ÎCCJ, decizie (scj.ro #85270)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #85270) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Ordin

al ministrului justiției de eliberare din funcție a unui procuror șef.

Nelegalitatea ordinului. Competența Consiliului Superior al Magistraturii

privind revocarea din funcție a magistraților

Index

alfabetic

: Consiliul Superior al Magistraturii

Ordin de eliberare din funcție

Magistrat

Ministrul justiției

Procuror

Revocare din funcție

Legea

nr. 92/1992, art.66

Conform art. 66 alin. ultim din Legea nr. 92/1992 republicată, ministrul

justiției avea posibilitatea de a propune revocarea din funcția de conducere,

dacă se constată exercitarea necorespunzătoare a atribuțiilor specifice

funcției de conducere, precum și în cazul săvârșirii unei abateri disciplinar.

Astfel, în ambele cazuri, ministrul putea doar propune, dar nu și dispune

sancțiuni.

Așadar, în ipoteza în care persoana în cauză dădea dovadă de lipsă de

aptitudini manageriale, ministrul justiției avea posibilitatea de a propune

revocarea din funcție, hotărârea de revocare urmând a fi luată însă  de

Consiliul Superior al Magistraturii.

În ipoteza în care persoana în cauză, deși era un bun manager, săvârșea o

abatere disciplinară care, fără a avea neapărat legătură cu funcția de

conducere, reprezenta o abatere de la îndatoririle de serviciu obișnuite ale

unui magistrat sau o comportare care dăunează interesului serviciului sau

prestigiului justiției, ministrul justiției urma să pună în executare

sancțiunea disciplinară stabilită de Consiliul Superior al Magistraturii sau de

Comisia de Disciplină, după cum persoana în cauză era judecător sau procuror.

I.C.C.J.,

secția de contencios administrativ și fiscal,

decizia

nr. 8537 din 26 noiembrie 2004

Notă:

Legea nr. 92/1992 a fost abrogată de Legea nr.303/204 și Legea nr.304/2004.

Prin acțiunea înregistrată la data de 19 noiembrie 2003 reclamanta G.D. a

solicitat constatarea nulității absolute a Ordinului nr.2971/C din 16 octombrie

2003 al Ministrului Justiției prin care a fost eliberată din funcția de

procuror șef al Serviciului de Analiză a Criminalității și Statistică Judiciară

din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, pe motiv că a

fost dat cu încălcarea prevederilor art.268 alin. (2) din Legea nr.53/2003.

Reclamanta a mai solicitat instanței să constate în subsidiar că potrivit

art.66 alin. ultim din Legea nr.92/1992 Ministrul Justiției nu avea competență

materială să emită Ordinul nr. 2971/C din 16 octombrie 2003.

Totodată, s-a solicitat a se dispune acordarea drepturilor bănești aferente funcției

de care a fost lipsită începând cu data ordinului contestat, precum și

obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 2 decembrie 2003 reclamanta și-a precizat

acțiunea, în sensul că  solicită în baza  art.131

1

alin.3

din Legea nr.92/1992 republicată, anularea Ordinului nr.2971/C din 16 octombrie

2003 al Ministrului  Justiției, reintegrarea în funcție și acordarea

drepturilor bănești aferente funcției, începând cu data emiterii actului

atacat.

Reclamanta a arătat că ordinul a cărui anulare o solicită a fost emis în

temeiul art.69 alin. (2) din Legea nr.92/1992, că potrivit acestor dispoziții

Ministrul  are competență numai în ceea ce privește promovarea și transferarea

procurorilor, iar nu și cu privire la revocarea acestora din funcția de

conducere, întrucât această atribuție este dată în competența exclusivă a

Consiliului Superior al Magistraturii.

Reclamanta a mai susținut că, potrivit art. 66 alin. final din Legea nr.92/1992

republicată, pe durata îndeplinirii funcției de conducere Ministrul Justiției

poate propune revocarea din funcție, dar numai în două cazuri, respectiv în

situația în care se constată exercitarea necorespunzătoare a atribuțiilor

specifice, precum și în cazul săvârșirii unei abateri disciplinare și că în

ambele situații măsura revocării  este de competența Consiliului Superior

al Magistraturii.

