ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1065/2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 15.000 euro, sumă datorată cu titlu de preț pentru serviciile prestate de reclamantă în temeiul contractului de prestări servicii încheiat la data de 07 iunie 2017.

Prin Sentința arbitrală nr. 1/09.01.2019, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în Dosarul nr. x/2018, a fost admisă excepția necompetenței Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României și a fost respinsă cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. ca nefiind de competența acesteia. De asemenea, a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 2.000 euro, reprezentând cheltuieli de arbitrare constând în onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentințe arbitrale a declarat acțiune în anulare reclamanta, care a solicitat desființarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului arbitral.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin Sentința civilă nr. 39F din 07 iunie 2019, a respins, ca nefondată, cererea în anulare a Sentinței arbitrale nr. 1/09.01.2019, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în Dosarul nr. x/2018, formulată de petenta A. S.R.L. reținând în esență faptul că dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., invocate în susținerea acțiunii în anulare, nu sunt incidente întrucât sintagma dispoziții imperative ale legii nu se referă la clauze contractuale.

Împotriva acestei decizii, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta apreciază că soluția instanței de fond este nelegală deoarece hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea formelor de procedură.

Astfel, cu referire la motivarea potrivit căreia nu ar fi incidente dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., deci, că acțiunea în anulare este inadmisibilă, recurenta apreciază că această motivare este nelegală și îi încalcă dreptul de acces la justiție pentru că are ca efect faptul că nu ar avea deschisă calea de atac a acțiunii în anulare.

Instanța a analizat acțiunea în anulare doar raportat la critica potrivit căreia exprimarea putere de lege din art. 1270 alin. (1) C. civ. semnifică doar faptul că un contract are forță obligatorie, prin urmare, instanța de apel nu a intrat în judecata fondului cauzei și nu a analizat faptul că reclamanta a apreciat că este vorba de un arbitraj instituționalizat nu doar prin raportare la faptul că în clauza din contract s-a făcut referire la Camera de Comerț și Industrie a României, ci și prin raportare la conținutul acesteia, astfel că instanța trebuia să analizeze referirea în clauză la normele de procedură aplicabile arbitrajului comercial ad-hoc organizat de Camera de Comerț și Industrie a României/Bulgariei.

În opinia recurentei, instanța de fond nu a realizat o delimitare clară și o interpretare completă a dispozițiilor care reglementează arbitrajul ad-hoc, care este organizat de părți. Curtea de apel a omis faptul că partea adversă a contestat în totalitate clauza, considerând-o lovită de nulitate dar și inaplicabilă. Mai mult, prin clauza stipulată în contract, ar fi trebuit să se indice modalitatea de numire a arbitrilor, sub sancțiunea nulității acesteia.

Recurenta susține că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 92 alin. (3) din Regulile de procedură arbitrală ale Curții de Arbitraj din 16 ianuarie 2012, deoarece clauza nu are o formulare explicită și expresă, sintagma ad-hoc nefiind cuprinsă într-un mod explicit în cuprinsul clauzei. În consecință, voința părților a fost aceea de a supune litigiul tribunalului arbitral instituționalizat, clauza fiind prevăzută de părți cu scopul de a produce efecte și nu de a fi lipsită de efect.

În ceea ce privește critica privind onorariul de avocat, recurenta arată că aceasta se circumscrie dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. h), C. proc. civ. și arată că, prin acordarea în integralitate a onorariului de 2000 euro s-au încălcat dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. întrucât instanța nu a analizat dacă onorariul este proporțional sau nu raportat la împrejurările cauzei și la faptul că pricina a fost soluționată pe excepție. Instanța de fond a încălcat în acest mod dispozițiile art. 7 C. proc. civ. privitoare la legalitatea procesului civil, art. 13 privind dreptul la apărare, art. 14 referitor la contradictorialitate, precum și dispozițiile art. 20 alin. (6) C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta apreciază că hotărârea este pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, referitoare la modul de interpretare a clauzei arbitrale deoarece s-a reținut că simpla referire la noțiunea de tribunal arbitral ad-hoc este suficientă pentru a exclude arbitrajul instituționalizat chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile pentru arbitrajul ad-hoc. Câtă vreme părțile nu au stabilit modalitatea de numire a arbitrilor această clauză este lovită de nulitate, prin urmare instanța încalcă prevederea de drept material potrivit căreia un contract trebuie interpretat în sensul în care produce efecte juridice.

