ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 647/2020

Asupra cauzei de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bacău în data de 11.04.2016 sub nr. x/2017, reclamantul Fondul de Protecție al Victimelor Străzii a chemat în judecată pe A., conducătorul autovehiculului responsabil pentru producerea prejudiciului, și pe B., proprietar al autovehiculului prin intermediul căruia s-a produs prejudiciul, solicitând rambursarea sumei de 402557,05 RON, compusă din: 34400 RON, despăgubiri achitate de reclamantă persoanei prejudiciate, C. (daune morale); 72621,91 RON, despăgubiri achitate de reclamantă, persoanei prejudiciate D. (daune materiale și daune morale); 42046 RON, despăgubiri achitate de reclamantă, persoanei prejudiciate E. (daune materiale și daune morale); 41900 RON, despăgubiri achitate de reclamantă, persoanei prejudiciate E. (daune morale); 41900 RON, despăgubiri achitate de reclamantă persoanei prejudiciate F. (daune morale); 86361 RON, despăgubiri achitate de reclamantă, persoanei prejudiciate G. (daune materiale și daune morale); 34400 RON, despăgubiri achitate de reclamantă, persoanei prejudiciate H. (daune morale); 35517,85 RON, despăgubiri achitate de reclamantă, persoanei prejudiciate G. (daune materiale și daune morale) și 13410,29 RON, reprezentând dobânda penalizatoare calculată de la data la care reclamantă a efectuat plata despăgubirilor și până la data introducerii acțiunii.

S-au solicitat, de asemenea, cheltuielile de judecată precum și plata dobânzii legale penalizatoare calculată de la data pronunțării hotărârii judecătorești și până la achitarea integrală a debitului, precum și a celorlalte cheltuieli cu acest proces.

Prin Sentința civilă nr. 1.083 din 19 decembrie 2017, Tribunalul Bacău, a admis acțiunea formulată de reclamanta Fondul de Protecție a Victimelor Străzii și a obligat pârâții A. și B., în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 389.146,76 RON, cu titlu de despăgubiri și a dobânzii legale penalizatoare, calculată de la data de 25.08.2015 până la 11.04.2016 și de la data de 19.12.2017 până la achitarea integrală a debitului.

Prin Decizia nr. 196/2019 din 22 februarie 2019, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a admis apelul declarat de apelanții-pârâți A. și B., a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a respins acțiunea față de A., ca nefondată, a menținut soluția primei instanțe cu privire la pârâta B. și a înlăturat din sentința apelată dispozițiile contrare acelei decizii.

Împotriva Deciziei civile nr. 196/2019 din 22 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a declarat recurs pârâta B., cu a cărui soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, cu consecința respingerii acțiunii formulate față de pârâta B., invocând în drept motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut la art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a învederat că, prin decizia dată, instanța de apel a reținut corect că în cauză nu pot fi reținute dispozițiile art. 1375 și art. 1377 din C. civ., fapta fiind săvârșită de lucru și nu de o faptă umană, însă, cu toate acestea, au fost menținute obligațiile stabilite de instanța de fond în ceea ce o privește pe pârâta B.. Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a reținut că producerea evenimentului rutier este un caz fortuit și nu un caz de forță majoră, iar potrivit art. 27 din Norma nr. 23/2014 doar în caz de forță majoră asigurătorul nu acordă despăgubiri.

Recurenta a arătat că a depus la dosarul cauzei contractul de comodat din data de 09.04.2014, încheiat între aceasta, în calitate de proprietar-comodant, și SC I. SRL, în calitate de comodatar, iar la cap. III pct. 1 din contract s-a stipulat obligația comodatarului de a achita polița RCA și polița CASCO pe perioada folosinței autoutilitarei.

Potrivit art. 18 alin. (1) din Norma ASF nr. 23/2014 rezultă că asigurătorul poate încheia și poate primi o primă de asigurare pentru polița RCA și de la utilizatorul unui vehicul, nu numai de la proprietar.

