ÎCCJ, decizie (scj.ro #85270)

Ordin al ministrului justiției de eliberare din funcție a unui procuror șef. Nelegalitatea ordinului. Competența Consiliului Superior al Magistraturii privind revocarea din funcție a magistraților Index alfabetic : Consiliul Superior al Magistraturii Ordin de eliberare din funcție Magistrat Ministrul justiției Procuror Revocare din funcție Legea nr. 92/1992, art.66 Conform art. 66 alin. ultim din Legea nr. 92/1992 republicată, ministrul justiției avea posibilitatea de a propune revocarea din funcția de conducere, dacă se constată exercitarea necorespunzătoare a atribuțiilor specifice funcției de conducere, precum și în cazul săvârșirii unei abateri disciplinar. Astfel, în ambele cazuri, ministrul putea doar propune, dar nu și dispune sancțiuni.

Așadar, în ipoteza în care persoana în cauză dădea dovadă de lipsă de aptitudini manageriale, ministrul justiției avea posibilitatea de a propune revocarea din funcție, hotărârea de revocare urmând a fi luată însă de Consiliul Superior al Magistraturii. În ipoteza în care persoana în cauză, deși era un bun manager, săvârșea o abatere disciplinară care, fără a avea neapărat legătură cu funcția de conducere, reprezenta o abatere de la îndatoririle de serviciu obișnuite ale unui magistrat sau o comportare care dăunează interesului serviciului sau prestigiului justiției, ministrul justiției urma să pună în executare sancțiunea disciplinară stabilită de Consiliul Superior al Magistraturii sau de Comisia de Disciplină, după cum persoana în cauză era judecător sau procuror.

I.C.C.J., secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 8537 din 26 noiembrie 2004 Notă: Legea nr. 92/1992 a fost abrogată de Legea nr.303/204 și Legea nr.304/2004. Prin acțiunea înregistrată la data de 19 noiembrie 2003 reclamanta G.D. a solicitat constatarea nulității absolute a Ordinului nr.2971/C din 16 octombrie 2003 al Ministrului Justiției prin care a fost eliberată din funcția de procuror șef al Serviciului de Analiză a Criminalității și Statistică Judiciară din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, pe motiv că a fost dat cu încălcarea prevederilor art.268 alin. (2) din Legea nr.53/2003.

Reclamanta a mai solicitat instanței să constate în subsidiar că potrivit art.66 alin. ultim din Legea nr.92/1992 Ministrul Justiției nu avea competență materială să emită Ordinul nr. 2971/C din 16 octombrie 2003. Totodată, s-a solicitat a se dispune acordarea drepturilor bănești aferente funcției de care a fost lipsită începând cu data ordinului contestat, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Prin cererea înregistrată la data de 2 decembrie 2003 reclamanta și-a precizat acțiunea, în sensul că solicită în baza art.131 1 alin.3 din Legea nr.92/1992 republicată, anularea Ordinului nr.2971/C din 16 octombrie 2003 al Ministrului Justiției, reintegrarea în funcție și acordarea drepturilor bănești aferente funcției, începând cu data emiterii actului atacat.

Reclamanta a arătat că ordinul a cărui anulare o solicită a fost emis în temeiul art.69 alin. (2) din Legea nr.92/1992, că potrivit acestor dispoziții Ministrul are competență numai în ceea ce privește promovarea și transferarea procurorilor, iar nu și cu privire la revocarea acestora din funcția de conducere, întrucât această atribuție este dată în competența exclusivă a Consiliului Superior al Magistraturii. Reclamanta a mai susținut că, potrivit art. 66 alin. final din Legea nr.92/1992 republicată, pe durata îndeplinirii funcției de conducere Ministrul Justiției poate propune revocarea din funcție, dar numai în două cazuri, respectiv în situația în care se constată exercitarea necorespunzătoare a atribuțiilor specifice, precum și în cazul săvârșirii unei abateri disciplinare și că în ambele situații măsura revocării este de competența Consiliului Superior al Magistraturii.

