ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 23/2021

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 14.12.2017, pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2017, reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM a solicitat în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L. pronunțarea unei hotărâri, prin care să se dispună:

7.obligarea pârâtei sa încheie autorizații/licențe neexclusive cu CREDIDAM pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în spatiile administrate (Sali de jocuri).

8.obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1.349 și urm. C. civ., Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe și Decizia ORDA nr. 399/2006, Decizia ORDA nr. 189/2013, Decizia ORDA nr. 99/2015 și Decizia nr. 10/2016, ca norme de aplicare.

Prin sentința civilă nr. 1332/03.07.2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis cererea formulată de reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., având ca obiect drept de autor și drepturi conexe; a obligat pârâta la plata sumei de 1.377,00 RON reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01.09.2014 -30.09.2017 pentru punctul de lucru situat în Sos Pantelimon nr. 285, parter B1.11A, București, în temeiul art. 1.350 C. civ. a obligat pârâta la plata penalităților de întârziere în cuantum de 985,35 RON calculate până la data de 19.02.2018 și în continuare până la recuperarea integrală a remunerației datorate solicitate pe capătul 1; a obligat pârâta la plata sumei de 434,00 RON, reprezentând despăgubiri echivalente remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, în perioada 01.04.2015-31.10.2015 - pentru punctele de lucru situate în str. x, București și str. x, București; a obligat pârâta la achitarea dobânzii legale aferente remunerației solicitate pe punctul 3 al acțiunii, începând cu data de 01.04.2015 pana la recuperarea integrala a remunerației datorate; a obligat pârâta la plata sumei de 2542,00 RON X 3, reprezentând despăgubiri echivalente remunerației datorate de parata începând cu data de 01.11.2015 pana la data de 30 septembrie 2017, pentru punctele de lucru situate în str. x, București și str. x, București, str. x, București; a obligat pârâta la plata sumei de 1288,34 RON X 3, reprezentând penalități de întârziere de 0,1%/zi de întârziere, calculate la această suma, calculate de la data intrării în vigoare a metodologiei, până la data de 30.09.2017, și în continuare până la recuperarea integrală a remunerației datorate, pentru punctele de lucru situate în str. x, București și str. x, București și str. x, București; a obligat pârâta să încheie autorizații/licențe neexclusive cu CREDIDAM pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în toate spațiile administrate și a obligat pârâta la plata sumei de 1100 RON reprezentând cheltuieli de judecată (1000 RON onorariu avocațial și 100 RON taxă de timbru).

Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel pârâta A. S.R.L..

Prin decizia nr. 709 A din 8 mai 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta S.C A. S.R.L împotriva sentinței civile nr. 1332/03.07.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs pârâta S.C A. S.R.L., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului s-au arătat în esență următoarele.

Instanța de apel a făcut confuzie între cele două acte juridice, anume între convenția în vederea obținerii autorizației/licenței neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț sau a reproducerilor acestora/a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, precum și pentru comunicarea publică în scop lucrativ și autorizația neexclusivă pentru comunicare publică.

Hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, cuprinzând motive contradictorii, legat de faptul că instanța de apel a considerat că răspunderea recurentei este una contractuală, conform art. 1350 C. civ., întrucât autorizația s-a prelungit automat.

Instanța de apel a reținut în mod greșit faptul că dacă pârâta nu și-a îndeplinit obligația de înștiințare a organismului de gestiune colectivă cu privire la încetarea comunicării, raporturile contractuale s-au prelungit automat și în mod eronat a apreciat că din expunerea situației de fapt a rezultat incidența normelor juridice ce permit întemeierea în drept pe dispozițiile art. 1350 C. civ.

În mod greșit s-a reținut îndeplinirea condițiilor răspunderii contractuale în temeiul dispozițiilor art. 1166 C. civ. și art. 1350 C. civ., întrucât pârâta a fost în drept să refuze executarea propriei obligații asumate, câtă vreme cealaltă parte contractantă CREDIDAM nu-și execută ea însăși obligația corelativă ce-i incumbă.

Recurenta nu are calitatea de utilizator, astfel cum în mod greșit a reținut instanța de fond.

