ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2243/2019

Ședința publică din data de 28 noiembrie 2019

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României sub nr. x din 27 aprilie 2016, reclamanta A. S.R.L. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 225.169,87 RON cu titlu de penalități datorate și calculate în baza Contractului nr. x/2011.

La data de 22.01.2018, reclamanta A. S.R.L. și-a micșorat câtimea pretențiilor de la suma de 225.169,87 RON la suma de 186.040,77 RON.

Pârâta S.C. B. S.R.L. a formulat cerere reconvențională solicitând obligarea reclamantei la plata sumei de 405.644,64 RON reprezentând contravaloarea serviciului prestat de eliminare finală a deșeurilor pentru perioada 01.01.2012-25.09.2015 și a serviciului de formularistică facturat nelegal de către reclamantă și compensarea sumelor datorate reciproc până la concurența celei mai mici și obligarea reclamantei la plata sumei rezultate din compensare.

Prin sentința arbitrală nr. 18/13.02.2018, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul nr. x/2016 a fost admisă așa cum a fost modificată și precizată acțiunea înregistrată la Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României sub nr. x din 27.04.2016 formulată de reclamanta A. S.R.L., împotriva pârâtei S.C. B. S.R.L..

Prin aceeași hotărâre a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 186.040,77 RON cu titlu de penalități datorate și calculate în baza Contractului nr. x/2011 și la plata sumei de 23.530,37 RON cu titlu de cheltuieli de arbitrare și suma de 5.200 RON cu titlu de onorariu de avocat.

S-a respins cererea reconvențională formulată de pârâtă ca prescrisă pentru pretențiile reprezentând contravaloarea pretinsului serviciu de eliminare finală a deșeurilor provenite de la clienții A. S.R.L. pentru perioada 01.01.2012-25.09.2012 precum și pentru pretențiile reprezentând contravaloarea serviciului de formularistică pentru perioada 30.04.2012-31.08.2012.

S-a respins cererea reconvențională formulată de pârâtă ca neîntemeiată pentru celelalte capete de cerere.

Împotriva acestei sentințe, pârâta reclamanta S.C. B. S.R.L a formulat acțiune în anulare, pentru a cărei soluționare pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, a fost înregistrat, la 18.04.2018, dosarul nr. x/2018.

Prin sentința civilă nr. 127/2018 din 19 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V- a civilă în dosarul nr. x/2018 a fost respinsă acțiunea în anulare formulată de petenta S.C. B. S.R.L. împotriva sentinței arbitrale nr. 18/13.02.2018, pronunțate de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata S.C. A. S.R.L., ca nefondată.

Împotriva sentinței civile nr. 127/2018 din 19 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă, a declarat recurs recurenta S.C. B. S.R.L., dezvoltarea motivelor de casare fiind efectuată prin memoriul înregistrat la 29.01.2019 la Curtea de Apel București.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 483, art. 608 alin. (1) lit. i), art. 6-22 C. proc. civ., H.G. nr. 685/1999, Legea nr. 31/1990, art. 2523 C. civ., art. 1616-1617 C. civ.

În temeiul acestor dispoziții legale, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii sentinței arbitrale și pe cale de consecință, anularea sentinței arbitrale și în subsidiar respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată și admiterea cererii reconvenționale.

Argumentele recurentei au vizat, în esență, următoarele aspecte:

Prin decizia pronunțată instanța de apel a ignorat motivele invocate de pârâtă prin acțiunea în anulare, nu le-a analizat, limitându-se la a aprecia că s-a solicitat reaprecierea probatoriului administrat în instanța privată.

Prin acțiunea în anulare recurenta a indicat punctual normele de ordine publică/dispozițiile imperative ale legii și bunele moravuri încălcate de instanța privată și a solicitat ca sentința arbitrală să fie analizată strict din acest punct de vedere. Recurenta nu a solicitat reanalizarea probatoriului.

Antepronunțarea arbitrilor cu privire la probe și refuzul de a administra probe aduc atingere principiului de drept al aflării adevărului, ceea ce reprezintă o normă de ordine publică.

Mai mult, susține recurenta, instanța a denaturat natura actului dedus judecății, făcând referire la aspecte care nu au fost invocate și care nu fac obiectul acțiunii în anulare.

A doua critică se referă la faptul că instanța de fond a apreciat că necesitatea, utilitatea și concludența probelor excede controlului instanței statale.

În realitate, instanța statală are obligația de a analiza în ce măsură au fost respectate normele de ordine publică și dispozițiile imperative ale legii, unul dintre principii fiind cel al aflării adevărului în procesul civil.

Prin acțiunea în anulare, arată recurenta, s-a solicitat strict acest aspect, iar prin refuzul de administrare a probei învederată de recurentă a fost încălcat principiul aflării adevărului și rolului activ al instanței reglementat de art. 22 C. proc. civ.

Sub un alt aspect recurenta susține că a fost încălcat dreptul la un proces echitabil- lipsa imparțialității instanței de judecată, reglementat de art. 6 alin. (1) C. proc. civ.

Înainte de închiderea dezbaterilor, instanța s-a pronunțat cu privire la caracterul neconcludent al probelor administrate în ceea ce privește dovedirea incinerării efective a cantității de deșeuri suplimentare constatate prin expertiza administrată.

