ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2640/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2640/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

sentința penală nr. 49 din 04 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul Dămbovița

a fost condamnat inculpatul P.E., la pedeapsa de 5 ani închisoare și 2 ani interzicerea

drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C.

pen., ca pedeapsă complementară pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 183

C. pen., cu aplicarea art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen.

În conformitate cu disp. art. 71 alin.

(1) și (2) C. pen., pe durata executării pedepsei închisorii, s-au interzis inculpatului

drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C.

pen., ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 350 alin. (1) C. proc.

pen., a fost menținută arestarea preventivă a inculpatului, iar potrivit art. 88

alin. (1) C. pen., s-a dedus din pedeapsa închisorii aplicată acestuia, timpul reținerii

și al arestării preventive, începând cu data de 27 mai 2012 la zi.

În latură civilă s-a luat act că nu au

fost formulate pretenții civile în numele și pentru minorul P.I.

Potrivit art. 7 din Legea nr. 76/2008 privind

organizarea și funcționarea Sistemului Național de Date Genetice Judiciare, s-a

dispus prelevarea de la inculpat, la momentul rămânerii definitive a hotărârii de

condamnare, a probelor biologice, în vederea introducerii profilelor genetice în

S.N.D.G.J.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut că, prin rechizitoriul nr. 246/P/2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalului

Dămbovița s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului P.E., pentru săvârșirea

infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prev. de art. 183 C.

pen. întrucât, în seara zilei de 26 mai 2012, în jurul orelor 18 - 18:30, a mers

împreună cu fiul său, P.C., în vârstă de 15 ani, la magazinul cunoscut sub numele

„L.C.", din satul M.V., unde se aflau mai multe persoane și a consumat două-trei

sticle de bere.

În jurul orelor 19:00, a venit în același

local numitul P.V. și fiul acestuia, P.I. Marius, în vârstă de 14 ani, fratele și

respectiv nepotul inculpatului și a consumat băuturi alcoolice (vodcă).

Pe fondul consumului de alcool și al unei

stări conflictuale mai vechi - de notorietate în sat - în jurul orelor 21:00, cei

doi frați au avut o discuție în contradictoriu, în cursul căreia și-au adresat reciproc

jigniri membrilor familiilor lor, în special persoanelor de sex feminin.

Conflictul a degenerat, inculpatul P.E.

l-a lovit de mai multe ori cu pumnii și picioarele pe fratele său P.V., nicio persoană

nu a intervenit cu excepția minorului P.I.

În urma loviturilor aplicate, P.V. a căzut,

dar a reușit să se ridice, iar în jurul orelor 22:00, acuzând o stare profundă de

rău, a plecat către locuința sa situată la o distanță de 500-600 m. de local, fiind

sprijinit de fiul său, P.I. și însoțit, de asemenea, de inculpat și fiul acestuia.

A reținut instanța că, pe tot parcursul

drumului, inculpatul a continuat să-și lovească fratele și, realizând că acesta

se afla într-o stare gravă, a oscilat între a-i acorda primul ajutor sau a solicita

sprijin din afară, fiind preocupat numai de situația sa de a nu fi tras la răspundere

în nici un mod.

Astfel, în jurul orelor 22:00, inculpatul

a apelat Serviciul Special 112, însă nu a relatat de incidentul violent pe care

îl provocase și, la scurt timp, a anulat solicitarea inițială motivând că s-a împăcat

cu persoana respectivă.

S-a mai reținut că, la locuința fratelui

său, inculpatul a aruncat cu apă asupra acestuia, încercând să-l reanimeze întrucât

își pierduse cunoștința și apoi, după ce i-a mai aplicat o lovitură, a plecat împreună

cu fiul său către casă.

La aproximativ o jumătate de oră, acuzând

dureri în zona abdominală, P.V. s-a ridicat din patul în care se așezase, ajutat

de către fiul său și s-a îndreptat spre holul locuinței, însă nu a reușit să părăsească

încăperea, prăbușindu-se în imediata apropiere a ușii și atunci minorul a cerut

ajutor mătușii sale - P.F. și bunicii materne V.P. - cea din urmă apelând pentru

a treia oară Serviciul 112 și anunțând decesul victimei P.V.