Nici în cazul sancțiunii disciplinare a eliberării din funcția de conducere,

sancțiunea nu poate fi dispusă de Ministrul Justiției, ci de Comisia de

Disciplină a Ministerului  Public, fiind obligatorie procedura prevăzută

la Titlul VII din Legea nr.92/1992, republicată.

În  această ultimă ipoteză, ministrul justiției poate doar

să aplice sancțiunea disciplinară dacă aceasta ar fi dispusă de Comisia

Disciplinară, dar, în cauză, ordinul atacat nu a fost emis în vederea aplicării

unei astfel de sancțiuni.

În plus, a arătat reclamanta, actul atacat nu cuprinde nici

motivele care au determinat luarea măsurii revocării sale din funcția de

conducere, deși promovarea sa în funcție a fost realizată în baza

calificativelor acordate  an de an, a activității meritorii pe care a

desfășurat-o pe plan profesional.

În drept au fost invocate dispozițiile Legii nr.53/2003, ale art.66

din Legea nr.92/1992 și cele ale art.1 din Legea nr.29/1990.

Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ,

prin sentința civilă nr.2128 din 16 decembrie 2003, a respins excepția

neîndeplinirii procedurii prealabile invocată din oficiu, a admis acțiunea

reclamantei, a anulat Ordinul nr.2971/C din 16 octombrie 2003 emis de Ministrul

Justiției și a obligat Ministerul Justiției la plata către reclamantă a

drepturilor bănești aferente funcției din care a fost eliberată, începând cu

data de 1 noiembrie 2003 la zi. Totodată, instanța de fond a luat act că nu

s-au mai solicitat cheltuieli de judecată.

Instanța de fond a reținut, pe de o parte, că temeiul de drept

în baza căruia s-a emis ordinul se referă doar la „promovarea și transferarea”

procurorilor în funcțiile din Ministerul Public, iar nu și la eliberarea

din funcție.

Pe de altă parte, s-a reținut că pârâtul nu a indicat ca temei

de drept a măsurii dispuse art.123 lit.e

1

din Legea nr.92/1992,

republicată și modificată prin O.U.G.nr.179/1999 și nici eventuale abateri

săvârșite de reclamantă pentru a justifica luarea unei astfel de măsuri, fiind

ignorate atât dispozițiile art.125 din aceeași lege privind obligativitatea

efectuării cercetării prealabile, cât și dispozițiile art.126 -127 din lege.

S-a mai reținut și că în situația în care ordinul atacat a fost

emis pentru exercitarea necorespunzătoare a atribuțiilor specifice funcției de

conducere sau pentru săvârșirea unei abateri disciplinare nu au fost respectate

dispozițiile art.66 alin final din Legea de organizare judecătorească.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, Ministerul

Justiției, invocând dispozițiile art.304 pct.7, 9 și 10 coroborate cu

dispozițiile art.312 și 313 C. proc. civ., raportate la prevederile art.14 și

15 din Legea nr.29/1990.

Printr-un prim motiv de recurs se susține că hotărârea atacată cuprinde motive

contradictorii (art.304 pct.7 C. proc. civ.).

În dezvoltarea acestui motiv, recurentul arată că, deși instanța de fond,

respingând excepția invocată din oficiu, a constatat că acțiunea este

întemeiată și a admis-o în baza art.1 și 11 din Legea nr.29/1990, totuși, în

motivarea soluției se referă la dispozițiile art.131

1

alin.1

coroborate cu cele ale art.123 lit.e din Legea nr.92/1992 și reține că ordinul

de sancționare poate fi contestat în termen de 30 de zile de la comunicare la

instanța de contencios competentă. Se mai susține, pe de o parte, că deși prima

instanță soluționează contestația în temeiul Legii nr.29/1990, motivarea

soluției se întemeiază numai pe invocarea dispozițiilor Legii nr.92/1992, ceea

ce în opinia recurentului este total greșit, pe motiv că împotriva sancțiunilor

disciplinare aplicate magistraților în conformitate cu dispozițiile art.123 din

lege, cel sancționat poate face contestație care se judecă de Înalta Curte de

Casație și Justiție, în Complet de 9 judecători, potrivit art.129 din Legea

nr.92/1992.

Pe de altă parte, se susține și că nu puteau fi invocate, în sprijinul soluției

nici dispozițiile art.131

1

alin.3 din Legea nr.92/1992, întrucât

acestea se referă la alte categorii de personal.

