ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1435/2013

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea de ședință din 17 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 210/42/2013, în baza art. 160 8a alin. (6) C. proc. pen. s-a respins cererea formulată de inculpatul M.Ș.A., deținut în Penitenciarul Mărgineni, prin care s-a solicitat liberarea provizorie pe cauțiune, ca neîntemeiată. Conform art. 160 5 alin. (4) lit. f) C. proc. pen. s-a dispus restituirea sumei de 50.000 RON către M.A., consemnată cu titlu de cauțiune la C.E.C.B. - Sucursala Buzău conform recipisei de consemnare nr. 904214/1 din 17 aprilie 2013 seria TA nr. 2240834 pentru inculpatul M.Ș.A.

A fost obligat inculpatul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut următoarele: Prin cererea formulată la data de 13 martie 2013 de soția sa M.A., prin avocat ales, însușită de inculpatul M.Ș.A., arestat preventiv în Penitenciarul Mărgineni în conformitate cu dispozițiile art. 160 2 , art. 160 4 urm. C. proc. pen. s-a solicitat punerea în libertate pe cauțiune, de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 1/U/2013 emis la 06 martie 2013 de Curtea de Apel Ploiești. În fapt, s-a susținut că pornind de la scopul măsurilor preventive, reglementat de art. 136 C. proc. pen., respectiv acela al unei bune realizări a procesului penal sau împiedicarea sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată se apreciază că acesta poate fi atins și prin liberarea provizorie pe cauțiune.

În același sens sunt și disp. art. 5 parag. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care prevăd că persoana arestată are și dreptul de a fi pusă în libertate în cursul procedurii, punerea în libertate fiind subordonată unei garanții care să asigure prezentarea acesteia la audieri și la judecată. Aceste garanții există în cauza de față, respectiv cauțiunea depusă dar și obligațiile stabilite de instanță în situația admiterii cererii, care creează convingerea că buna desfășurare a procesului penal nu va fi încălcată cu inculpatul în stare de libertate. Lăsarea în libertate a inculpatului nu prezintă pericol public întrucât acesta nu mai are calitatea de polițist, iar obligațiile impuse de instanță în situația încălcării lor atrag revocarea măsurii liberării pe cauțiune.

S-a menționat totodată că are cunoștință de prevederile legale privind revocarea liberării provizorii, precum și a acelora referitoare la nerestituirea cauțiunii. Prezentându-se în instanță, în ședința publică de la data de 10 aprilie 2013 inculpatul M.Ș.A. a declarat că își însușește cererea formulată de soția sa M.A., prin avocatul ales, manifestarea de voință consemnându-se în scris de acesta, pe cererea respectivă. Ca urmare, constatându-se îndeplinite condițiile de formă prevăzute de 160 7 rap. la art. 160 6 C. proc. pen., privind admisibilitatea în principiu a prezentei cereri de liberare provizorie, în aceeași ședință publică s-a stabilit cuantumul cauțiunii în sumă de 50.000 RON.

Față de cererea inculpatului, curtea de apel a acordat termen la data de 12 aprilie 2013 pentru a se face dovada consemnării cauțiunii, măsura fiind adusă și la cunoștința petentei M.A., soția acestuia, prezentă în sala de judecată, termenul prorogându-se în aceleași condiții până la 17 aprilie 2013. În ședința publică de astăzi, 17 aprilie 2013, prin avocatul ales, s-au depus recipisa de consemnare cauțiune nr. 904214/1 din 17 aprilie 2013 seria TA nr. 2240834 emisă de C.E.C.B. - Sucursala Buzău, în original prin care s-a făcut dovada că petenta M.A., soția acestuia, a depus suma de 50.000 RON la Sucursala Buzău a C.E.C.B., la dispoziția instanței, reprezentând cauțiune în dosarul penal nr. 210/42/2013 pentru M.Ș.A.