La sosire, în jurul orelor 01:00 Serviciul

de Ambulanță Dâmbovița a constatat decesul numitului P.V., fiind sesizate organele

de urmărire penală.

Conform raportului medico-legal de necropsie

din 18 octombrie 2012, moartea lui P.V. a fost violentă, fiind cauzată de hemoragia

internă masivă, consecutivă unui traumatism abdominal cu ruptură de tumoare hepatică,

leziunea tanatogeneratoare producându-se prin lovire cu corp dur, la nivelul epigastrului,

pe o direcție de jos în sus, anterior-posterior și ușor dinspre medial spre lateral,

între aceste leziuni și deces existând legătură de cauzalitate directă.

Totodată, s-a mai menționat că celelalte

leziuni traumatice aflate pe corpul victimei, respectiv: excoriații superficiale

faciale, laterotoracic drept și pe ambii genunchi, s-au putut produce cu puțin timp

înaintea decesului prin zgâriere sau prin cădere și lovire de corp sau plan dur

și nu ar fi necesitat îngrijiri medicale.

Pe baza probelor administrate în cursul

urmăririi penale, însușite în totalitate de inculpat, respectiv: procesul-verbal

de cercetare la fața locului, planșe fotografice, raportul medical de necropsie

și planșele fotografice anexe, raportul de constatare tehnico-științifică, procesul-verbal

de redare a unor convorbiri SNUAU 112, declarațiile martorilor M.C., P.G., N.N.,

S.M.M., P.G., N.C. și N.E.A., raportul de expertiză medico-legală, care se coroborează

cu declarațiile de recunoaștere a săvârșirii faptei, instanța a reținut vinovăția

inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de lovituri sau vătămări cauzatoare

de moarte și următoarea situație de fapt:

În seara zilei de 26 mai 2012, pe fondul

consumului de alcool și al unei stări conflictuale mai vechi, inculpatul a avut

o discuție contradictorie cu fratele său, P.V., pe terasa magazinului „L.C.",

din satul M.V., care a degenerat în acte de violență, primul aplicând victimei mai

multe lovituri cu pumnii și picioarele, în urma cărora aceasta a căzut, reușind

însă să se ridice și cu sprijinul fiului său s-a deplasat spre locuința sa. Pe drum

a fost însoțită și de inculpat, care a continuat actele de violență, inclusiv la

intrarea în curtea și în locuința acesteia și, dându-și seama că fratele său și-a

pierdut cunoștința, inculpatul a turnat o găleată de apă asupra sa pentru a-și reveni,

însă fără nici un efect.

Deși a apelat serviciul special 112, inculpatul

a încercat să inducă în eroare operatorii cu care a discutat, afirmând că fratele

său ar fi condus un tractor, fără a avea permis și l-a lovit, apoi că a consumat

băuturi alcoolice, însă nu e nevoie de ambulanță și, ulterior, solicitarea de a

fi sesizată poliția fost anulată de către P.C., care a invocat că cele două persoane

s-au certat "ca frații", fără a le indica numele și că aceștia s-au împăcat.

La aproximativ o jumătate de oră de la

plecarea inculpatului, P.V. s-a simțit foarte rău, acuzând dureri în zona abdominală

și s-a ridicat din pat cu ajutorul fiului său, încercând să se îndrepte spre holul

locuinței, însă nu a reușit, prăbușindu-se imediat. A decedat și la sosirea Serviciului

de Ambulanță Dâmbovița, apelat de V.P., mama concubinei victimei, s-a constatat

decesul.

Potrivit raportului medico-legal de necropsie

întocmit de Serviciul de Medicină Legală, moartea victimei a fost violentă, fiind

cauzată de o hemoragia internă masivă, consecutivă unui traumatism abdominal cu

ruptură de tumoare hepatică, leziunea tanatogeneratoare producându-se prin lovire

cu corp dur, la nivelul epigastrului, pe o direcție de jos în sus, anterior-posterior

și ușor dinspre medial spre lateral, între aceste leziuni și deces existând o legătură

de cauzalitate directă, condiționată de afecțiunile patologice preexistente (ciroză

hepatică cu hepatocarcinom).