Nici în cazul sancțiunii disciplinare a eliberării din funcția de conducere, sancțiunea nu poate fi dispusă de Ministrul Justiției, ci de Comisia de Disciplină a Ministerului Public, fiind obligatorie procedura prevăzută la Titlul VII din Legea nr.92/1992, republicată. În această ultimă ipoteză, ministrul justiției poate doar să aplice sancțiunea disciplinară dacă aceasta ar fi dispusă de Comisia Disciplinară, dar, în cauză, ordinul atacat nu a fost emis în vederea aplicării unei astfel de sancțiuni. În plus, a arătat reclamanta, actul atacat nu cuprinde nici motivele care au determinat luarea măsurii revocării sale din funcția de conducere, deși promovarea sa în funcție a fost realizată în baza calificativelor acordate an de an, a activității meritorii pe care a desfășurat-o pe plan profesional.

În drept au fost invocate dispozițiile Legii nr.53/2003, ale art.66 din Legea nr.92/1992 și cele ale art.1 din Legea nr.29/1990. Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr.2128 din 16 decembrie 2003, a respins excepția neîndeplinirii procedurii prealabile invocată din oficiu, a admis acțiunea reclamantei, a anulat Ordinul nr.2971/C din 16 octombrie 2003 emis de Ministrul Justiției și a obligat Ministerul Justiției la plata către reclamantă a drepturilor bănești aferente funcției din care a fost eliberată, începând cu data de 1 noiembrie 2003 la zi. Totodată, instanța de fond a luat act că nu s-au mai solicitat cheltuieli de judecată. Instanța de fond a reținut, pe de o parte, că temeiul de drept în baza căruia s-a emis ordinul se referă doar la „promovarea și transferarea” procurorilor în funcțiile din Ministerul Public, iar nu și la eliberarea din funcție.

Pe de altă parte, s-a reținut că pârâtul nu a indicat ca temei de drept a măsurii dispuse art.123 lit.e 1 din Legea nr.92/1992, republicată și modificată prin O.U.G.nr.179/1999 și nici eventuale abateri săvârșite de reclamantă pentru a justifica luarea unei astfel de măsuri, fiind ignorate atât dispozițiile art.125 din aceeași lege privind obligativitatea efectuării cercetării prealabile, cât și dispozițiile art.126 -127 din lege. S-a mai reținut și că în situația în care ordinul atacat a fost emis pentru exercitarea necorespunzătoare a atribuțiilor specifice funcției de conducere sau pentru săvârșirea unei abateri disciplinare nu au fost respectate dispozițiile art.66 alin final din Legea de organizare judecătorească.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, Ministerul Justiției, invocând dispozițiile art.304 pct.7, 9 și 10 coroborate cu dispozițiile art.312 și 313 C. proc. civ., raportate la prevederile art.14 și 15 din Legea nr.29/1990. Printr-un prim motiv de recurs se susține că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii (art.304 pct.7 C. proc. civ.). În dezvoltarea acestui motiv, recurentul arată că, deși instanța de fond, respingând excepția invocată din oficiu, a constatat că acțiunea este întemeiată și a admis-o în baza art.1 și 11 din Legea nr.29/1990, totuși, în motivarea soluției se referă la dispozițiile art.131 1 alin.1 coroborate cu cele ale art.123 lit.e din Legea nr.92/1992 și reține că ordinul de sancționare poate fi contestat în termen de 30 de zile de la comunicare la instanța de contencios competentă.

Se mai susține, pe de o parte, că deși prima instanță soluționează contestația în temeiul Legii nr.29/1990, motivarea soluției se întemeiază numai pe invocarea dispozițiilor Legii nr.92/1992, ceea ce în opinia recurentului este total greșit, pe motiv că împotriva sancțiunilor disciplinare aplicate magistraților în conformitate cu dispozițiile art.123 din lege, cel sancționat poate face contestație care se judecă de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Complet de 9 judecători, potrivit art.129 din Legea nr.92/1992. Pe de altă parte, se susține și că nu puteau fi invocate, în sprijinul soluției nici dispozițiile art.131 1 alin.3 din Legea nr.92/1992, întrucât acestea se referă la alte categorii de personal.