Printr-un alt motiv de recurs, se apreciază că acțiunea reclamantei trebuia

respinsă ca inadmisibilă, Legea nr.92/1992 neprevăzând o cale de atac împotriva

actului emis de ministrul justiției în astfel de situații.

Recurentul mai susține și că prin înscrisurile pe care „le anexează la cererea

de recurs” se dovedește, pe de o parte, că intimata „s-ar putea să fi

prejudiciat posibilitatea de a urmări penal un număr de cauze aflate sub

anchetă”, iar, pe de altă parte, că intimata-reclamantă și-a dat consimțământul

să fie numită (delegată) într-o altă funcție, emițându-se și ordinul

nr.3457/C/26 noiembrie 2003, acțiunea sa apărând astfel ca lipsită de obiect.

În plus, recurentul arată și că postul ocupat inițial  de intimată a fost

desființat prin  Ordinul nr.3765/2003 începând cu data de 24 decembrie 2003

și că în condițiile arătate în mod greșit, instanța de fond a acordat

drepturile bănești  prevăzute de art.11 din Legea nr.29/1990.

Recursul este nefondat.

Referitor la primul motiv de recurs se constată că acesta nu este fondat,

întrucât instanța de fond a avut în vedere raportul între norma specială (Legea

nr.92/1992) și norma generală (Legea nr.29/1990), în sensul că norma specială

se completează cu norma generală în măsura în care nu derogă de la aceasta.

Prin urmare, nu se poate reține că aspectele ce țin de aplicarea acestor

dispoziții din perspectiva raportului mai sus arătat constituie motive

contradictorii, în înțelesul art.304 pct.7 C. proc. civ.. Dimpotrivă, astfel

cum corect a reținut și instanța de fond, în conformitate cu dispozițiile

art.131

1

alin.3 din Legea nr.92/1992 ordinul emis de ministrul

justiției poate fi contestat la instanța de contencios administrativ

competentă, fiind aplicabile și dispozițiile art.3 pct. 1 C. proc. civ.

În cauză, nici nu s-a susținut că ar fi existat o decizie a Consiliului

Superior al Magistraturii sau a Comisiei de Disciplină pentru a se putea

urma  calea de atac prevăzută de art.129 din Legea nr.92/1992 (când

contestația se soluționa  de Curtea Supremă de Justiție în complet format

de 9 judecători).

Prin O.U.G. nr.179/1999, după art.130 din Legea nr.92/1992 republicată, s-a

introdus articolul 131

1

care la alin. (1) prevede într-adevăr, că și

personalul de specialitate din cadrul Ministerul Justiției și din Institutul

Național al Magistraturii răspunde disciplinar pentru săvârșirea abaterilor

prevăzute la art.122, care se aplică în mod corespunzător. Numai că alin. (2)

și 3 al art.131

1

se referă atât la  atribuțiile ministrului

justiției în aplicarea sancțiunilor disciplinare, cât și la calea de atac

împotriva ordinului de sancționare emis potrivit art.131

1

alin. (2),

nefăcându-se distincție între judecători, procurori și personalul de

specialitate juridică asimilat magistraților.

De altfel,  chiar în lipsa unei dispoziții exprese în Legea nr.92/1992,

ordinul atacat datorită naturii sale juridice de act administrativ, poate, fi

supus în temeiul Legii nr.29/1990, controlului instanței de contencios

administrativ.

Nici motivul de recurs potrivit căruia acțiunea este inadmisibilă întrucât

eliberarea din funcția de conducere urmează a se  realiza de către

ministrul justiției la propunerea procurorului general de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție, iar Legea nr.92/1992 nu a prevăzut nici o cale de atacat

asupra ordinului, nu este întemeiat.

O interpretare în sensul celei propuse de recurent (a  prohibirii

exercitării de către magistrat a căii de atac în justiție împotriva hotărârii

de revocare dintr-o funcție de conducere în alte cazuri decât atunci când

revocarea s-a dispus ca măsură disciplinară) ar avea ca urmare împiedicarea

acesteia de a-și apăra în justiție drepturile recunoscute în virtutea

raportului de funcție consecință evident inacceptabilă față de textele constituționale

(art.21 și 152), precum și de cele ale art.6 pct.1 și art.13 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Este necontestat că ordinul nr.2971/C din 16 octombrie 2003 al ministrului

justiției prin care s-a dispus eliberarea din funcția de conducere a

intimatei-reclamante a fost emis în temeiul art.69 alin. (2) din Legea

nr.92/1992 republicată, astfel cum a fost modificată și completată prin O.U.G.

nr.179/1999.