Examinând cererea de liberare provizorie pe cauțiune formulată, curtea de apel a constatat că sunt întrunite condițiile de admisibilitate în principiu, prevăzute în art. 160 6 alin. (1) și 2, art. 160 7 alin. (2) rap. la art. 160 2 alin. (1) C. proc. pen. Aceasta întrucât prin rechizitoriul nr. 214/P/2012 din 15 martie 2013 întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DNA - Serviciul Teritorial Ploiești, inculpatul M.Ș.A., ofițer de poliție cu gradul profesional de inspector în cadrul Poliției municipiului Buzău, Biroul Investigații Criminale Buzău, a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, pentru trei infracțiuni de trafic de influență prev. de art. 257 alin. (1) rap.

la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, republicată, ca aplic. art. 33 lit. a) C. pen., fapte intenționate pentru care legea penală prevede pedeapsa închisorii de până la 12 ani. Prin urmare, s-a reținut că inculpatul se află în cursul judecății în primă instanță, a fost arestat preventiv, pentru faptele reținute în sarcina sa legea nu prevede o pedeapsă mai mare de 18 ani, iar prin recipisa nr. 904214/1 din 17 aprilie 2013 seria TA nr. 2240834 emisă de C.E.C.B. - Sucursala Buzău, s-a dovedit că s-a respectat condiția formală a depunerii cauțiunii prin consemnarea sumei de 50.000 RON, la dispoziția instanței în Dosarul penal nr. 210/42/2013, aflat pe rolul Curții de apel Ploiești. Analizând materialul instrumentat în dosarul de urmărire penală s-a reținut că, sub aspectul temeiniciei există o serie de impedimente, în sensul art. 160 2 alin. (2) C. proc.

pen. și care împiedică punerea inculpatului M.Ș.A. în libertate provizorie pe cauțiune, la acest moment al procesului penal. Într-adevăr, potrivit art. 160 4 C. proc. pen., liberarea provizorie pe cauțiune se poate acorda de instanță atât în cursul urmăririi penale, cât și al judecății, la cerere, când s-a depus cauțiunea și sunt împlinite condițiile art. 160 2 alin. (1) și (2). Din conținutul acestor norme legale rezultă fără dubiu că îndeplinirea condiției pozitive prevăzute în alin. (1) al art. 160 2 C. proc. pen. nu conferă celui arestat dreptul la liberarea provizorie, dacă există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori, să altereze în vreun mod mijloacele de probă administrate la urmărirea penală sau alte asemenea fapte.

Prin urmare, liberarea provizorie pe cauțiune este facultativă, ține de voința instanței în sensul că cererea poate fi respinsă atât în situația neîndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de lege cât și în situația în care instanța apreciază că punerea în libertate a inculpatului nu este oportună. De aceea, îndeplinirea formală a condițiilor de admisibilitate nu conferă inculpatului dreptul absolut de a fi liberat provizoriu pe cauțiune, pe lângă circumstanțele personale ale inculpatului instanța fiind obligată să aibă în vedere împrejurările concrete în care acesta a săvârșit fapta, gradul de pericol social, impactul pe care fapta l-a avut asupra membrilor comunității. Restrângerea libertății este nu numai o chestiune de excepție ci și de ordine publică.

Această restrângere poate avea loc numai în condițiile în care ordinea publică este pusă în pericol de către un prezumtiv făptuitor, în privința căruia există indicii temeinice sau probe că a săvârșit o faptă penală, adică atunci când sunt îndeplinite condițiile art. 143 C. proc. pen. Condițiile restrângerii de libertate sunt cele prev. de art. 148 C. proc. pen., între care și aceea de la lit. f) și b), respectiv când s-a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea inculpatului în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică, ori informații că a încercat să zădărnicească în mod direct aflarea adevărului prin influențarea martorilor și denunțătorilor din cauză.

Din chiar conținutul dispoziției rezultă că atunci când față de o persoană există probe că a comis o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și date că acesta prezintă pericol pentru ordinea publică este întotdeauna oportun ca aceasta să fie izolată de comunitate. În această situație legiuitorul a ales că siguranța comunității este mai importantă decât libertatea persoanei. Prin urmare, aceasta fiind voința legiuitorului, este neîndoielnic că instanța, atunci când sunt îndeplinite condițiile arestării în situația prev. de art. 148 lit. f) și este dovedit pericolul pentru ordinea publică, nu are decât libertatea de a proceda altfel decât prevede legea. Așa fiind, pentru a se putea dispune liberarea provizorie pe cauțiune, cum s-a acceptat și prin Decizia nr. XVII (17)/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, dată în interesul legii, precum și art. 5 parag.

