ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1435/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1435/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

încheierea de ședință din 17 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel

Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr.

210/42/2013, în baza art. 160

8a

alin. (6) C. proc. pen. s-a respins

cererea formulată de inculpatul M.Ș.A., deținut în Penitenciarul Mărgineni,

prin care s-a solicitat liberarea provizorie pe cauțiune, ca neîntemeiată.

Conform art. 160

5

alin. (4) lit.

f) C. proc. pen. s-a dispus restituirea sumei de 50.000 RON către M.A.,

consemnată cu titlu de cauțiune la C.E.C.B. - Sucursala Buzău conform recipisei

de consemnare nr. 904214/1 din 17 aprilie 2013 seria TA nr. 2240834 pentru

inculpatul M.Ș.A.

A fost obligat inculpatul la plata sumei de

200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a dispune astfel, instanța de fond a

reținut următoarele:

Prin cererea formulată la data de 13 martie

2013 de soția sa M.A., prin avocat ales, însușită de inculpatul M.Ș.A., arestat

preventiv în Penitenciarul Mărgineni în conformitate cu dispozițiile art. 160

2

,

art. 160

4

urm. C. proc. pen. s-a solicitat punerea în libertate pe

cauțiune, de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 1/U/2013 emis la

06 martie 2013 de Curtea de Apel Ploiești.

În fapt, s-a susținut că pornind de la scopul

măsurilor preventive, reglementat de art. 136 C. proc. pen., respectiv acela al

unei bune realizări a procesului penal sau împiedicarea sustragerii

inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată se apreciază că acesta

poate fi atins și prin liberarea provizorie pe cauțiune. În același sens sunt și

disp. art. 5 parag. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care prevăd

că persoana arestată are și dreptul de a fi pusă în libertate în cursul

procedurii, punerea în libertate fiind subordonată unei garanții care să

asigure prezentarea acesteia la audieri și la judecată.

Aceste garanții există în cauza de față,

respectiv cauțiunea depusă dar și obligațiile stabilite de instanță în situația

admiterii cererii, care creează convingerea că buna desfășurare a procesului

penal nu va fi încălcată cu inculpatul în stare de libertate.

Lăsarea în libertate a inculpatului nu

prezintă pericol public întrucât acesta nu mai are calitatea de polițist, iar

obligațiile impuse de instanță în situația încălcării lor atrag revocarea

măsurii liberării pe cauțiune.

S-a menționat totodată că are cunoștință de

prevederile legale privind revocarea liberării provizorii, precum și a acelora

referitoare la nerestituirea cauțiunii.

Prezentându-se în instanță, în ședința

publică de la data de 10 aprilie 2013 inculpatul M.Ș.A. a declarat că își

însușește cererea formulată de soția sa M.A., prin avocatul ales, manifestarea

de voință consemnându-se în scris de acesta, pe cererea respectivă. Ca urmare,

constatându-se îndeplinite condițiile de formă prevăzute de 160

7

rap. la art. 160

6

C. proc. pen., privind admisibilitatea în

principiu a prezentei cereri de liberare provizorie, în aceeași ședință publică

s-a stabilit cuantumul cauțiunii în sumă de 50.000 RON.

Față de cererea inculpatului, curtea de apel

a acordat termen la data de 12 aprilie 2013 pentru a se face dovada consemnării

cauțiunii, măsura fiind adusă și la cunoștința petentei M.A., soția acestuia,

prezentă în sala de judecată, termenul prorogându-se în aceleași condiții până

la 17 aprilie 2013. În ședința publică de astăzi, 17 aprilie 2013, prin

avocatul ales, s-au depus recipisa de consemnare cauțiune nr. 904214/1 din 17

aprilie 2013 seria TA nr. 2240834 emisă de C.E.C.B. - Sucursala Buzău, în

original prin care s-a făcut dovada că petenta M.A., soția acestuia, a depus

suma de 50.000 RON la Sucursala Buzău a C.E.C.B., la dispoziția instanței,

reprezentând cauțiune în dosarul penal nr. 210/42/2013 pentru M.Ș.A.