În drept, instanța a reținut că fapta inculpatului

P.E. care, în seara zilei de 26 mai 2012, a aplicat mai multe lovituri cu pumnul

și picioarele părții vătămate P.V., una dintre aceste producându-i o ruptură hepatică

ce a determinat o hemoragie internă masivă care a condus la decesul victimei, întrunește

elementele constitutive ale infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte,

prev. de art. 183 C. pen.

Sub aspectul laturii subiective, instanța

a reținut că fapta a fost comisă cu praeterintenție, în privința loviturilor și

vătămărilor corporale - inculpatul a acționat cu intenție, urmarea mai gravă, constând

în moartea victimei, fiindu-i imputabilă pe baza culpei, acesta nu a prevăzut rezultatul

letal, deși trebuia și putea să-l prevadă.

Instanța a mai reținut că legătura de cauzalitate

dintre leziunile produse de inculpat și decesul victimei nu poate fi contestată,

chiar dacă aceasta din urmă avea o afecțiune patologică preexistentă, deoarece în

lipsa actelor de violență ale agresorului, moartea celui atacat nu ar fi intervenit

la data la care a fost constatată.

La individualizarea pedepsei, instanța

a avut în vedere criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv

limitele de pedeapsă, gradul de pericol social al faptei comise, persoana infractorului

și împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Având în vedere că inculpatul a fost judecat

după procedura simplificată, conform art. 320

1

C. proc. pen., instanța

a procedat la reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de disp. 183

C. pen., acestea fiind cuprinse între 3 ani și 4 luni și 10 ani închisoare și, ținând

seama de gradul de pericol social al infracțiunii comise, care este unul ridicat,

de persoana inculpatului, care a mai fost condamnat pentru viol, furt calificat

și violare de domiciliu, în privința cărora a intervenit reabilitarea, dar care

conturează un anumit tip de personalitate cu orientări spre încălcarea legii penale,

s-a apreciat că o pedeapsă de 5 ani închisoare, cu executare în regim de detenție,

este de natură să reprezinte atât o măsură de constrângere, cât și un mijloc de

reeducare și reinserția socială a inculpatului, conform art. 52 C. pen.

În latură civilă s-a luat act că nu au

fost formulate pretenții civile în numele și pentru minorul P.I.

Împotriva acestei hotărâri, inculpatul

P.E. a declarat apel, în termen legal, criticând-o ca fiind netemeinică în sensul

că pedeapsa aplicată este prea aspră în raport de conduita procesuală sinceră de

recunoaștere a faptei comise.

Apelantul a mai arătat că a intervenit

reabilitarea pentru condamnările anterioare, că până la momentul săvârșirii prezentei

fapte a avut un comportament bun, că are în îngrijire doi copii minori, unul având

nevoi speciale, fiind încadrat în categoria persoanelor cu handicap și că victima

a contribuit într-o oarecare măsură la producerea evenimentului.

S-a solicitat admiterea apelului, desființarea

hotărârii și, pe fond, să se rețină circumstanțe atenuante, cu consecința reducerii

pedepsei sub limita minimă.

Prin decizia penală nr. 70 din 10 aprilie

2013 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie,

a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul P.E. arestat preventiv

în Penitenciarul Mărgineni, împotriva sentinței penale nr. 49 din 4 februarie 2013

pronunțată de Tribunalul Dâmbovița.

S-a menținut starea de arest a apelantului-inculpat

și s-a dedus din pedeapsă durata reținerii și a arestării sale preventive de la

27 mai 2012 la zi.

A fost obligat apelantul-inculpat la plata

sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

Curtea de Apel, examinând hotărârea atacată,

pe baza actelor și lucrărilor dosarului, a criticilor invocate și din oficiu, sub

toate aspectele, conform art. 371 alin. (2) și art. 378 C. proc. pen., a constatat

că situația de fapt, împrejurările și modalitățile concrete de săvârșire a infracțiunii,

precum și vinovăția inculpatului au fost temeinic reținute de instanța de fond,

fiind susținute de întregul material probator administrat în cauză în cursul urmăririi

penale, însușit în totalitate de apelant, în sensul că, la data de 26 mai 2012,

pe fondul consumului de băuturi alcoolice și al unei stări conflictuale mai vechi,

acesta a aplicat în mod repetat lovituri cu pumnii și picioarele fratelui său, P.V.,

cauzându-i grave leziuni care au condus la deces.