(3) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Recomandarea nr. R(80) 11 a Comitetului de Miniștri a Consiliului Europei (punctul 4), instanța care rezolvă cererea trebuie să constate în prealabil că, acea condiție a pericolului pentru ordinea publică de la art. 148 lit. f) C. proc. pen. a dispărut atunci când cazul de arestare este cel prevăzut în acest articol. Inculpatul M.Ș.A. a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv la data de 15 martie 2013, cauza înregistrându-se pre rolul Curții de Apel Ploiești, sub nr. 210/42/2013, fiind repartizată aleatoriu în sistem informatic pentru începerea cercetării judecătorești asupra existenței faptelor și vinovăției, la termenul de judecată din data de 24 aprilie 2013. Arestarea preventivă s-a dispus prin încheierea de ședință de la 06 martie 2013 pronunțată în Dosarul nr. 182/42/2013 al Curții de Apel Ploiești, constatându-se că se află în situația prev. de art. 148 alin. (1) lit. b) și f) C. proc.

pen., fiind reținut începând cu data de 05 martie 2013. Conform art. 300 1 C. proc. pen. verificarea legalității și temeiniciei măsurii s-a efectuat la data de 28 martie 2013, menținerea acesteia confirmându-se prin respingerea recursului declarat de inculpat, durata legală de 60 zile urmând să expire la 25 mai 2013. Din conținutul actului de trimitere în judecată rezultă că infracțiunile stabilite în sarcina inculpatului M.Ș.A. ar fi fost săvârșite în calitate de ofițer de poliție cu gradul profesional de inspector de poliție în cadrul I.P.J. Buzău - Secția Poliție Rurală nr. 13 S. și organ de cercetare al poliției judiciare, în perioada noiembrie 2011 - primăvara 2012 când, împreună cu subordonatul său, agent șef adjunct de poliției N.D., șef al Postului de Poliție G.S.

și la instrumentarea Dosarelor penale nr. 280/P/2012 și nr. 794/P/2011 ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Pogoanele, aflate pe rolul ultimei unități, având ca obiect infracțiunile prev. de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, respectiv furt calificat. În exercitarea acestor atribuții, lăsând să se creadă că are influență asupra procurorului care supraveghea cercetările și în schimbul intervenției pe lângă acesta pentru obținerea unor soluții favorabile, respectiv, scoaterea de sub urmărire penală și aplicarea unei amenzi administrative pentru infracțiunea prev. de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 și neînceperea urmăririi penale pentru infracțiunea de furt calificat, cei doi ar fi pretins și primit de la făptuitor, în mai multe tranșe, suma de 4.500 RON, din care inculpatul ar fi beneficiat de suma de 2.250 RON.

Separat de aceasta, în aceeași calitate, în intervalul iulie și septembrie 2012, inculpatul M.Ș.A. ar fi pretins și primit de la denunțătoarea făptuitoare S.C., administrator SC C.S. SRL G.S., județul Buzău, suma de 2.000 RON, în schimbul obținerii unei soluții favorabile în Dosarul penal nr. 602/P/2012, instrumentat în cadrul Secției Poliției nr. 13 Poliție Rurală S., pe care o conducea, având ca obiect infracțiunea de tulburare de posesie. Față de cele ce preced, curtea de apel a apreciat că liberarea provizorie pe cauțiune a inculpatului M.Ș.A. prezintă un grad ridicat de pericol social, pericol care rezultă din modalitatea în care s-a reținut prin rechizitoriu că a desfășurat activitatea infracțională și conținutul acestei activități.

Chiar dacă condițiile formale pentru liberare provizorie pe cauțiune sunt realizate, în cauză s-a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile de fond, cerute de alin. (2) al art. 160 2 C. proc. pen., deoarece acesta este trimis în judecată pentru infracțiunea de trafic de influență, pretins a fi comisă în condițiile Legii nr. 78/2000, faptă ce formează obiectul judecății, prin natura sa a afectat esențial încrederea cetățenilor în înfăptuirea justiției și deci, este dovedit pericolul concret al faptei și făptuitorului pentru ordinea publică. Punerea în libertate chiar supravegheată conform art. 160 2 alin. (3) și (3 1 ) C. proc. pen.