S-a constatat în mod greșit că sunt îndeplinite condițiile răspunderii delictuale, în baza prevederilor art. 1349 C. civ.

S-a reținut în mod greșit aplicarea în cauză a deciziei nr. 48 din 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Intimata CREDIDAM a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, în principal ca fiind nul și, în subsidiar, ca fiind neîntemeiat și în consecință, menținerea deciziei recurate ca fiind legală și temeinică, cu obligarea recurentei la achitarea cheltuielilor de judecată, anume onorariul de avocat în cuantum de 1000 RON.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 20 octombrie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 709A din 8 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a fixat termen de judecată la data de 19 ianuarie 2021. În ceea ce privește excepția nulității recursului s-a constatat că nu sunt întemeiate apărările intimatului-reclamant referitoare la neîncadrarea criticilor în motivele de casare, având în vedere că prin motivele de recurs s-a invocat reținerea greșită de către instanța de apel a incidenței în speță a dispozițiilor art. 1350 C. civ., ce reglementează răspunderea contractuală, și a faptului că în speță ar fi îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

Înalta Curte a constatat fondat recursul în limitele și pentru considerentele expuse mai jos.

Este nefondat primul motiv de recurs prin care se susține că instanța de apel face confuzie între cele două acte juridice, anume între convenția în vederea obținerii autorizației/licenței neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț sau a reproducerilor acestora/a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, precum și pentru comunicarea publică în scop lucrativ și autorizația neexclusivă.

Acest motiv este susținut pe de o parte pe ideea că hotărârea ar conține motive contradictorii, conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., iar pe de altă parte pe aceea că ar fi a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește susținerea că hotărârea ar conține motive contradictorii, conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu rezultă din motivarea în fapt a acestui motiv de recurs faptul că din unele dintre considerentele deciziei atacate ar rezulta temeinicia pretențiilor supuse judecății iar din altele netemeinicia acestora, pentru a fi îndeplinite condițiile existenței acestui motiv de casare.

Referitor la aplicarea greșită a normelor de drept material, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a reținut în mod eronat că răspunderea pârâtei ar fi una contractuală, conform art. 1350 C. civ., ca urmare a faptului că autorizația s-ar fi prelungit.

Legat de același aspect, în cadrul motivului al doilea de recurs s-a arătat că în mod greșit instanța de apel a reținut că, dacă pârâta nu și-a îndeplinit obligația de înștiințare a organismului de gestiune colectivă cu privire la încetarea comunicării, raporturile contractuale s-au prelungit automat.

În prealabil, este de reținut că instanța de apel a constatat existența răspunderii contractuale doar în ceea ce privește stabilirea cuantumului remunerațiilor solicitate pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț sau a reproducerilor acestora sau a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual pentru sala de jocuri din Șoseaua x, care apare în declarația din data de 19.12.2013, dată de reprezentanții pârâtei anterior încheierii convenției înregistrată la CREDIDAM sub nr. x din 24.12.2013.

În această declarație s-a menționat că societatea are în exploatare, printre altele, acest punct de lucru în care se difuzează prestații artistice muzicale fixate pe fonograme sau prestații artistice din domeniul audiovizual.

Remunerațiile sunt datorate pentru utilizarea dreptului la comunicarea publică a fonogramelor de comerț sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, iar nu pentru eliberarea autorizațiilor. Ca atare, obligația corelativă nu constă în emiterea autorizațiilor, ci în asigurarea liniștitei utilizări a fonogramelor de comerț sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual (a se vedea de exemplu garanția de la clauza V. din convenție).

Acest fapt rezultă în mod expres și din clauza menționată la punctul 4.1.1. al convenției, în cadrul căreia utilizatorul s-a obligat să plătească remunerația echitabilă pentru comunicarea publică desfășurată conform declarației pe baza facturilor/înștiințărilor de plată. Contrar susținerilor recurentei, din convenție nu rezultă că ar fi încheiată pe un termen limitat, ci doar autorizațiile/licențele neexclusive s-a convenit să fie acordate pe o anumită perioadă, în acest caz un an, cu posibilitatea eliberării unora noi, în condițiile convenite de părți.