Conchizând, recurenta a precizat că proprietarul autovehiculului, prin contractul de comodat, a transmis răspunderea civilă către comodatarul SC I. SRL, aceasta din urmă având obligația legală și contractuală de a plăti prima de asigurare RCA, în calitate de deținător și utilizator al autovehiculului.

Prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, magistratul- asistent raportor a reținut că cererea de recurs îndeplinește condițiile de formă, stabilite de art. 486 alin. (1) din C. proc. civ. sub sancțiunea nulității de art. 486 alin. (3) din C. proc. civ., că este legal timbrat și că este exercitat în termenul legal, prevăzut de dispozițiile art. 485 alin. (1) din C. proc. civ., iar hotărârea curții de apel este susceptibilă de recurs. În ceea ce privește admisibilitatea recursului din perspectiva posibilității încadrării aspectelor de nelegalitate invocate în prevederile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., s-a reținut că această chestiune urmează să fie analizată de către completul de filtru.

Prioritar, Înalta Curte, apreciază că se impune a se reține că admisibilitatea unui recurs, în condițiile art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., presupune analiza de către completul de filtru, a îndeplinirii cumulative a condițiilor de fond și de formă a cererii de recurs, stabilite sub sancțiunea nulității de prevederile art. 486 alin. (3) din C. proc. civ., care reglementează conținutul cererii de recurs, de dispozițiile art. 489 din C. proc. civ., care se referă la încadrarea criticilor în motivele de casare, expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., și de dispozițiile art. 485 din C. proc. civ., referitoare la termenul de exercitare a recursului, a legalității căii de atac exercitate și a îndeplinirii de către recurent a obligației legale de achitare a taxei judiciare de timbru.

De asemenea, reține că în conformitate cu dispozițiile art. 499 din C. proc. civ., în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare.

La termenul din 04 martie 2020, completul de filtru, constatând că recursul este legal timbrat, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de formă, stabilite sub sancțiunea nulității de prevederile art. 486 alin. (3) din C. proc. civ., că recursul a fost exercitat în termenul legal, reglementat de dispozițiile art. 485 alin. (1) din C. proc. civ., iar decizia curții de apel este susceptibilă de recurs, a rămas în pronunțare asupra admisibilității în principiu a recursului, din perspectiva încadrării criticilor formulate de recurenta B. în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488, astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 din C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestora, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., casarea se poate cere atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Motivul de casare este o consecință firească de sancționare a nerespectării dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., care, referindu-se la considerentele hotărârii judecătorești, prevăd că acestea trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, menționându-se argumentele pentru care s-au admis și, respectiv, s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii este un atribut esențial al acesteia, de natură să explice părților și să le determine să accepte soluția primită, o garanție puternică împotriva unui eventual arbitrar al judecătorului, dar și o condiție necesară pentru a se putea realiza controlul judiciar de către instanța superioară.

Motivarea clară, convingătoare și completă a hotărârii judecătorești, datorită importanței sale în explicarea soluției pronunțate, a fost ridicată la rang de principiu în Convenția Europeană a Drepturilor Omului (art. 6 parag. 1), din perspectiva dreptului părților la un proces echitabil.

Pentru a pretinde sancționarea de ordin juridic în cazul nemotivării hotărârii, sub oricare dintre cele trei forme prevăzute în art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. - nemotivarea, motivarea contradictorie sau străină de natura cauzei, este important ca, în cadrul cererii sau al căii de atac asupra căreia s-a pronunțat instanța, prin hotărârea pretins nemotivată, să fi fost formulat un astfel de motiv, neexaminat.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., acesta vizează încălcarea de către instanța de apel a normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

În cauza de față se constată că prin decizia recurată, curtea de apel a reținut că potrivit art. 48 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, obligația de a încheia asigurarea de răspundere civilă incumbă exclusiv proprietarului, orice prevedere stipulată într-un contract, în sensul excluderii acestei obligații, neputând fi acceptată decât prin nesocotirea voinței legiuitorului.