ar fi de natură să provoace în societate sentimentul legitim de insecuritate și neîncredere în capacitatea de asigurare a statului de drept de către instanțele judecătorești, legitimându-se credința că nu se acționează cu fermitate, pentru limitarea faptelor de corupție, chiar și atunci când sunt trimiși în judecată ofițeri superiori cu atribuții de poliție judiciară. Separat de acestea, prin considerentele actului de sesizare s-a reținut, din actele de urmărire penală că în prima fază procesuală inculpatul M.Ș.A. a adoptat o conduită de necolaborare cu organele de urmărire penală, inițial contestând existența faptelor și vinovăția. Astfel, prin procesele-verbale conținând redarea în scris a convorbirilor telefonice interceptate conform art. 91 1 C. proc.

pen., a fost confirmată susținerea procurorului privind efectuarea a o serie de demersuri pentru zădărnicirea aflării adevărului, încercându-se influențarea inculpatului N.D., prin intermediul soției acestuia, vizând modificarea declarațiilor, în schimbul remiterii unei sume de bani. În atare circumstanțe de fapt, s-a reținut că este cert că la acest moment al procesului penal nu se poate aprecia că există suficiente garanții în a considera că ar fi intervenit vreo schimbare a motivelor ce au determinat arestarea preventivă a acestuia. Ca urmare, motivele invocate de inculpatul M.Ș.A. s-a apreciat că nu reprezintă suficiente argumente că judecata cauzei s-ar putea realiza în condițiile art. 160 4 alin. (1) C. proc.

pen., prin instituirea controlului judiciar, după finalizarea urmăririi penale. Prin urmare, privarea de libertate în continuare a inculpatului M.Ș.A. reprezintă indubitabil respectarea principiului proporționalității între felul și durata măsurii preventive și gravitatea infracțiunilor pentru care este trimis în judecată. Deținerea timp de 48 zile în custodia unei instituții privative de libertate, s-a apreciat că nu se poate considera ca fiind suficientă pentru limitarea pericolului concret prezentat asupra ordinii publice în sensul art. 148 lit. f) C. proc. pen. și nici pentru asigurarea normalei desfășurări a judecății, cu înlăturarea riscurilor prev. de art. 148 lit. b) din același cod.

Astfel, pentru argumentele de fapt și de drept expuse în precedente, curtea de apel a apreciat că cererea formulată de inculpatul M.Ș.A. nu întrunește condițiile cumulative cerute de art. 160 2 alin. (1) și (2) C. proc. pen., astfel cum au fost interpretate în jurisprudența internă și europeană în materie. În consecință, rezultând că după finalizarea urmării penale și mai înaintea începerii cercetării judecătorești asupra obiectului cauzei, punerea în libertate provizorie pe cauțiune este inoportună, în baza art. 160 8a alin. (6) teza I C. proc. pen. cererea formulată a fost respinsă, ca neîntemeiată. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul M.Ș.A., prin apărătorul său ales, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea recursului, și în rejudecare, admiterea cererii de liberare pe cauțiune.

Examinând recursul declarat de inculpatul M.Ș.A., sub toate aspectele, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Potrivit dispozițiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen. în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua față de acesta una din următoarele măsuri preventive: a) reținerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi țara; d) arestarea preventivă.

În alin. (2) al aceluiași text de lege, legiuitorul arată că "scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune." Având în vedere faptul că măsurile preventive aduc atingere libertății individuale, consfințită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanțiile juridice necesare care să împiedice orice abuz în luarea și menținerea măsurilor preventive. În reglementarea acestora, se recomandă instituirea unui grad diferențiat de constrângere a libertății individuale sau a altor drepturi și libertăți, astfel încât să poată fi aleasă, în funcție de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere.

Deși nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit, prin ambele măsuri - chiar dacă sunt de natură diferită - fiind același și anume, buna desfășurare a procesului penal în ansamblul său. Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv menținerea față de inculpat a măsurii arestării preventive. Din analiza dispozițiilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen. corelate cu art. 160 2 C. proc. pen. rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie, trebuiesc îndeplinite două condiții pozitive și una negativă.

