ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1548/2019

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 30.04.2018, sub nr. x/2018, reclamanta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale în contradictoriu cu pârâții: Autoritatea Navală Română și Căpitănia Zonală Tulcea a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea celor doi pârâți la transcrierea dreptului de administrare al reclamantei asupra ambarcațiunii cu motor marca A., nr. de identificare B..

Prin Sentința civilă nr. 5427 din data de 18.09.2018, Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția de necompetență materială a Tribunalului București și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei formulată de reclamanta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, în contradictoriu cu pârâții: Autoritatea Navală Română, Constanța și Căpitănia Zonală Tulcea, în favoarea Curții de Apel București.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut că după cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, litigiul de față are ca obiect principal obligarea pârâților la transcrierea dreptului de administrare al reclamantei asupra ambarcațiunii menționate în cererea de chemare în judecată, fiind invocat refuzul nejustificat al pârâților în acest sens.

Conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.

Întrucât Legea nr. 554/2004 nu prevede dispoziții speciale pentru determinarea competenței materiale în situația în care actele administrative care fac obiectul cauzei sunt emise atât de autorități publice centrale, cât și locale, Tribunalul a constatat ca fiind incidente în acest sens prevederile art. 99 alin. (2) C. proc. civ., în conformitate cu care, în cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt.

În acest context, coroborând prevederile legale reproduse anterior, Tribunalul a reținut că revine Curții de Apel competența materială de soluționare a prezentei cauze, întrucât aceasta este instanța de grad mai înalt, în sensul dispozițiilor art. 99 alin. (2) C. proc. civ., ca instanță competentă să soluționeze cererea având ca obiect refuzul autorității publice centrale, în speță pârâta Autoritatea Navală Română.

Pentru aceste considerente, în baza art. 132 raportat la art. 129 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., instanța a admis excepția de necompetență materială a Tribunalului București și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

Cauza a fost înregistrată la data de 13.11.2018, pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2018.

Prin Sentința civilă nr. 366 din data de 1 februarie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și a declinat cauza în favoarea Tribunalului București.

Pentru a pronunța această sentință, Curtea de Apel a reținut că reclamanta Agenția pentru Finanțarea Investiților Rurale a solicitat în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Navală Română și Căpitănia Zonală Tulcea obligarea pârâților la transcrierea dreptului de administrare asupra unei ambarcațiuni, ambarcațiune aflată în proprietatea Agenției Naționale pentru Pescuit și Acvacultură.

Anterior sesizării instanțelor de judecată reclamanta s-a adresat pârâtului Căpitănia Zonală Tulcea, atât în anul 2015 cât și în anul 2016, solicitând realizarea acestei operațiuni, solicitări cărora li s-a răspuns negativ de către pârât prin adresele x din 25 septembrie 2015 respectiv y din 28 aprilie 2016.

Din analiza înscrisurilor depuse, respectiv a certificatului de ambarcațiune seria x, reiese că acest înscris care atestă dreptul de proprietate/administrare asupra ambarcațiunii este emis de Căpitănia Zonală Tulcea.

În drept, Curtea a reținut ca fiind aplicabile prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004 în forma în vigoare la data de 26.04.2018 (data introducerii cererii de chemare în judecată) dispoziții care stabileau: "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 1.000.000 de RON se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel."

Reiese din cuprinsul art. 10 că legiuitorul a reglementat competența instanței de fond în materia contenciosului administrativ în funcție de două criterii:

- poziționarea autorității publice emitente a actului nelegal;

- valoarea impozitului, taxei, contribuției, datoriei vamale care face obiectul actului administrativ contestat.

Dacă obiectul actului administrativ contestat nu este reprezentat de taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora competența se stabilește după poziția organului emitent, fiind irelevant cuantumul despăgubirilor solicitate prin acțiune.

În cauză reclamanta a dedus judecății un refuz al unei autorități publice locale de a realiza operațiunea de transcriere a dreptului de administrare asupra unei ambarcațiuni.

În calificarea unei autorități publice ca fiind centrală sau locală determinantă nu este subordonarea ierarhică și nici personalitatea juridică, ci întinderea teritorială a competenței, autoritățile centrale fiind cele a căror competență se exercită la nivel național, pe întreg teritoriul țării.

În raport de părțile în litigiu, Curtea a reținut ca fiind relevante prevederile art. 3 alin. (1) și (3) din H.G. nr. 1133 din 10 octombrie 2002 privind organizarea și funcționarea Autorității Navale Române, dispoziții care stabilesc:

(1) Autoritatea Navala Română își exercită atribuțiile prin aparatul propriu central și organele teritoriale operative.

(3) Organele teritoriale operative sunt subunități fără personalitate juridică, în subordinea Autorității Navale Române, care își desfășoară activitatea în teritoriu, constituite din căpitănii de port și inspectorate tehnice. Pentru îndeplinirea atribuțiilor ce îi revin, în funcție de necesități, Autoritatea Navală Română poate înființa și alte organe teritoriale operative, precum și reprezentante în străinătate.

