitui suma plătită pentru a acoperi prejudiciul material și moral cauzat victimelor. Față de aceste considerente, constatând că în cauză nu sunt incidente cazurile de nelegalitate invocate de recurent, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.