Decizia nr. 4049/2018 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — contestație în anulare împotriva sentinței nr. 333/2015 a Curții de Apel București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată sub nr. x/2014, la data de 09 mai 2014, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, astfel cum a fost precizată prin cererea înregistrată la data de 28 noiembrie 2014, reclamanta Societatea A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale - Direcția Generală Pescuit - Autoritatea de Management Programul Operațional pentru Pescuit 2007 - 2013, a solicitat: - anularea Adresei nr. x din 30.12.2013, comunicată prin poștă la data de 07.01.2014, emisă de către Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, Direcția Generală Pescuit - Autoritatea de Management pentru Programul Operațional pentru Pescuit 2007 - 2013; - anularea Deciziei nr. 187/30.01.2013 și a Ordinului nr. 187/12.02.2013, emis de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale - Direcția Generală Pescuit, Autoritatea de Management Programul Operațional pentru Pescuit 2007 - 2013.

Soluția instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 333 din 10 februarie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect anularea Adresei nr. x/30.12.2013 și a Ordinului de finanțare nerambursabilă nr. 187/12.02.2013, ambele emise de pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale - Direcția Generală Pescuit - Autoritatea de Management Programul Operațional pentru Pescuit 2007 - 2013 și a respins aceste capete de cerere, ca inadmisibile. Totodată, prima instanță a admis excepția tardivității formulării acțiunii de către reclamanta Societatea A. SRL, invocată din oficiu, având ca obiect anularea Deciziei de finanțare nr. x/30.01.2013, emisă de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale - Direcția Generală Pescuit - Autoritatea de Management Programul Operațional pentru Pescuit 2007 - 2013 și a respins, în consecință, acest capăt de cerere.

Cererea de recurs Împotriva Sentinței civile nr. 333 din 10 februarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta Societatea A. SRL, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și, în rejudecare, respingerea excepției tardivității și trimiterea cauzei către prima instanță pentru continuarea judecății pe fondul cauzei.