Examinând cererea de liberare provizorie pe

cauțiune formulată, curtea de apel a constatat că sunt întrunite condițiile de

admisibilitate în principiu, prevăzute în art. 160

6

alin. (1) și 2,

art. 160

7

alin. (2) rap. la art. 160

2

alin. (1) C. proc.

pen.

Aceasta întrucât prin rechizitoriul nr.

214/P/2012 din 15 martie 2013 întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție - DNA - Serviciul Teritorial Ploiești, inculpatul M.Ș.A.,

ofițer de poliție cu gradul profesional de inspector în cadrul Poliției

municipiului Buzău, Biroul Investigații Criminale Buzău, a fost trimis în

judecată, în stare de arest preventiv, pentru trei infracțiuni de trafic de

influență prev. de art. 257 alin. (1) rap. la art. 7 alin. (3) din Legea nr.

78/2000, republicată, ca aplic. art. 33 lit. a) C. pen., fapte intenționate

pentru care legea penală prevede pedeapsa închisorii de până la 12 ani.

Prin urmare, s-a reținut că inculpatul se

află în cursul judecății în primă instanță, a fost arestat preventiv, pentru

faptele reținute în sarcina sa legea nu prevede o pedeapsă mai mare de 18 ani,

iar prin recipisa nr. 904214/1 din 17 aprilie 2013 seria TA nr. 2240834 emisă

de C.E.C.B. - Sucursala Buzău, s-a dovedit că s-a respectat condiția formală a

depunerii cauțiunii prin consemnarea sumei de 50.000 RON, la dispoziția

instanței în Dosarul penal nr. 210/42/2013, aflat pe rolul Curții de apel Ploiești.

Analizând materialul instrumentat în dosarul

de urmărire penală s-a reținut că, sub aspectul temeiniciei există o serie de

impedimente, în sensul art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen. și care

împiedică punerea inculpatului M.Ș.A. în libertate provizorie pe cauțiune, la

acest moment al procesului penal.

Într-adevăr, potrivit art. 160

4

C.

proc. pen., liberarea provizorie pe cauțiune se poate acorda de instanță atât

în cursul urmăririi penale, cât și al judecății, la cerere, când s-a depus

cauțiunea și sunt împlinite condițiile art. 160

2

alin. (1) și (2).

Din conținutul acestor norme legale rezultă fără dubiu că îndeplinirea

condiției pozitive prevăzute în alin. (1) al art. 160

2

C. proc. pen.

nu conferă celui arestat dreptul la liberarea provizorie, dacă există date din

care rezultă necesitatea de a-l împiedica să săvârșească alte infracțiuni sau

că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor

părți, martori, să altereze în vreun mod mijloacele de probă administrate la

urmărirea penală sau alte asemenea fapte.

Prin urmare, liberarea provizorie pe cauțiune

este facultativă, ține de voința instanței în sensul că cererea poate fi

respinsă atât în situația neîndeplinirii condițiilor de admisibilitate

prevăzute de lege cât și în situația în care instanța apreciază că punerea în

libertate a inculpatului nu este oportună.

De aceea, îndeplinirea formală a condițiilor

de admisibilitate nu conferă inculpatului dreptul absolut de a fi liberat

provizoriu pe cauțiune, pe lângă circumstanțele personale ale inculpatului

instanța fiind obligată să aibă în vedere împrejurările concrete în care acesta

a săvârșit fapta, gradul de pericol social, impactul pe care fapta l-a avut

asupra membrilor comunității.

Restrângerea libertății este nu numai o chestiune

de excepție ci și de ordine publică.

Această restrângere poate avea loc numai în

condițiile în care ordinea publică este pusă în pericol de către un prezumtiv

făptuitor, în privința căruia există indicii temeinice sau probe că a săvârșit

o faptă penală, adică atunci când sunt îndeplinite condițiile art. 143 C. proc.

pen.