Autorizațiile/licențele neexclusive conform clauzelor de la punctele 3.1., 3.2. din convenție sunt eliberate după achitarea remunerației. Ca atare, este nefondată susținerea recurentei în sensul că dacă reclamanta nu a emis o nouă autorizație după data expirării valabilității celei inițiale eliberate la 22.01.2014, nu ar avea temei reținerea vreunei obligații în sarcina sa de a achita remunerația, prin aplicarea excepției de neexecutare a contractului de către cocontractant.

Așa cum s-a reținut anterior, temeiul obligației în sarcina pârâtei de a achita remunerația este reprezentat de comunicarea publică a fonogramelor de comerț sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, activitate cu privire la care pârâta a declarat la 19.12.2013 că o realizează.

Or, așa cum a reținut instanța de apel, fapt ce rezultă din clauzele convenției, și anume punctele 7.2. și 7.3., utilizatorul poate cere rezilierea convenției la încetarea activității de comunicare publică a fonogramelor fonogramelor de comerț sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, prin formularea unei notificări scrise adresate CREDIDAM, notificare ce nu s-a pretins, și astfel nici dovedit în cauză, că s-ar fi trimis.

Acesta este contextul în care instanța de apel a reținut că "împrejurarea că organismul de gestiune colectivă nu a emis o nouă autorizație la data la expirarea termenului de un an prevăzut în convenția din 30.11.2013 nu are semnificația încetării comunicării publice a fonogramelor după această dată, așa cum greșit afirmă apelanta".

Faptul că în cadrul motivării instanței de apel se face trimitere la "art. VI, punctele 2 și 3 din autorizație" pentru a susține afirmația că "încetarea activității de comunicare publică a fonogramelor și prestațiilor artistice din audiovizual constituie cauză de reziliere a autorizației de licență neexclusivă, în care scop utilizatorul este obligat să înștiințeze organismul de gestiune colectivă prin intermediul unei notificări" în loc de punctele 7.2. și 7.3. din convenție nu poate duce în sine la constatarea existenței unui motiv de nelegalitate, atâta timp cât reprezintă doar o eroare materială. Faptul că instanța de apel s-a raportat la convenția încheiată între părți în 2013 rezultă din concluzia că "obligația de achitare a remunerației și penalităților de întârziere izvorăște din prevederile Legii nr. 8/1996 (art. 123 indice 1, art. 130 alin. (1) lit. a) și b), și ale Metodologiei publicate prin Deciziile ORDA nr. 399/2006, 189/2013, 10/2016, 120/2016 coroborate cu declarația pe proprie răspundere și convenția încheiată cu CREDIDAM în 2013".

Mai mult, nu se poate reține că prin această imprecizie a motivării deciziei atacate s-ar fi produs părții o vătămare care nu ar putea fi înlăturată decât prin desființarea hotărârii, conform art. 174 alin. (3) raportat la art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, faptul că instanța de apel a considerat că autorizația/licența neexclusivă pentru comunicarea publică eliberată la data de 22.01.2014 s-ar fi prelungit, în condițiile în care în convenția nr. 7284/24.12.2013 părțile au convenit ca CREDIDAM să emită o nouă autorizație la expirarea ultimei autorizații/licențe neexclusive acordate, nu este de natură să sprijine ideea susținută de recurentă că răspunderea în acest caz nu ar fi contractuală, atâta timp cât această răspundere se bazează pe existența convenției nr. 7284/24.12.2013, despre care s-a reținut că nu a fost reziliată conform clauzelor acesteia, coroborată cu lipsa încetării activității de comunicare publică a fonogramelor și prestațiilor artistice din audiovizual, concluzie la care a ajuns instanța de apel prin interpretarea probelor administrate în cauză.

Așa cum s-a reținut anterior, din clauzele contractuale rezultă că CREDIDAM se obliga să emită autorizația/licența neexclusivă pentru comunicarea publică în schimbul remunerației achitate de către utilizator (punctele 3.1., 4.2.1. din convenție). De asemenea, în convenție se precizează că autorizația/licența neexclusivă pentru comunicarea publică atestă în favoarea posesorului acesteia existența dreptului de comunicare publică [punctul 3.3.(2)].