A mai constatat că înscrisul reprezentat de contractul de comodat nu are dată certă și prin urmare, nu reprezintă o cauză exoneratoare a proprietarului autoturismului de obligația încheierii RCA, conform art. 48 din Legea nr. 136/1995, coroborat cu art. 15 alin. (1) din Norma nr. 23/2014. Din această perspectivă, instanța de apel a mai reținut că nu trebuie confundată "obligația asigurării" prevăzute de art. 48 din Legea nr. 136/1995 cu "dreptul proprietarului sau utilizatorului" de a plăti prima de asigurare prevăzut de art. 18 alin. (1) din Norma nr. 23/06 noiembrie 2014, plata ca și fapt juridic putând fi efectuată și de utilizatorul vehiculului, însă asigurarea este obligația proprietarului, ceea ce echivalează cu răspunderea acestuia (proprietarului) în caz de neplată a primei (de către proprietar sau utilizator).

Înalta Curte constată că recurenta a indicat ca temei de drept al cererii dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., însă, în motivarea incidenței acestora nu a expus argumente apte a fi subsumate motivelor de casare indicate.

Astfel, în esență, nemulțumirea recurentei-pârâte B., ce a declanșat exercitarea prezentei căi de atac, a fost reprezentată de soluția curții de apel din perspectiva reținerii culpei acesteia pentru neplata poliție de asigurare obligatorii RCA, obligație care, potrivit opiniei recurentei-pârâte, ar fi revenit comodatarului SC I. SRL, în calitate de utilizator al autovehiculului, situație în care răspunderea civilă a recurentei-pârâte nu ar mai putea fi angajată.

Deși solicită instanței de recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., să constate că, în raport de normele legale invocate, acesteia nu îi revenea obligația legală de plata a poliție de asigurare obligatorie RCA, ci comodatarului, în calitate de utilizator, și, ca atare, nu poate fi angajată răspunderea sa, recurenta-pârâtă nu invocă nicio dispoziție legală care să înlăture răspunderea sa, și nici nu arată sub ce aspect hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau care sunt motivele contradictorii ori străine de natura pricinii, ci doar se rezumă în a susține că " reținerile instanței de apel sunt corecte în ceea ce privește persoanei care trebuia să încheie polița de asigurare RCA " și să solicite instanței de recurs "să stabilească obligația aceasta în sarcina comodatarului SC I. SRL"

Pe de altă parte, Înalta Curte nu poate da o dezlegare cu privire la răspunderea comodatarului pentru neplata poliței de asigurare obligatorii auto RCA, așa cum se solicită prin memoriul de recurs, în contextul în care această chestiune presupune o reanalizare a situației de fapt, incompatibilă cu structura recursului. De altfel, în apel, instanța a constatat că respectivul contract de comodat nu este opozabil intimatului-reclamant, neavând dată certă.

Simpla enunțare a unor norme legale, fără invocarea unor critici cu privire la considerentele avute în vedere de instanța de apel la pronunțarea soluției, nu semnifică îndeplinirea obligației de formulare a unor critici de nelegalitate de către recurentă.

Înalta Curte constată astfel că, deși au fost indicate ca temei juridic al cererii de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., pe de o parte, situațiile reglementate de acest text legale nu se regăsesc în criticile formulate, iar pe de altă parte, pretinsele critici de nelegalitate nu se raportează la considerentele deciziei atacate.

Cum recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței competente controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept incidente cazului concret dedus judecații, atunci când criticile formulate nu se subsumează cazurilor expres și limitativ prevăzute de art. 488 pct. 1 - 8 din C. proc. civ., intervine sancțiunea nulității recursului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, va anula recursul declarat de pârâta B. împotriva Deciziei civile nr. 196/2019 din data de 22 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta B. împotriva Deciziei civile nr. 196/2019 din data de 22 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac și se comunică părților, conform art. 427 alin. (1) din C. proc. civ.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 martie 2020.

GGC - OB