Condițiile restrângerii de libertate sunt

cele prev. de art. 148 C. proc. pen., între care și aceea de la lit. f) și b),

respectiv când s-a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa

închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea inculpatului în

libertate prezintă pericol pentru ordinea publică, ori informații că a încercat

să zădărnicească în mod direct aflarea adevărului prin influențarea martorilor

și denunțătorilor din cauză.

Din chiar conținutul dispoziției rezultă că

atunci când față de o persoană există probe că a comis o infracțiune pentru

care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și date că acesta

prezintă pericol pentru ordinea publică este întotdeauna oportun ca aceasta să

fie izolată de comunitate.

În această situație legiuitorul a ales că

siguranța comunității este mai importantă decât libertatea persoanei.

Prin urmare, aceasta fiind voința

legiuitorului, este neîndoielnic că instanța, atunci când sunt îndeplinite

condițiile arestării în situația prev. de art. 148 lit. f) și este dovedit

pericolul pentru ordinea publică, nu are decât libertatea de a proceda altfel

decât prevede legea.

Așa fiind, pentru a se putea dispune

liberarea provizorie pe cauțiune, cum s-a acceptat și prin Decizia nr. XVII

(17)/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, dată în

interesul legii, precum și art. 5 parag. (3) din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și Recomandarea nr. R(80) 11 a Comitetului de Miniștri a

Consiliului Europei (punctul 4), instanța care rezolvă cererea trebuie să

constate în prealabil că, acea condiție a pericolului pentru ordinea publică de

la art. 148 lit. f) C. proc. pen. a dispărut atunci când cazul de arestare este

cel prevăzut în acest articol.

Inculpatul M.Ș.A. a fost trimis în judecată

în stare de arest preventiv la data de 15 martie 2013, cauza înregistrându-se

pre rolul Curții de Apel Ploiești, sub nr. 210/42/2013, fiind repartizată

aleatoriu în sistem informatic pentru începerea cercetării judecătorești asupra

existenței faptelor și vinovăției, la termenul de judecată din data de 24

aprilie 2013. Arestarea preventivă s-a dispus prin încheierea de ședință de la

06 martie 2013 pronunțată în Dosarul nr. 182/42/2013 al Curții de Apel

Ploiești, constatându-se că se află în situația prev. de art. 148 alin. (1)

lit. b) și f) C. proc. pen., fiind reținut începând cu data de 05 martie 2013.

Conform art. 300

1

C. proc. pen.

verificarea legalității și temeiniciei măsurii s-a efectuat la data de 28

martie 2013, menținerea acesteia confirmându-se prin respingerea recursului

declarat de inculpat, durata legală de 60 zile urmând să expire la 25 mai 2013.

Din conținutul actului de trimitere în

judecată rezultă că infracțiunile stabilite în sarcina inculpatului M.Ș.A. ar

fi fost săvârșite în calitate de ofițer de poliție cu gradul profesional de

inspector de poliție în cadrul I.P.J. Buzău - Secția Poliție Rurală nr. 13 S.

și organ de cercetare al poliției judiciare, în perioada noiembrie 2011 -

primăvara 2012 când, împreună cu subordonatul său, agent șef adjunct de

poliției N.D., șef al Postului de Poliție G.S. și la instrumentarea Dosarelor

penale nr. 280/P/2012 și nr. 794/P/2011 ale Parchetului de pe lângă Judecătoria

Pogoanele, aflate pe rolul ultimei unități, având ca obiect infracțiunile prev.

de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, respectiv furt calificat.

În exercitarea acestor atribuții, lăsând să

se creadă că are influență asupra procurorului care supraveghea cercetările și

în schimbul intervenției pe lângă acesta pentru obținerea unor soluții

favorabile, respectiv, scoaterea de sub urmărire penală și aplicarea unei

amenzi administrative pentru infracțiunea prev. de art. 87 alin. (1) din O.U.G.

nr. 195/2002 și neînceperea urmăririi penale pentru infracțiunea de furt

calificat, cei doi ar fi pretins și primit de la făptuitor, în mai multe

tranșe, suma de 4.500 RON, din care inculpatul ar fi beneficiat de suma de

2.250 RON. Separat de aceasta, în aceeași calitate, în intervalul iulie și

septembrie 2012, inculpatul M.Ș.A. ar fi pretins și primit de la denunțătoarea

făptuitoare S.C., administrator SC C.S. SRL G.S., județul Buzău, suma de 2.000

RON, în schimbul obținerii unei soluții favorabile în Dosarul penal nr. 602/P/2012,

instrumentat în cadrul Secției Poliției nr. 13 Poliție Rurală S., pe care o

conducea, având ca obiect infracțiunea de tulburare de posesie.