Printr-un alt motiv de recurs, se apreciază că acțiunea reclamantei trebuia respinsă ca inadmisibilă, Legea nr.92/1992 neprevăzând o cale de atac împotriva actului emis de ministrul justiției în astfel de situații. Recurentul mai susține și că prin înscrisurile pe care „le anexează la cererea de recurs” se dovedește, pe de o parte, că intimata „s-ar putea să fi prejudiciat posibilitatea de a urmări penal un număr de cauze aflate sub anchetă”, iar, pe de altă parte, că intimata-reclamantă și-a dat consimțământul să fie numită (delegată) într-o altă funcție, emițându-se și ordinul nr.3457/C/26 noiembrie 2003, acțiunea sa apărând astfel ca lipsită de obiect. În plus, recurentul arată și că postul ocupat inițial de intimată a fost desființat prin Ordinul nr.3765/2003 începând cu data de 24 decembrie 2003 și că în condițiile arătate în mod greșit, instanța de fond a acordat drepturile bănești prevăzute de art.11 din Legea nr.29/1990.

Recursul este nefondat. Referitor la primul motiv de recurs se constată că acesta nu este fondat, întrucât instanța de fond a avut în vedere raportul între norma specială (Legea nr.92/1992) și norma generală (Legea nr.29/1990), în sensul că norma specială se completează cu norma generală în măsura în care nu derogă de la aceasta. Prin urmare, nu se poate reține că aspectele ce țin de aplicarea acestor dispoziții din perspectiva raportului mai sus arătat constituie motive contradictorii, în înțelesul art.304 pct.7 C. proc. civ.. Dimpotrivă, astfel cum corect a reținut și instanța de fond, în conformitate cu dispozițiile art.131 1 alin.3 din Legea nr.92/1992 ordinul emis de ministrul justiției poate fi contestat la instanța de contencios administrativ competentă, fiind aplicabile și dispozițiile art.3 pct. 1 C. proc.

civ. În cauză, nici nu s-a susținut că ar fi existat o decizie a Consiliului Superior al Magistraturii sau a Comisiei de Disciplină pentru a se putea urma calea de atac prevăzută de art.129 din Legea nr.92/1992 (când contestația se soluționa de Curtea Supremă de Justiție în complet format de 9 judecători). Prin O.U.G. nr.179/1999, după art.130 din Legea nr.92/1992 republicată, s-a introdus articolul 131 1 care la alin. (1) prevede într-adevăr, că și personalul de specialitate din cadrul Ministerul Justiției și din Institutul Național al Magistraturii răspunde disciplinar pentru săvârșirea abaterilor prevăzute la art.122, care se aplică în mod corespunzător.

Numai că alin. (2) și 3 al art.131 1 se referă atât la atribuțiile ministrului justiției în aplicarea sancțiunilor disciplinare, cât și la calea de atac împotriva ordinului de sancționare emis potrivit art.131 1 alin. (2), nefăcându-se distincție între judecători, procurori și personalul de specialitate juridică asimilat magistraților. De altfel, chiar în lipsa unei dispoziții exprese în Legea nr.92/1992, ordinul atacat datorită naturii sale juridice de act administrativ, poate, fi supus în temeiul Legii nr.29/1990, controlului instanței de contencios administrativ. Nici motivul de recurs potrivit căruia acțiunea este inadmisibilă întrucât eliberarea din funcția de conducere urmează a se realiza de către ministrul justiției la propunerea procurorului general de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, iar Legea nr.92/1992 nu a prevăzut nici o cale de atacat asupra ordinului, nu este întemeiat.