Or, atâta timp cât CREDIDAM a formulat prezenta cerere de chemare în judecată solicitând pentru acest punct de lucru plata remunerațiilor convenite potrivit convenției dintre părți, însemnă că a considerat că această comunicare s-a efectuat de către reclamantă cu acordul său, ceea ce echivalează cu prelungirea vechii autorizații în mod tacit.

În consecință, sunt nefondate motivele de recurs prin care se susține nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul reținerii răspunderii contractuale, conform art. 1350 C. civ. raportat la art. 1166 C. civ., pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț sau a reproducerilor acestora sau a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual pentru sala de jocuri din Șoseaua x, bl. 11 A.

Recurenta a mai susținut că instanța de apel ar fi reținut în mod greșit că ar avea calitatea de utilizator, întrucât prin prisma jurisprudenței europene ar trebui să se țină cont de mai multe criterii, nu doar de spațiul și suprafața în care se realizează comunicarea publică.

Deși a făcut trimitere la criteriile conturate în cauzele C-135/10, SCF și C-162/10, Phonographic Performance (Ireland) Limited (PPL), în fapt, raportat la circumstanțele speciale ale acestei cauze, recurenta a susținut doar că clienții acesteia formează o pluralitate de persoane mică sau chiar nesemnificativă, întrucât cercul de persoane prezente simultan în punctele de lucru ale acesteia este foarte limitat, nedepășind trei persoane, număr ce nu poate fi considerat important din perspectiva criteriilor Curții de Justiție a Uniunii Europene. De asemenea, recurenta a mai susținut că o astfel de comunicare publică nu are nici caracter lucrativ, în sensul că publicul care face obiectul comunicării este vizat de utilizator și, în plus, receptiv la comunicarea acestuia, și nu "captat" în mod accidental.

Referitor la motivul de apel ce viza aceste aspecte, instanța de apel a reținut că apelanta nu a dovedit afirmația că în sălile de jocuri nu intră mai mult de trei persoane, astfel că nu poate fi valorificată în sensul că nu se realizează o comunicare publică în sensul noțiunii reglementate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, și că, în condițiile în care sălile de jocuri au suprafețe mari, anume 49-50 mp, și multe aparate SLOT Machine, în fiecare dintre acestea fiind instalate televizoare, nu se poate reține că potențialii destinatari constituie o pluralitate nesemnificativă, astfel că apelanta nu ar avea calitatea de utilizator definită de Decizia ORDA 399/2005."

Ca atare, premisa de la care pleacă recurenta în susținerea neîndeplinirii condițiilor pentru a se reține efectuarea unei comunicări publice, și anume numărul redus de persoane care au posibilitatea să asculte sau să vizioneze aceeași fonogramă/videogramă difuzată în sălile de jocuri deținute de către recurentă, nu se regăsește în speță, atâta timp cât instanța de apel a constatat că recurenta pârâtă nu a făcut vreo dovadă pentru a răsturna prezumția ce decurge din faptul că sălile de jocuri au suprafețe mari (49-50 mp) și multe aparate SLOT Machine, și anume a prezenței în cadrul acestora a unui număr de persoane ce se constituie în mai mult decât o pluralitate mică sau nesemnificativă.

În ceea ce privește caracterul lucrativ al comunicării, recurenta a legat îndeplinirea acestei condiții tot de faptul că numărul de persoane prezente simultan în punctele de lucru nu depășește trei persoane, fără a se raporta la circumstanțele speciale ale cazului de față, date de specificul activității care se desfășoară în punctele de lucru ale acesteia.