Față de cele ce preced, curtea de apel a

apreciat că liberarea provizorie pe cauțiune a inculpatului M.Ș.A. prezintă un

grad ridicat de pericol social, pericol care rezultă din modalitatea în care

s-a reținut prin rechizitoriu că a desfășurat activitatea infracțională și

conținutul acestei activități. Chiar dacă condițiile formale pentru liberare

provizorie pe cauțiune sunt realizate, în cauză s-a constatat că nu sunt

îndeplinite condițiile de fond, cerute de alin. (2) al art. 160

2

C.

proc. pen., deoarece acesta este trimis în judecată pentru infracțiunea de

trafic de influență, pretins a fi comisă în condițiile Legii nr. 78/2000, faptă

ce formează obiectul judecății, prin natura sa a afectat esențial încrederea

cetățenilor în înfăptuirea justiției și deci, este dovedit pericolul concret al

faptei și făptuitorului pentru ordinea publică.

Punerea în libertate chiar supravegheată

conform art. 160

2

alin. (3) și (3

1

) C. proc. pen. ar fi

de natură să provoace în societate sentimentul legitim de insecuritate și

neîncredere în capacitatea de asigurare a statului de drept de către instanțele

judecătorești, legitimându-se credința că nu se acționează cu fermitate, pentru

limitarea faptelor de corupție, chiar și atunci când sunt trimiși în judecată

ofițeri superiori cu atribuții de poliție judiciară.

Separat de acestea, prin considerentele

actului de sesizare s-a reținut, din actele de urmărire penală că în prima fază

procesuală inculpatul M.Ș.A. a adoptat o conduită de necolaborare cu organele

de urmărire penală, inițial contestând existența faptelor și vinovăția.

Astfel, prin procesele-verbale conținând

redarea în scris a convorbirilor telefonice interceptate conform art. 91

1

C. proc. pen., a fost confirmată susținerea procurorului privind efectuarea a o

serie de demersuri pentru zădărnicirea aflării adevărului, încercându-se

influențarea inculpatului N.D., prin intermediul soției acestuia, vizând

modificarea declarațiilor, în schimbul remiterii unei sume de bani.

În atare circumstanțe de fapt, s-a reținut că

este cert că la acest moment al procesului penal nu se poate aprecia că există

suficiente garanții în a considera că ar fi intervenit vreo schimbare a

motivelor ce au determinat arestarea preventivă a acestuia.

Ca urmare, motivele invocate de inculpatul

M.Ș.A. s-a apreciat că nu reprezintă suficiente argumente că judecata cauzei

s-ar putea realiza în condițiile art. 160

4

alin. (1) C. proc. pen.,

prin instituirea controlului judiciar, după finalizarea urmăririi penale.

Prin urmare, privarea de libertate în

continuare a inculpatului M.Ș.A. reprezintă indubitabil respectarea

principiului proporționalității între felul și durata măsurii preventive și

gravitatea infracțiunilor pentru care este trimis în judecată.

Deținerea timp de 48 zile în custodia unei

instituții privative de libertate, s-a apreciat că nu se poate considera ca

fiind suficientă pentru limitarea pericolului concret prezentat asupra ordinii

publice în sensul art. 148 lit. f) C. proc. pen. și nici pentru asigurarea

normalei desfășurări a judecății, cu înlăturarea riscurilor prev. de art. 148

lit. b) din același cod. Astfel, pentru argumentele de fapt și de drept expuse

în precedente, curtea de apel a apreciat că cererea formulată de inculpatul

M.Ș.A. nu întrunește condițiile cumulative cerute de art. 160

2

alin.