O interpretare în sensul celei propuse de recurent (a prohibirii exercitării de către magistrat a căii de atac în justiție împotriva hotărârii de revocare dintr-o funcție de conducere în alte cazuri decât atunci când revocarea s-a dispus ca măsură disciplinară) ar avea ca urmare împiedicarea acesteia de a-și apăra în justiție drepturile recunoscute în virtutea raportului de funcție consecință evident inacceptabilă față de textele constituționale (art.21 și 152), precum și de cele ale art.6 pct.1 și art.13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Este necontestat că ordinul nr.2971/C din 16 octombrie 2003 al ministrului justiției prin care s-a dispus eliberarea din funcția de conducere a intimatei-reclamante a fost emis în temeiul art.69 alin. (2) din Legea nr.92/1992 republicată, astfel cum a fost modificată și completată prin O.U.G.

nr.179/1999. În conformitate cu dispozițiile art.69 alin. (2) din Legea nr.92/1992 republicată, „promovarea și transferarea procurorilor în funcțiile din Ministerul Public se face de către ministrul justiției, la propunerea procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege”. Prin urmare, astfel cum corect a reținut și instanța de fond, Ministrul Justiției nu avea competența de a dispune revocarea din funcție pe acest temei, această atribuție fiind în competența exclusivă a Consiliului Superior al Magistraturii. În ceea ce privește revocarea din funcția de conducere, la data emiterii ordinului atacat era în vigoare un text special, respectiv art.66 alin. ultim din Legea nr.92/1992 republicată.

Conform art. 66 alin. ultim din Legea nr. 92/1992 republicată, ministrul justiției avea posibilitatea de a propune revocarea din funcția de conducere, dacă se constată exercitarea necorespunzătoare a atribuțiilor specifice funcției de conducere, precum și în cazul săvârșirii unei abateri disciplinare, în ambele cazuri, ministrul putea doar propune, dar nu și de a dispune sancțiuni. Așadar, în ipoteza în care persoana în cauză își îndeplinea necorespunzător sarcinile specifice funcției de conducere, deci în ipoteza în care dădea dovadă de lipsă de aptitudini manageriale, ministrul justiției avea posibilitatea de a propune revocarea din funcție, hotărârea de revocare urmând a fi luată însă de Consiliul Superior al Magistraturii.

În ipoteza în care persoana în cauză, deși era un bun manager, a săvârșit o abatere disciplinară care, fără a avea neapărat legătură cu funcția de conducere, reprezintă o abatere de la îndatoririle de serviciu obișnuite ale unui magistrat sau o comportare care dăunează interesului serviciului sau prestigiului justiției, ministrul justiției urma să pună în executare sancțiunea disciplinară stabilită de Consiliul Superior al Magistraturii sau de Comisia de Disciplină, după cum persoana în cauză era judecător sau procuror. Una dintre sancțiunile disciplinare care putea fi astfel stabilită era eliberarea din funcția de conducere ocupată – art.123 1 lit.e).

În cazul celorlalte sancțiuni disciplinare, respectiv cele prevăzute de aret.123 lit.a) - e) și f), în cazul în care se consideră necesar ca pe lângă sancțiunea disciplinară să se dispună revocarea acestuia din funcția de conducere, Ministrul Justiției urma să propună această măsură Consiliului Superior al Magistraturii. De altfel, ordinul atacat nici nu a fost întemeiat pe acest text și nici nu s-a pretins că ar exista vreuna din situațiile arătate, făcându-se doar remarci irelevante juridic în sensul că „s-ar putea să fi prejudiciat”… În consecință, ministrul justiției nu avea competența de a dispune eliberarea din funcția de conducere ca sancțiune disciplinară, întrucât în acest caz, era necesar să fi fost săvârșită vreuna din abaterile disciplinare prevăzute de art.122 din Legea nr.92/1992, fiind obligatorie efectuarea cercetării prealabile.

În cazul procurorilor, abaterea disciplinară urma a fi analizată de Comisia de Disciplină a Ministerului Public, fiind aplicabile dispozițiile art.127 – 129 din Legea nr.92/1992 republicată. Referitor la motivul de recurs potrivit căruia litigiul ar fi rămas fără obiect se constată că înscrisurile despre care se susține că sunt „anexate” motivelor de recurs și care constituie temeiul acestei susțineri nu au fost însă depuse la dosarul cauzei. Nici repunerea reclamantei în situația anterioară emiterii actului constatat a fi nelegal nu poate constitui un motiv de nelegalitate a sentinței atacate, ci dimpotrivă, se constată că această soluție este în concordanță deplină cu dispozițiile art. 1 și 11 din Legea nr.29/1990.

Prin urmare, recursul a fost respins ca nefondat.