Așa cum reiese din jurisprudența CJUE, caracterul lucrativ al comunicării publice privește realizarea comunicării publice a fonogramelor/videogramelor ca o prestare de servicii suplimentară, furnizată în scopul de a obține un anumit profit din aceasta, în măsura în care oferirea acestui serviciu influențează standardul stabilimentului și, prin urmare, prețul solicitat; furnizată în scopul - și susceptibilă să se repercuteze asupra - frecventării localului și, în final, asupra rezultatelor sale economice. Din aceasta se subînțelege că publicul care face obiectul comunicării este, pe de o parte, vizat de utilizator și, pe de altă parte, receptiv într-un mod sau altul la comunicarea acestuia, iar nu "captat" în mod accidental. [Hotărârea din 15 martie 2012, Societa Consortile Fonografici (SCF) împotriva Marco Del Corso, cauza C-135/10, paragr. 90, 91, Hotărârea din 7 decembrie 2006, SGAE, C-306/05, paragr. 44, Hotărârea din 4 octombrie 2011, Football Association Premier League și alții, C-403/08 și C-429/08, paragr. 205].

Or, recurenta nu a arătat argumentele pentru care în speță, raportat la specificul sălilor de jocuri, comunicarea publică a fonogramelor/videogramelor nu ar reprezenta o prestare de servicii suplimentară, furnizată în scopul - și susceptibilă să se repercuteze asupra - frecventării localului și, în final, asupra rezultatelor sale economice. Astfel, nu se poate reține vreun motiv de nelegalitate a deciziei atacate nici sub aspectul îndeplinirii condiției caracterului lucrativ al comunicării publice.

Referitor la punctul de lucru de la adresa Gen. B. nr. 5 în cadrul recursului s-a arătat că acesta nu este o sală de jocuri, ci un birou, locație în care nu se află nici televizoare, și nu se difuzează nici muzică.

Într-adevăr, instanța de apel a reținut îndeplinirea, inclusiv cu privire la spațiul de la adresa Gen. B. nr. 5, a condițiilor referitoare la constatarea calității pârâtei de utilizator de fonograme sau audiograme prin raportare la deținerea unor săli de jocuri, fără a analiza critica recurentei pârâte, formulată în apel, în sensul că acest punct de lucru ar fi un birou iar nu o sală de jocuri.

Este de remarcat sub acest aspect că și în adresa de la ONRC, depusă de către reclamantă în susținerea cererii de chemare în judecată, se menționează, cu privire la punctul de lucru aflat la această adresă, că este sediu secundar, că se desfășoară activități proprii de birou pentru societate și că nu se desfășoară activitățile prevăzute în actul constitutiv sau modificator.

Or, instanța de apel a reținut îndeplinirea condițiilor comunicării publice pentru toate spațiile în cauză prin raportare doar la destinația acestora de săli de jocuri, impunându-se o analiză distinctă a îndeplinirii acestor condiții cu privire la destinația de birou a spațiului destinat anterior, dacă nu se va dovedi că în fapt este folosit tot ca sală de jocuri, contrar celor menționate în adresa de la ONRC.

Acesta este considerentul pentru care decizia atacată va fi casată, cu trimitere spre rejudecare, acest motiv de recurs fiind fondat.

Este nefondat motivul de recurs prin care se susține că instanța a constatat în mod greșit îndeplinirea condițiilor răspunderii delictuale în baza prevederilor art. 1349 C. civ.

În prealabil, este de remarcat că instanța de apel a reținut că sunt datorate remunerațiile pentru punctul de lucru din Șoseaua Pantelimon în temeiul răspunderii civile contractuale, conform art. 1350 C. civ., iar recurenta a formulat motive de recurs raportat la aceste considerente, motive de recurs ce au fost constatate nefondate, conform analizei de mai sus.

În ceea ce privește răspunderea civilă delictuală, întemeiată pe prevederile art. 1349 C. civ., aceasta a fost reținută de către instanța de apel pentru comunicarea publică a fonogramelor/videogramelor în punctele de lucru situate în x, spații pentru care s-a constatat că nu fac obiectul convenției nr. 7284/24.12.2013, nefiind menționate în declarația din 19.12.2013.

Referitor la spațiul din str. x, întrucât a fost constatat întemeiat motivul de recurs prin care se susținea că acesta este folosit ca birou iar nu ca sală de jocuri, iar instanța de apel nu a analizat aceste argumente din apel, situația acestuia nu va fi avută în vedere în cadrul evaluării acestui motiv de recurs.