(1) și (2) C. proc. pen., astfel cum au fost interpretate în jurisprudența

internă și europeană în materie.

În consecință, rezultând că după finalizarea

urmării penale și mai înaintea începerii cercetării judecătorești asupra

obiectului cauzei, punerea în libertate provizorie pe cauțiune este inoportună,

în baza art. 160

8a

alin. (6) teza I C. proc. pen. cererea formulată

a fost respinsă, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs

inculpatul M.Ș.A., prin apărătorul său ales, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, solicitând admiterea recursului, și în rejudecare, admiterea

cererii de liberare pe cauțiune.

Examinând recursul declarat de inculpatul

M.Ș.A., sub toate aspectele, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc.

pen., Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat pentru considerentele

ce se vor arăta în continuare.

Potrivit dispozițiilor art. 136 alin. (1) C.

proc. pen. în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe

viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului

penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la

urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua

față de acesta una din următoarele măsuri preventive: a) reținerea; b)

obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi țara; d)

arestarea preventivă.

În alin. (2) al aceluiași text de lege,

legiuitorul arată că "scopul măsurilor preventive poate fi realizat și

prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune."

Având în vedere faptul că măsurile preventive

aduc atingere libertății individuale, consfințită ca un drept fundamental al

persoanei, legiuitorul a instituit garanțiile juridice necesare care să

împiedice orice abuz în luarea și menținerea măsurilor preventive.

În reglementarea acestora, se recomandă

instituirea unui grad diferențiat de constrângere a libertății individuale sau

a altor drepturi și libertăți, astfel încât să poată fi aleasă, în funcție de

fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit

prin cea mai redusă constrângere.

Deși nu este o măsură preventivă, liberarea

provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a

măsurii arestării preventive, scopul urmărit, prin ambele măsuri - chiar dacă

sunt de natură diferită - fiind același și anume, buna desfășurare a procesului

penal în ansamblul său.

Individualizarea măsurii preventive este

lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanței în cursul

judecății, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se

impune luarea, respectiv menținerea față de inculpat a măsurii arestării

preventive.

Din analiza dispozițiilor art. 136 alin. (2)

C. proc. pen. corelate cu art. 160

2

C. proc. pen. rezultă că pentru

a se putea dispune liberarea provizorie, trebuiesc îndeplinite două condiții

pozitive și una negativă.

Prima condiție pozitivă se referă la aceea că

liberarea provizorie este condiționată de privarea de libertate a persoanei, ca

neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv.

A doua condiție vizează natura și gravitatea

infracțiunii săvârșite.

Sub acest aspect, potrivit dispozițiilor art.

160

4

(7) "Liberarea provizorie pe cauțiune se poate acorda de

instanța de judecată, atât în cursul urmăririi penale, cât și al judecății, la

cerere, când s-a depus cauțiunea și sunt îndeplinite condițiile prevăzute în

art. 160

2

alin. (1) și (2)."

Condiția negativă vizează comportamentul

inculpatului și perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.

Astfel, în art. 160

2

C. proc. pen.

se arată că liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în

care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau

inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să

zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori, sau

experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea

fapte.

Se observă că legiuitorul, folosind expresia

de "date" nu a avut în vedere existența unor probe în sensul legii,

ci a unor informații, situații, împrejurări concrete rezultate din dosar,

privitoare la persoana inculpatului, modul de operare, infracțiunea săvârșită,

care să îndreptățească temerea, să o justifice.

Îndeplinirea celor trei condiții nu conferă

celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocație, instanța

având facultatea și nu obligația de a dispune măsura. Aceasta poate refuza

liberarea provizorie, dacă apreciază că detenția provizorie este absolut

necesară iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menținerea

măsurii arestării preventive.

Detenția provizorie poate fi menținută atunci

când instanța constată insuficiența controlului judiciar, cu respectarea, pe

toată durata procesului, a principiului proporționalității între măsura

preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.