În drept, s-a constatat că în mod justificat

instanța de fond a reținut că acțiunea inculpatului întrunește elementele infracțiunii

de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte prev. de art. 183 C. pen. întrucât

acesta a acționat cu intenție în ceea ce privește lovirea și vătămarea corporală

a victimei, iar urmarea gravă constând în moartea acesteia s-a produs cu praeterintenție.

S-a reținut că mijloacele de probă administrate

în cauză respectiv: depozițiile martorilor audiați M.C., P.G., N.N., S.M.M., P.G.,

N.C. și N.E.A., raportul medico-legal de necropsie din 18 octombrie 2012 întocmit

de Serviciul Județean de Medicină Legală Dâmbovița, se coroborează cu procesul verbal

de cercetare la fața locului, planșele fotografice și cu declarația de recunoaștere

a inculpatului, în modalitatea descrisă în actul de acuzare și au demonstrat fără

nici un dubiu vinovăția apelantului pentru săvârșirea infracțiunii deduse judecății.

Analizându-se hotărârea de condamnare sub

aspectul individualizării pedepsei, criticată de inculpat prin motivele de apel,

s-a constatat că instanța de fond a realizat o justă evaluare a criteriilor înscrise

în art. 72 C. pen., ținând seama de circumstanțele reale în care s-a săvârșit infracțiunea,

pericolul social ridicat al faptei comise, antecedentele penale ale inculpatului,

precum și de atitudinea procesuală de recunoaștere a săvârșirii faptei și de dispozițiile

de art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen.

Astfel, s-a reținut că instanța de fond

a ținut cont de toate aceste criterii, de atitudinea deosebit de violentă pe care

inculpatul a manifestat-o față de fratele său, de circumstanța legală a reducerii

cu 1/3 a limitelor de pedeapsă prevăzute de textul incriminator, astfel că pedeapsa

de 5 ani închisoare cu executare în regim privativ de libertate este just individualizată

și răspunde exigențelor prev. de art. 52 C. pen., fiind aptă să asigure realizarea

funcțiilor preventiv - educative și de constrângere ale sancțiunii penale.

S-a mai reținut că, deși avea cunoștință

de afecțiunile fratelui său, inculpatul l-a lovit în mod repetat, cu pumnii și picioarele

și a continuat să-l lovească și în timp ce era transportat în stare de inconștiență

de fiul acestuia spre locuință, ceea ce denotă disprețul manifestat de inculpat

față de viața persoanei, cea mai importantă valoare ocrotită de legea penală.

În plus, s-a constatat că din conținutul

fișei de cazier judiciar rezultă că inculpatul a mai fost condamnat tot pentru fapte

comise cu violență (viol, furt calificat și violare de domiciliu), la pedepse cuprinse

între 2 ani și 4 ani închisoare, ceea ce evidențiază predispoziția sa la încălcarea

normelor de conviețuire socială, culminând cu actele de violență exercitate asupra

fratelui său, urmare cărora a intervenit decesul victimei.

Totodată, a fost avut în vedere că împrejurarea

potrivit căreia inculpatul a avut o poziție sinceră, recunoscând și regretând fapta

comisă, nu reprezintă o virtute care să atragă reținerea circumstanțelor atenuate

și reducerea pedepsei sub limita minimă, așa cum s-a solicitat, din actele și lucrările

dosarului rezultând că instanța de fond a valorificat această atitudine procesuală

prin reducerea limitelor de pedeapsă cu 1/3, nefiind permis ca acelorași împrejurări

să li se acorde o dublă valență, astfel că pedeapsa de 5 ani închisoare nu este

aspră, așa cum a susținut apelantul, fiind orientată către limita minimă și nu se

justifică reducerea acesteia întrucât sancțiunea penală ar fi lipsită de eficiență

și s-ar încuraja atât inculpatul, cât și posibilii infractori să comită fapte asemănătoare.