Recurenta face trimitere la dispozițiile art. 1267 și art. 1268 C. civ., referitoare la interpretarea clauzelor îndoielnice, pentru a se constata că intenția părților nu a fost aceea de a apela la un arbitraj ad-hoc, intenție care rezultă din refuzul manifestat de partea adversă, ca atare, în raport de dispozițiile art. 561 C. proc. civ. instanța nu poate interveni.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din 12 martie 2020 au fost respinse excepțiile netimbrării și nulității recursului, a fost admis în principiu recursul și s-a acordat termen pentru judecata recursului la data de 18 iunie 2020.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Părțile în litigiu au înțeles să prevadă o clauză compromisorie în contractul încheiat de acestea pentru soluționarea eventualelor litigii.

Astfel, prin art. 9.3 din contract s-a stipulat faptul că, în condițiile în care nu este posibilă rezolvarea disputelor pe cale amiabilă, se vor supune reglementărilor tribunalului arbitral sub regula de procedură aplicabilă arbitrării comerciale ad-hoc organizat de Camera de Comerț și Industrie a Bulgariei/României.

Prin acțiunea arbitrală formulată reclamanta a înțeles să învestească Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României cu o acțiune în pretenții.

Acțiunea arbitrală a fost respinsă de instanța arbitrală cu motivarea că cererea de arbitrare nu este de competența Curții de Arbitraj Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, soluție menținută și în urma respingerii acțiunii în anulare de către Curtea de Apel București.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. recurenta a susținut că motivarea reținută în sentința atacată, potrivit căreia nu ar fi incidente dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., îi încalcă dreptul de acces la justiție, pentru că are ca efect faptul că nu ar avea deschisă calea de atac a acțiunii în anulare.

Critica nu este fondată.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., vizează situația când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură prevăzute a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității și are în vedere neregularități de ordin procedural care sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ.

Deși a invocat, în susținerea acestui motiv de recurs, încălcarea dreptului de acces la justiție, criticile recurentei excedează însă conținutului acestui principiu, în ceea ce privește cauza de față.

Astfel, accesul liber la justiție constituie un principiu fundamental al organizării oricărui sistem judiciar democratic fiind consacrat într-un număr important de documente internaționale, astfel că el are semnificații deosebite atât pentru dreptul procesual, cât și pentru dreptul constituțional.

Liberul acces al persoanei la justiție reprezintă facultatea oricărei persoane de a introduce, după libera sa apreciere, o acțiune în justiție, implicând obligația corelativă a statului ca, prin instanța competentă, să soluționeze această acțiune.

Orice condiționare a accesului liber la justiție reprezintă o nesocotire a unui principiu constituțional fundamental și a unor standarde internaționale universale, în orice democrație reală.

În plan procesual, accesul liber la justiție se concretizează în prerogativele pe care le implică dreptul la acțiune, ca aptitudine legală ce este recunoscută de ordinea juridică oricărei persoane fizice sau juridice.

În raport de aceste considerații se constată că recurentei nu i-a fost îngrădit dreptul de acces la justiție, aceasta având posibilitatea să promoveze acțiunea în justiție pe care a considerat-o adecvată intereselor sale și nici nu a fost îngrădită în ceea ce privește exercitarea căii de atac prevăzută de lege.

Dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. prevăd în mod expres condițiile de exercitare a acțiunii în anulare și anume: hotărârea arbitrală să încalce ordine publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii.

Recurenta nu a invocat însă încălcarea unor norme imperative ale legii ci interpretarea greșită a clauzei compromisorii de către instanța arbitrală, ceea ce nu intră în ipoteza legală vizată de textul invocat în susținerea cererii de anulare a acțiunii arbitrale.