Din perspectiva Convenției Europene a

Drepturilor Omului, în art. 5 parag. 3 se arată că orice persoană arestată sau

deținută, în condițiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul articol,

are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii.

Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure

prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Pentru a înțelege sensul dispoziției

enunțate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicație. Astfel s-a

apreciat că este esențial ca, în funcție de starea de detenție a persoanei

împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să

aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la

un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în

circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată

nevinovată.

Curtea a decis, cu valoare de principiu, că

termenul final al detenției provizorii la care se referă art. 5 parag. 3 este

ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a

statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanță.

Totodată, s-a statuat că gravitatea unei

fapte poate justifica menținerea stării de arest în condițiile în care durata

acestuia nu a depășit o limită rezonabilă.

Raportând datele speței dedusă judecății la

dispozițiile cuprinse în legea națională corelate cu prevederile art. 5 parag.

3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte, apreciază că, în

acest moment, liberarea pe cauțiune nu poate fi instituită inculpatului M.Ș.A.,

întrucât, pentru realizarea scopului penal astfel cum este reglementat de art.

136 alin. (1) C. pen., impunându-se menținerea măsurii arestării preventive.

fiind respectat în acest fel și principiul proporționalității între măsura

preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.

Din datele speței, rezultă că inculpatul

M.Ș.A., ofițer de poliție cu gradul profesional de inspector în cadrul Poliției

municipiului Buzău, Biroul Investigații Criminale Buzău, a fost trimis în

judecată, în stare de arest preventiv prin rechizitoriul nr. 214/P/2012 din 15

martie 2013 întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție - DNA - Serviciul Teritorial Ploiești fiind acuzat de săvârșirea a

trei infracțiuni de trafic de influență prev. de art. 257 alin. (1) rap. la

art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, republicată, ca aplic. art. 33 lit. a)

C. pen., fapte intenționate pentru care legea penală prevede pedeapsa

închisorii de până la 12 ani.

Înalta Curte, constată că, potrivit

dispozițiilor art. 300

1

C. proc. pen. verificarea legalității și

temeiniciei măsurii s-a efectuat la data de 28 martie 2013, menținerea acesteia

confirmându-se prin respingerea recursului declarat de inculpat, durata legală

de 60 zile urmând să expire la 25 mai 2013, și de la acel moment nu au apărut

elemente noi care să justifice admiterea unei astfel de cereri.

Raportându-ne la gravitatea infracțiunii

săvârșite, la împrejurarea că cercetarea judecătorească este la debut - dar și

la atitudinea inculpatului parțial sinceră în cursul procedurilor/încercând

influențarea unui martor, Înalta Curte apreciază că există "date", în

accepțiunea dispozițiilor art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen., din

care rezultă că inculpatul va încerca să zădărnicească aflarea adevărului.

Datele personale invocate, (întreținerea unui

copil sub trei ani și starea de sănătate a părinților), ca și opțiunea de

prezentare a demisiei din sistemul organelor de poliție, raportat la natura și

gravitatea faptelor imputate, modalitatea de operare și consecințele acestora,

nu pot fi apreciate decât ca și riscuri asumate la încălcarea legii penale.

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că

detenția provizorie este legitimă - fiind necesară ocrotirii unui interes

general al societății care primează în raport de interesul privat al

inculpatului - nu a depășit un termen rezonabil în accepțiunea legislației

naționale dar și din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului

(inculpatul fiind arestat la data de 5 martie 2013), iar controlul judiciar

este insuficient pentru asigurarea scopului procesului penal.

Față de aceste considerente, în conformitate

cu dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a

respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul inculpatul M.Ș.A.

împotriva încheierii de ședință din 17 aprilie 2013 a Curții de Apel Ploiești,

secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul

nr. 210/42/2013.

Va obliga recurentul inculpat la plata sumei de

100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul M.Ș.A. împotriva încheierii de ședință din 17 aprilie 2013 a Curții

de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie,

pronunțată în Dosarul nr. 210/42/2013.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de

100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 24 aprilie

2013.

Procesat de GGC - GV