În consecință, s-a constatat că hotărârea

primei instanțe este legală și temeinică, instanța de fond realizând un echilibru

între circumstanțele reale și personale ale inculpatului și nu există temei pentru

reținerea circumstanțelor atenuante.

Împotriva deciziei anterior menționate,

în termen legal, a declarat recurs inculpatul P.E., fără a indica motivele ce stau

la baza promovării căii de atac.

Cu prilejul concluziilor formulate oral

în fața instanței, apărătorul ales al recurentului inculpat a invocat cazul de casare

prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., criticând hotărârile pronunțate

în cauză pentru nelegalitate și netemeinicie, în sensul că pedeapsa ce i-a fost

aplicată inculpatului este nelegală, în condițiile judecării cauzei în procedura

simplificată prevăzută de art. 320

1

C. proc. pen., dar și prea aspră,

impunându-se reducerea acesteia până la limita de 3 ani și 4 luni închisoare.

Concluziile formulate de reprezentantul

parchetului, de apărătorul recurentului inculpat și ultimul cuvânt al acestuia au

fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi

reluate.

Examinând recursul declarat prin raportare

la dispozițiile art. 385

9

C. proc. pen., astfel cum au fost modificate

prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru considerentele

care urmează.

Consacrând efectul parțial devolutiv al

recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 385

6

C.

proc. pen. stabilește în alin. (2) că instanța de recurs examinează cauza numai

în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 385

9

din același cod.

Rezultă, așadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în

apel, nici recurenții și nici instanța nu se pot referi decât la lipsurile care

se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe

această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări

ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate

de art. 385

9

C. proc. pen.

Instituind, totodată, o altă limită a devoluției

recursului, art. 385

10

C. proc. pen. prevede în alin. (2

1

)

că instanța de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile

prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen., dacă motivul de recurs, deși se

încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puțin

5 zile înaintea primului termen de judecată, așa cum se prevede în alin. (2) al

aceluiași articol, cu singura excepție a cazurilor de casare care, potrivit

art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu.

În cauză, se observă că decizia penală

recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru

cauze cu minori și de familie, la data de 10 aprilie 2013, deci ulterior intrării

în vigoare (pe 15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru

degrevarea instanțelor judecătorești, situație în care aceasta este supusă casării

în limita motivelor de recurs prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen., astfel

cum au fost modificate prin actul normativ menționat, dispozițiile tranzitorii cuprinse

în art. II din lege - referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare

prevăzute de C. proc. pen. anterior modificării - vizând exclusiv cauzele penale

aflate, la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau

în termenul de declarare a recursului, ipoteză care, însă, nu se regăsește în speță.

Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă,

o nouă limitare a devoluției recursului, în sensul că unele cazuri de casare au

fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial sau incluse în sfera de

aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17

2

al art. 385

9

C. proc. pen., intenția clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare,

fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului,

reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.

În prezenta cauză, se constată că inculpatul

P.E. a fost condamnat de instanța de fond, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute

de art. 183 C. pen., la pedeapsa de 5 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor

prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., ca pedeapsă

complementară.

În fața primei instanțe, acesta a recunoscut

comiterea faptei, solicitând să beneficieze de dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen.

Astfel fiind, au fost reținute în favoarea

inculpatului dispozițiile art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen., privind

beneficiul reducerii cu 1/3 a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, instanța

de fond aplicându-i o pedeapsă de 5 ani închisoare și 2 ani pedeapsa complementară

a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și

lit. b) C. pen.

Totodată, în baza art. 71 alin. (1) și

(2) C. pen., i s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 64

alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

Pedeapsa aplicată inculpatului a fost menținută

de instanța de prim control judiciar, care a apreciat-o ca fiind temeinică și legală.

Criticile formulate pe calea prezentului

recurs, circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14

C. proc. pen., au vizat nelegalitatea pedepsei aplicate inculpatului - susținându-se

în acest sens că pedeapsa nu a fost legal stabilită, ca urmare a aplicării prevederilor

art. 320

1

C. proc. pen. - dar și netemeinicia acesteia - solicitându-se

reducerea pedepsei, care a fost apreciată ca fiind prea aspră.