Soluția instanței de recurs Prin Decizia nr. 861 din 2 martie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins recursul declarat de reclamanta Societatea A. SRL împotriva Sentinței civile nr. 333 din 10 februarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Calea extraordinară de atac formulată în cauză Împotriva Deciziei nr. 861/02.03.2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2014, a formulat contestație în anulare Societatea A. SRL, înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 12 octombrie 2018, sub nr. x/2018. Prin contestația în anulare s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, anularea deciziei criticate, rejudecarea și admiterea în tot a recursului, cu consecința respingerii excepției tardivității și trimiterii cauzei către prima instanță pentru continuarea judecății pe fondul cauzei. Susținând incidența dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., contestatoarea a învederat că decizia atacată este rezultatul unei erori materiale, întrucât instanța de recurs, la fel ca instanța de fond, a interpretat greșit înscrisurile aflate la dosarul cauzei și a calculat eronat termenul în care putea fi formulată cererea de chemare în judecată. Contestatoarea a susținut că singurul înscris care putea fi considerat răspuns la plângerea prealabilă formulată împotriva Deciziei de finanțare nr. x/30.01.2013, îl reprezintă Adresa nr. x/25.10.2013, comunicată societății la data de 30.10.2013, în raport de care cererea de chemare în judecată depusă la data de 09.05.2014 este formulată cu respectarea termenului legal de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004. De asemenea, contestatoarea a susținut că instanța de recurs, la fel ca instanța de fond, a calculat greșit termenul de un an, prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, întrucât acest termen de decădere nu se împlinea la 12.02.2014, ci la data de 30.10.2014. Societatea a arătat că există motive temeinice care conduc la prelungirea termenului de 6 luni la un an, întrucât nu a avut posibilitatea de a beneficia de asistență juridică de specialitate, o dovadă în acest sens fiind faptul că cererea de chemare în judecată a fost semnată de administratorul societății și nu prin avocat.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 13 noiembrie 2018, intimatul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a invocat excepția inadmisibilității contestației în anulare, iar în subsidiar a solicitat respingerea căii extraordinare de atac, ca nefondată. În ceea ce privește excepția inadmisibilității, intimatul a susținut că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., prin contestația în anulare neputând fi repuse în discuție motivele de casare ce au făcut obiectul analizei instanței de recurs. Pe fondul contestației în anulare, intimatul a susținut, în esență, că instanța de recurs a analizat toate aspectele, documentele și criticile prezentate de recurenta-reclamantă, iar argumentul privitor la imposibilitatea angajării unui avocat sau consilier juridic, din motive financiare, nu este întemeiat și nu poate susține prelungirea termenului de formulare a cererii de chemare în judecată de la 6 luni la un an, conform art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. II. Soluția asupra contestației în anulare II.1. În ceea ce privește excepția inadmisibilității contestației în anulare, Înalta Curte o va respinge, ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente. Contestatoarea Societatea A. SRL a întemeiat calea extraordinară de atac pe prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., potrivit căruia: "(2) Hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: (...) 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale." Din cuprinsul textului de lege, rezultă cerințele de admisibilitate ale căii extraordinare de atac și anume ca aceasta să fie îndreptată împotriva unei hotărâri pronunțate de instanța de recurs, iar prin motivele pe care se sprijină să fie invocată o presupusă eroare materială a instanței de control judiciar, intervenită cu ocazia soluționării recursului. În cauza de față, aceste două cerințe sunt îndeplinite, iar aspectele invocate de intimat cu privire la inexistența erorii materiale sesizate de contestatoare vor fi analizate pe fondul contestației, iar nu în cadrul soluționării excepției de inadmisibilitate. Caracterizarea "erorii" invocate de contestatoare ca reprezentând o greșeală materială, în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., nu face parte din aspectele de admisibilitate ale căii extraordinare de atac, ci din aspectele analizate de instanța de judecată în stabilirea caracterului fondat ori nefondat al contestației în anulare. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității contestației în anulare, invocată de intimatul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale. II.2. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma prevederilor legale incidente, Înalta Curte constată că este nefondată contestația în anulare introdusă de contestatoarea Societatea A. SRL, pentru următoarele considerente: Înalta Curte, analizând motivele contestației în anulare cu care a fost învestită, reține, sub un prim aspect, că Societatea A. SRL a formulat veritabile critici de netemeinicie și nelegalitate, atât la adresa hotărârii pronunțate de către instanța de fond, cât și la adresa hotărârii instanței de recurs. De asemenea, se constată că motivele contestației în anulare se suprapun, în mare măsură, cu motivele de recurs formulate de contestatoare în Dosarul nr. x/2014. Contestația în anulare, ca și cale extraordinară de atac, nu are menirea de a crea o cale de atac suplimentară, un "recurs la recurs" în favoarea părții care o exercită, ci reprezintă un remediu procedural utilizat în cazuri specifice, limitativ prevăzute de C. proc. civ. Legiuitorul nu a intenționat ca, pe calea contestației în anulare, să deschidă părților posibilitatea formulării unei noi căi de atac, prin care să fie analizate ori reanalizate aspecte de temeinicie și/sau legalitate ale hotărârii judecătorești, ci acest mijloc procedural a fost destinat exclusiv pentru îndreptarea unor nereguli procedurale expres și limitativ prevăzute de C. proc. civ. Din această perspectivă, Înalta Curte constată că eroarea materială invocată de contestatoare în prezenta cauză nu privește o greșeală materială a instanței de recurs, cu privire la date sau elemente din cuprinsul înscrisurilor aflate în dosarul cauzei, ci reprezintă un aspect de nelegalitate al hotărârii de fond, care a făcut obiectul criticilor expuse în calea de atac și pe care instanța de recurs l-a analizat cu prilejul soluționării recursului. În speță, contestatoarea susține că, atât instanța de recurs, cât și instanța de fond, au făcut o greșita apreciere a înscrisurilor depuse în dovedirea parcurgerii procedurii prealabile, contestatoarea învederând că eroarea materială constă în neluarea în considerare a cererii înregistrată sub nr. x/19.02.2013, adresată intimatului, aflată la dosarul de recurs. Acest înscris reprezintă, în opinia contestatoare, plângerea prealabilă formulată în condițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, iar de la data comunicării răspunsului la această plângere, se calculează termenului de formulare a cererii de chemare în judecată, în raport de dispozițiile art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, sau, după caz, de dispozițiile alin. (2) al aceluiași text. În raport de aceste susțineri, Înalta Curte constată că motivele contestației în anulare nu se circumscriu noțiunii de "eroare materială", astfel cum este reglementată de prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., contestatoarea formulând critici cu privire la modalitatea de apreciere, de către instanța de recurs, a dovezilor administrate în cauză, respectiv cu privire la valoarea probatorie pe care instanța, în procesul de deliberare asupra circumstanțelor cauzei, a atribuit-o fiecărei probe depuse de părți. În definirea cazului de contestație în anulare privitor la existența unor erori materiale, textul de lege are în vedere greșelile materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, ce conduc la retractarea hotărârii pronunțate și pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor. Pentru aceste considerente, în raport de dispozițiile art. 508 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de Societatea A. SRL împotriva Deciziei nr. 861 din 2 martie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2014.