Așadar Căpitănia Zonală Tulcea este un organ teritorial operativ al Autorității Navale Române care, deși nu are personalitate juridică, este titular al capacității de drept administrativ, capacitate pe deplin relevată de faptul că este emitentul certificatului de ambarcațiune seria x, certificat prin care acest pârât atestă dreptul de proprietate/administrare asupra ambarcațiunii.

De asemenea, competența instanței de contencios administrativ nu este determinată strict de cadrul procesual pasiv, astfel cum a apreciat Tribunalul București, ci de obiectul principal al cererii de chemare în judecată cu care a fost investită. Astfel, în situația în care persoana care se consideră vătămată înțelege să cheme în judecată atât o autoritate publică locală, cât și una centrală, pentru stabilirea instanței competente este esențială identificarea actului administrativ contestat, tipic sau asimilat, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. c) și lit. i) și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Astfel cum Curtea a reținut deja, obiectul cererii îl reprezintă refuzul Căpităniei Zonale Tulcea de a realiza transcrierea dreptului de administrare al reclamantei asupra unei ambarcațiuni.

În consecință, în raport de aceste argumente și de sediul reclamantei, Curtea a reținut că instanța de contencios administrativ competentă este Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, motiv pentru care a admis excepție necompetenței materiale și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.

Ivindu-se conflictul negativ de competență a fost sesizată, în baza art. 135 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal pentru soluționarea acestuia.

Pentru a hotărî astfel, se au în vedere considerentele arătate în continuare.

În ceea ce privește cadrul procesual se constată că, obiectul cererii de chemare în judecată constă în obligarea celor doi pârâți (Autoritatea Navală Română și Căpitănia Zonală Tulcea) la transcrierea dreptului de administrare al reclamantei asupra ambarcațiunii cu motor marca A., nr. de identificare B..

Conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.

În conformitate cu dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 "litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 1.000.000 de RON se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".

Din interpretarea logico-juridică a acestor dispoziții rezultă că pentru determinarea competenței materiale a instanței de fond sunt instituite două criterii, după cum urmează:

- criteriul poziționării în cadrul sistemului administrației publice (rangul autorității centrale sau locale) a autorității publice emitente a actului atacat, în cazul actelor administrative cu caracter general;

- criteriul valoric, stabilit pe baza cuantumului impozitului, taxei, contribuției sau datoriei vamale care face obiectul actului administrativ contestat, în cazul actelor administrativ-fiscale.

- poziționarea autorității publice emitente a actului nelegal;

- valoarea impozitului, taxei, contribuției, datoriei vamale care face obiectul actului administrativ contestat.

Dacă obiectul actului administrativ contestat nu este reprezentat de taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora competența se stabilește după poziția organului emitent, fiind irelevant cuantumul despăgubirilor solicitate prin acțiune.

În cauză reclamanta a dedus judecății un refuz al unei autorități publice locale de a realiza operațiunea de transcriere a dreptului de administrare asupra unei ambarcațiuni.

Înalta Curte, în acord cu considerentele Curții de Apel București, constată că în speța dedusă judecății sunt relevante prevederile art. 3 alin. (1) și (3) din H.G. nr. 1133 din 10 octombrie 2002 privind organizarea și funcționarea Autorității Navale Române, dispoziții care stabilesc următoarele:

(1) Autoritatea Navală Română își exercită atribuțiile prin aparatul propriu central și organele teritoriale operative.

(3) Organele teritoriale operative sunt subunități fără personalitate juridică, în subordinea Autorității Navale Române, care își desfășoară activitatea în teritoriu, constituite din căpitănii de port și inspectorate tehnice. Pentru îndeplinirea atribuțiilor ce îi revin, în funcție de necesități, Autoritatea Navală Română poate înființa și alte organe teritoriale operative, precum și reprezentante în străinătate.

Într-adevăr, Căpitănia Zonală Tulcea este un organ teritorial operativ al Autorității Navale Române care, deși nu are personalitate juridică, este titular al capacității de drept administrativ, capacitate pe deplin relevată de faptul că este emitentul certificatului de ambarcațiune seria x, certificat prin care acest pârât atestă dreptul de proprietate/administrare asupra ambarcațiunii.

De asemenea, competența instanței de contencios administrativ nu este determinată strict de cadrul procesual pasiv, ci de obiectul principal al cererii de chemare în judecată cu care a fost investită. Astfel, în situația în care persoana care se consideră vătămată înțelege să cheme în judecată atât o autoritate publică locală, cât și una centrală, pentru stabilirea instanței competente este esențială identificarea actului administrativ contestat, tipic sau asimilat, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. c) și lit. i) și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Totodată, în raport de dispozițiile art. (10) alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului, în cauză reclamanta optând pentru instanța în a cărei rază teritorială se află sediul său.

Având în vedere că obiectul cererii îl reprezintă refuzul Căpităniei Zonale Tulcea de a realiza transcrierea dreptului de administrare al reclamantei asupra unei ambarcațiuni, Înalta Curte constată că în mod corect cererea de chemare în judecată a fost introdusă pe rolul Tribunalului București.

Pentru toate considerentele arătate, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale și pe pârâtele Autoritatea Navală Română și Căpitănia Zonală Tulcea în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 martie 2019.

GGC - MM