Înalta Curte reține că, în realizarea scopului

de a include în sfera controlului judiciar exercitat de instanța de recurs numai

aspecte de drept, prin Legea nr. 2/2013 a fost modificat și pct. 14 al art. 385

9

C. proc. pen., stabilindu-se că hotărârile sunt supuse casării doar atunci când

s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, or, în speță,

pedeapsa de 5 ani închisoare, aplicată inculpatului, se încadrează în limitele prevăzute

de lege, reduse cu o treime (3 ani și 4 luni - 10 ani închisoare), având în vedere

că în sarcina acestuia s-a reținut săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 183

C. pen., pedepsită cu închisoare de la 5 la 15 ani.

Pe de altă parte, cu referire la criticile

dezvoltate de către recurentul inculpat sub aspectul netemeiniciei pedepsei ce i-a

fost aplicată, considerată ca fiind prea aspră, acestea nu pot fi primite, o astfel

de situație fiind exclusă din sfera de cenzură a Înaltei Curți de Casație și Justiție

în calea de atac a recursului, potrivit art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C.

proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013.

Astfel fiind, pentru argumentele anterior

expuse, se constată că, în cauză, că nu poate fi reținut cazul de casare invocat.

În legătură cu susținerea apărării în sensul

că în favoarea recurentului inculpat ar fi trebuit reținute dispozițiile art. 73

lit. b) C. pen., Înalta Curte are în vedere că aceasta ar putea fi circumscrisă,

eventual, cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen., însă nu mai poate fi supusă analizei întrucât, în ce privește cazul

de casare amintit, acesta a fost menținut și nu a suferit nicio modificare sub aspectul

conținutului prin Legea nr. 2/2013, însă, potrivit art. 385

9

alin.

(3) C. proc. pen., în noua redactare, a fost exclus din categoria motivelor de recurs

care se iau în considerare din oficiu, fiind necesară, pentru a putea fi examinat

de către instanța de ultim control judiciar, respectarea condițiilor formale prevăzute

de art. 385

10

alin. (1) și (2) C. proc. pen., or, în speță, verificând

îndeplinirea acestor cerințe, se observă că recurentul inculpat și-a motivat recursul

numai oral în ziua judecății, invocând numai cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., încălcându-și, astfel, obligația ce-i revenea potrivit

art. 385

10

alin. (2) C. proc. pen. Ca urmare, față de această împrejurare,

Înalta Curte, ținând seama de prevederile art. 385

10

alin. (2

1

)

C. proc. pen., precum și de cele ale art. 385

9

alin. (3) C. proc.

pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 și care nu mai enumera

printre cazurile de casare ce pot fi luate în considerare din oficiu și pe cel reglementat

de pct. 17

2

al art. 385

9

C. proc. pen., nu va proceda la examinarea

criticilor ce ar putea fi circumscrise acestui motiv de recurs, nefiind îndeplinite

condițiile formale prevăzute de art. 385

10

alin. (2) C. proc. pen.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar trece

peste aspectul arătat anterior, se constată că nu poate fi valorificată prin prisma

cazului de casare amintit critica referitoare la neretinerea prevederilor art. 73

lit. b) C. pen., având în vedere că prezenta cauză a fost judecată în procedura

simplificată, inculpatul recunoscând fapta, astfel cum a fost reținută în rechizitoriu,

în cuprinsul căruia nu se face vorbire despre împrejurarea că ar fi fost provocat

și, mai mult, din probele administrate în cursul urmăririi penale nu rezultă că

fapta ar fi fost săvârșită sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, determinată

de o provocare din partea victimei.

Față de considerentele anterior expuse,

Înalta Curte, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.E.

În temeiul art. 385

17

alin.

(4) rap. la art. 383 alin. (2) și art. 381 C. proc. pen., se va deduce din pedeapsa

aplicată inculpatului durata reținerii și a arestării preventive de la 27 mai 2012

la 9 septembrie 2013.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat,

în care se va include și onorariul cuvenit pentru apărarea din oficiu, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de inculpatul P.E. împotriva deciziei penale nr. 70 din 10 aprilie 2013 a Curții

de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului

durata reținerii și a arestării preventive de la 27 mai 2012 la 9 septembrie 2013.

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 350 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 150 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 9 septembrie 2013.