Ca atare, întrucât condițiile de exercitare a acțiunii în anulare sunt circumscrise unor norme imperative de la care nu se poate deroga, susținerile recurentei cu privire la îngrădirea dreptului la acces la justiție sunt nefondate.

Contrar susținerilor recurentei, instanța nu a respins acțiunea în anulare ca fiind inadmisibilă ci a analizat-o, atât potrivit art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. cât și din perspectiva art. 1270 alin. (1) C. civ. și a reținut că referința explicită la arbitrajul ad-hoc, cuprinsă în clauza compromisorie prevăzută la art. 9.3 din contract, primează în raport cu interpretarea susținută de recurentă cu privire la competența arbitrajului instituționalizat.

Reținând acest aspect cu titlu de motivare subsidiară față de argumentul principal al respingerii acțiunii în anulare și anume, neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate a acțiunii în anulare, Curtea a efectuat, așadar, și o analiză a clauzei compromisorii validând în acest mod soluția dată de instanța arbitrală, astfel că instanța a răspuns tuturor criticilor invocate de recurentă și nu doar a celei vizând încălcarea art. 1270 alin. (1) C. civ.

În plus, este de menționat și faptul că acțiunea în anulare nu are caracter devolutiv examinarea hotărârii arbitrale fiind limitată la verificarea dacă aceasta nu încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii, ca atare, instanța nu este ținută să analizeze criticile pe fond, cum greșit susține recurenta.

Din interpretarea dispozițiilor C. proc. civ. rezultă că, în materia arbitrajului, regula o constituie arbitrajul instituționalizat și aceasta se aplică ori de câte ori părțile nu au înțeles să facă trimitere la arbitrajul ad-hoc, situație în care este exclus arbitrajul instituționalizat.

Cum în cauză, sintagma arbitraj ad-hoc a fost cuprinsă în mod explicit în convenția încheiată de părți, în mod corect au reținut instanțele că litigiile născute între părți sunt supuse arbitrajului ad-hoc.

În ceea ce privește critica privind onorariul de avocat, prin Decizia nr. 3/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, s-a reținut că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., ca atare această critică nu va fi analizată.

Recurenta a criticat modul de interpretare a clauzei arbitrale și din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. arătând că nu sunt îndeplinite condițiile pentru arbitrajul ad-hoc, câtă vreme părțile nu au stabilit modalitatea de numire a arbitrilor, prin urmare instanța a încălcat prevederea de drept material potrivit căreia un contract trebuie interpretat în sensul în care produce efecte juridice.

Nici această critică nu poate fi primită. Astfel cum s-a arătat mai sus, clauza arbitrală a primit o interpretare corectă în sensul în care trimiterea la arbitrajul ad-hoc este suficientă pentru a exclude competența arbitrajului instituționalizat, așadar clauza nu a fost lipsită de efecte.

Contrar susținerilor recurentei, soluția instanței arbitrale, menținută de curtea de apel, nu a lăsat fără efecte juridice clauza arbitrală ci a avut în vedere voința părților de a recurge la arbitrajul ad-hoc, menționată expres în clauză iar faptul că partea adversă nu a fost de acord să participe la arbitrajul ad-hoc nu invalidează clauza arbitrală și nu reprezintă o îngrădire a recurentei în privința posibilității legale de a-și valorifica pretențiile.

Atâta timp cât s-a reținut validitatea clauzei arbitrale, trimiterile la art. 1267 și art. 1268 C. civ., referitoare la interpretarea clauzelor îndoielnice au fost corect aplicate având în vedere diferențele procedurale între cele două tipuri de arbitraj, instanța neputând interveni în contract prin eliminarea normei exprese de trimitere la arbitrajul ad-hoc.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva Sentinței civile nr. 39F din 07 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B.

Totodată, reținând culpa procesuală, în temeiul art. 453 C. proc. civ. Înalta Curte va obliga recurenta să plătească intimatei suma de 2367 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva Sentinței civile nr. 39F din 07 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B.

Obligă recurenta să plătească intimatei suma de 2367 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 iunie 2020.

GGC - NN