Prima condiție pozitivă se referă la aceea că liberarea provizorie este condiționată de privarea de libertate a persoanei, ca neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv. A doua condiție vizează natura și gravitatea infracțiunii săvârșite. Sub acest aspect, potrivit dispozițiilor art. 160 4 (7) "Liberarea provizorie pe cauțiune se poate acorda de instanța de judecată, atât în cursul urmăririi penale, cât și al judecății, la cerere, când s-a depus cauțiunea și sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 160 2 alin. (1) și (2)." Condiția negativă vizează comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie. Astfel, în art. 160 2 C. proc. pen.

se arată că liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori, sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. Se observă că legiuitorul, folosind expresia de "date" nu a avut în vedere existența unor probe în sensul legii, ci a unor informații, situații, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, modul de operare, infracțiunea săvârșită, care să îndreptățească temerea, să o justifice.

Îndeplinirea celor trei condiții nu conferă celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocație, instanța având facultatea și nu obligația de a dispune măsura. Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenția provizorie este absolut necesară iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menținerea măsurii arestării preventive. Detenția provizorie poate fi menținută atunci când instanța constată insuficiența controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului. Din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 parag.

3 se arată că orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. Pentru a înțelege sensul dispoziției enunțate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicație. Astfel s-a apreciat că este esențial ca, în funcție de starea de detenție a persoanei împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.

Curtea a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenției provizorii la care se referă art. 5 parag. 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanță. Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menținerea stării de arest în condițiile în care durata acestuia nu a depășit o limită rezonabilă. Raportând datele speței dedusă judecății la dispozițiile cuprinse în legea națională corelate cu prevederile art. 5 parag. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte, apreciază că, în acest moment, liberarea pe cauțiune nu poate fi instituită inculpatului M.Ș.A., întrucât, pentru realizarea scopului penal astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. pen., impunându-se menținerea măsurii arestării preventive.

fiind respectat în acest fel și principiul proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului. Din datele speței, rezultă că inculpatul M.Ș.A., ofițer de poliție cu gradul profesional de inspector în cadrul Poliției municipiului Buzău, Biroul Investigații Criminale Buzău, a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv prin rechizitoriul nr. 214/P/2012 din 15 martie 2013 întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DNA - Serviciul Teritorial Ploiești fiind acuzat de săvârșirea a trei infracțiuni de trafic de influență prev. de art. 257 alin. (1) rap. la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, republicată, ca aplic. art. 33 lit. a) C. pen., fapte intenționate pentru care legea penală prevede pedeapsa închisorii de până la 12 ani.

Înalta Curte, constată că, potrivit dispozițiilor art. 300 1 C. proc. pen. verificarea legalității și temeiniciei măsurii s-a efectuat la data de 28 martie 2013, menținerea acesteia confirmându-se prin respingerea recursului declarat de inculpat, durata legală de 60 zile urmând să expire la 25 mai 2013, și de la acel moment nu au apărut elemente noi care să justifice admiterea unei astfel de cereri. Raportându-ne la gravitatea infracțiunii săvârșite, la împrejurarea că cercetarea judecătorească este la debut - dar și la atitudinea inculpatului parțial sinceră în cursul procedurilor/încercând influențarea unui martor, Înalta Curte apreciază că există "date", în accepțiunea dispozițiilor art. 160 2 alin. (1) C. proc.

pen., din care rezultă că inculpatul va încerca să zădărnicească aflarea adevărului. Datele personale invocate, (întreținerea unui copil sub trei ani și starea de sănătate a părinților), ca și opțiunea de prezentare a demisiei din sistemul organelor de poliție, raportat la natura și gravitatea faptelor imputate, modalitatea de operare și consecințele acestora, nu pot fi apreciate decât ca și riscuri asumate la încălcarea legii penale. În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că detenția provizorie este legitimă - fiind necesară ocrotirii unui interes general al societății care primează în raport de interesul privat al inculpatului - nu a depășit un termen rezonabil în accepțiunea legislației naționale dar și din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului (inculpatul fiind arestat la data de 5 martie 2013), iar controlul judiciar este insuficient pentru asigurarea scopului procesului penal.

Față de aceste considerente, în conformitate cu dispozițiile art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul inculpatul M.Ș.A. împotriva încheierii de ședință din 17 aprilie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 210/42/2013. Va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.Ș.A. împotriva încheierii de ședință din 17 aprilie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 210/42/2013. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 24 aprilie 2013. Procesat de GGC - GV