În conformitate cu dispozițiile art.69 alin. (2) din Legea nr.92/1992

republicată, „promovarea și transferarea procurorilor în funcțiile din

Ministerul Public se face de către ministrul justiției, la propunerea

procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, cu

respectarea condițiilor prevăzute de lege”.

Prin urmare, astfel cum corect a reținut și instanța de fond, Ministrul

Justiției nu avea competența de a dispune revocarea din funcție pe acest temei,

această atribuție fiind în competența exclusivă a Consiliului Superior al

Magistraturii.

În ceea ce privește revocarea din funcția de conducere, la data emiterii

ordinului atacat era în vigoare un text special, respectiv art.66 alin. ultim

din Legea nr.92/1992 republicată.

Conform art. 66 alin. ultim din Legea nr. 92/1992 republicată, ministrul

justiției avea posibilitatea de a propune revocarea din funcția de conducere,

dacă se constată exercitarea necorespunzătoare a atribuțiilor specifice

funcției de conducere, precum și în cazul săvârșirii unei abateri disciplinare,

în ambele cazuri, ministrul putea doar propune, dar nu și de a dispune

sancțiuni.

Așadar, în ipoteza în care persoana în cauză își îndeplinea necorespunzător

sarcinile specifice funcției de conducere, deci în ipoteza în care dădea dovadă

de lipsă de aptitudini manageriale, ministrul justiției avea posibilitatea de a

propune revocarea din funcție, hotărârea de revocare urmând a fi luată

însă  de Consiliul Superior al Magistraturii.

În ipoteza în care persoana în cauză, deși era un bun manager, a săvârșit o

abatere disciplinară care, fără a avea neapărat legătură cu funcția de

conducere, reprezintă o abatere de la îndatoririle de serviciu obișnuite ale

unui magistrat sau o comportare care dăunează interesului serviciului sau

prestigiului justiției, ministrul justiției urma să pună în executare

sancțiunea disciplinară stabilită de Consiliul Superior al Magistraturii sau de

Comisia de Disciplină, după cum persoana în cauză era judecător sau procuror.

Una dintre sancțiunile disciplinare care putea fi astfel stabilită era

eliberarea din funcția de conducere ocupată – art.123

1

lit.e). În

cazul celorlalte sancțiuni disciplinare, respectiv cele prevăzute de aret.123

lit.a) - e) și f), în cazul în care se consideră necesar ca pe lângă sancțiunea

disciplinară să se dispună revocarea acestuia din funcția de conducere,

Ministrul Justiției urma să propună această măsură Consiliului Superior al

Magistraturii.

De altfel, ordinul atacat nici nu a fost întemeiat pe acest text și nici nu s-a

pretins că ar exista vreuna din situațiile arătate, făcându-se doar remarci

irelevante juridic în sensul că „s-ar putea să fi prejudiciat”…

În consecință, ministrul justiției nu avea competența de a dispune eliberarea

din funcția de conducere ca sancțiune disciplinară, întrucât în acest caz, era

necesar să fi fost săvârșită vreuna din abaterile  disciplinare prevăzute

de art.122 din Legea nr.92/1992, fiind obligatorie efectuarea cercetării

prealabile. În cazul procurorilor,  abaterea disciplinară urma a fi

analizată de Comisia de Disciplină a Ministerului Public, fiind aplicabile

dispozițiile art.127 – 129 din Legea nr.92/1992 republicată.

Referitor la motivul de recurs potrivit căruia litigiul ar fi rămas fără obiect

se constată că înscrisurile despre care se  susține că sunt „anexate”

motivelor de recurs și care constituie temeiul acestei susțineri  nu au

fost însă depuse la dosarul cauzei.

Nici repunerea reclamantei în situația anterioară emiterii actului constatat a

fi nelegal nu poate constitui un motiv de nelegalitate a sentinței atacate, ci

dimpotrivă, se constată că această soluție este în concordanță deplină cu

dispozițiile art. 1 și 11 din Legea nr.29/1990.

Prin urmare, recursul a fost respins ca nefondat.