În cadrul acestui motiv de recurs recurenta a formulat critici referitoare la interpretarea de către instanța de apel a referatului inspectorului CREDIDAM înregistrat sub nr. x/29.09.2017, susținând că acesta ar atesta că doar în anul 2017 pârâta ar fi comunicat public fonograme de comerț/prestații artistice din domeniul audiovizualului prin intermediul aparatelor TV, nu și în perioada 2014-2017 sau după anul 2017.

Pentru a reține ca probată utilizarea fonogramelor/videogramelor în scop comercial în perioada ce face obiectul litigiului, instanțele de fond (tribunalul, respectiv curtea de apel) au pornit de la data la care au fost înregistrate ca puncte de lucru aceste spații, situație coroborată cu faptul că pentru spații similare recurenta pârâtă a declarat că utilizează fonograme/videograme și cu referatul inspectorului CREDIDAM, menționat anterior, prin care se atesta că la un moment dat în cadrul acestei perioade în spațiile deținute de către pârâtă se comunică public fonograme de comerț/fonograme publicate în scop comercial/prestații artistice din domeniul audiovizual prin intermediul aparatelor TV.

Pornind de la aceste împrejurări dovedite, printr-o prezumție simplă instanța de apel a ajuns la concluzia comunicării publice a fonogramelor/videogramelor în scop comercial în aceste spații în perioada ce face obiectul litigiului.

Instanța de apel a reținut de asemenea că "pârâtei îi revenea sarcina de a răsturna prezumția simplă dedusă din împrejurările menționate mai sus" dar că apărarea acesteia s-a bazat pe lipsa raporturilor contractuale, care ar fi avut drept consecință, în opinia sa, imposibilitatea antrenării răspunderii pentru neplata remunerațiilor, în condițiile în care "obligația de plată a remunerației datorate pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial și a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual își are izvorul în Legea 8/1996 (art. 123 indice 1, art. 130 alin. (1) lit. a), b) și h) și metodologiile aplicabile și există independent de încheierea autorizației de licență neexclusivă, a cărei lipsă poate determina răspunderea civilă delictuală pentru comunicarea fonogramelor fără autorizație."

Ca atare, instanța de apel a constatat că pârâta nu a răsturnat prezumția simplă dedusă din împrejurările probate în cauză.

În aceste condiții, criticile recurentei referitoare la interpretarea de către instanța de apel a referatului inspectorului CREDIDAM înregistrat sub nr. x/29.09.2017 nu pot fi analizate în recurs, întrucât reprezintă critici de netemeinicie, legate de modul în care instanța de apel a interpretat în mod coroborat probele administrate în cauză și a stabilit valoarea probatorie a acestora, iar nu critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs prin care se susține că instanța de apel ar fi reținut în mod greșit aplicarea în cauză a Deciziei nr. 48/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care nu ar fi aplicabilă cauzei de față și astfel nu ar putea fi reținut ca temei legal pentru respingerea apelului, sunt de reținut următoarele.

Prima instanță de fond a reținut dezlegările de principiu din Decizia nr. 48/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pentru a justifica respingerea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata TVA aferentă remunerației solicitate, soluție care este favorabilă pârâtei.

Reclamanta nu a declarat apel împotriva acestei soluții a primei instanțe, iar pârâta a criticat în apel sub acest aspect doar reținerea în considerentele sentinței a acestei decizii, pe motivul că nu înțelege utilitatea și aplicabilitatea în cauză.

Ținând cont că soluția primei instanțe prin care s-a constatat că pârâta nu datorează TVA, fiind considerată neîntemeiată această pretenție a reclamantei, a rămas definitivă prin neapelare, iar această soluție a fost motivată cu referire la dezlegările de principiu din Decizia nr. 48/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu se poate reține că aceste considerente nu ar avea legătură cu cauză.

De asemenea, este de observat că instanța de apel, contrar susținerilor recurentei, nu a reținut această decizie ca justificare pentru respingerea apelului, raportat la motivele de apel ce vizau capetele de cerere admise de către prima instanță.

Astfel, este nefondat și acest motiv de recurs.

În consecință, în temeiul art. 497 raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 709A din 8 mai 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 ianuarie 2021.