Ca urmare a exprimării acestui punct de vedere cu privire la probele administrate, instanța s-a pronunțat cu privire la soluția ce urma să o pronunțe.

Sub un alt aspect recurenta invocă încălcarea prevederilor art. 2523 C. civ. privind momentul începerii curgerii termenului de prescripție extinctivă.

În pronunțarea acestei soluții instanța ignoră dispozițiile art. 2523 C. civ. în care se arată că termenul de prescripție curge de la data la care titularul dreptului a cunoscut faptul generator. Or, recurenta a luat cunoștință efectiv de cantitatea suplimentară pentru care aveam dreptul să emit facturi la momentul primirii raportului de expertiză. Acest aspect reiese din cererea reconvențională, cerere în care nu s-a putut indica o cantitate exactă.

În concluzie, apreciază că în mod greșit instanța a dispus admiterea excepției prescripției aceasta neluând în considerare data la care recurenta a luat cunoștință de fapta săvârșită de intimată, dată de la care curge termenul de prescripție.

Prin sentința pronunțată tribunalul lipsește de eficacitate prevederile art. 2523 C. civ. arătând că dreptul la acțiune ia naștere chiar și în situația în care titularul dreptului nu a cunoscut nașterea lui.

O altă critică este reprezentată de încălcarea prevederilor art. 1616-1617 privind compensarea de drept, potrivit căreia curtea de apel a înțeles să ignore și să nu cerceteze în ce măsură dispozițiile legale a căror încălcare o invocă se circumscrie normelor legale ce fac obiectul art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Tribunalul arbitral a înțeles să ignore prevederile sus menționate și să rețină că datoriile reciproce dintre cele două părți nu se sting la data la care acestea au început să existe concomitent, ci la un moment ulterior, când a fost încheiat procesul-verbal de compensare.

În situația în care tribunalul arbitral înțelege să dea eficiență doar procesului-verbal de compensare emis în temeiul H.G. nr. 685/1999 nu se poate reține această concluzie, întrucât prevederile acestui act normativ nu au fost respectate de părți.

Recurenta critică decizia curții de apel în raport de încălcarea prevederilor H.G. nr. 685/1999, tribunalul arbitral adăugând la lege.

Curtea de apel a înțeles să ignore și să nu cerceteze în ce măsură dispozițiile legale a căror încălcare se invocă se circumscriu normelor legale ce fac obiectul art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Din analiza prevederilor H.G. nr. 685/1999 art. 5 din Regulament se observă că pentru a avea eficiență procesul-verbal de compensare, fiecare dintre cele două părți implicate trebuie să inițieze câte un ordin de compensare, urmând ca cele două ordine să conducă la stingerea datoriilor comune.

În situația de față nu a fost întocmit niciun proces-verbal de compensare în baza căruia să fie emise ordinele de compensare, iar pentru sumele de la 10.000 de RON în sus, compensarea nu a fost realizată prin agent de compensare, conform prevederilor legale.

Atât timp cât procesele-verbale de compensare au fost emise în temeiul unui act normativ, pentru a avea eficacitate se impune respectarea dispozițiilor respectivului act normativ, care prevede că pentru creanțele mai vechi de 30 de zile și mai mari de 10.000 RON se impune efectuarea unor raportări, ce nu au fost efectuate, fiind considerate de către părți ca nefiind mai vechi de 30 de zile.

Tribunalul arbitral a adăugat la lege, stabilind că actele încheiate în temeiul H.G. nr. 685/1999 au eficiență și în lipsa respectării actului normativ care le reglementează.

Sub un ultim aspect recurenta invocă că sentința a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1341-1635 C. civ. și ale Legii nr. 31/1990.

Prin sentința pronunțată, instanța a înțeles să respingă cererea de restituire a contravalorii serviciilor de formularistică, motivând că facturile au fost emise în temeiul contractului încheiat între părți, acceptate la plată.

Prin soluția pronunțată tribunalul arbitral completează dispozițiile contractului, în sensul că pune în sarcina persoanei juridice fapte săvârșite de persoane fizice care nu au drept de reprezentare a persoanei juridice și nu își pot asuma drepturi și obligații în numele persoanei juridice.

Înalta Curte s-a pronunțat asupra acestui aspect, în sensul că semnătura și ștampila aplicate pe facturile fiscale din partea altor persoane decât reprezentantul legal nu sunt de natură a angaja societatea, ci doar atestă primirea documentului în cadrul societății.

În ceea ce privește plata, aceasta a fost efectuată fără a fi datorată, aspect care a stat la baza cererii reconvenționale.

Pentru toata aceste motive solicită admiterea recursului.

A fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, în sensul că recursul este inadmisibil.

Completul de filtru, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. a dispus, prin încheierea din data de 03 iulie 2019, comunicarea acestuia părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere.

Analizând recursul formulat, prin prisma excepției de inadmisibilitate a declarării recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte constată ca este întemeiată, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Dispozițiile art. 613 alin. (4), coroborat cu art. 613 alin. (3) din C. proc. civ., în vigoare la data înregistrării dosarului, prevedeau că numai hotărârea prin care curtea de apel a admis acțiunea în anulare și a anulat hotărârea arbitrală este supusă recursului.

Prin Legea nr. 17/2017 privind aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 1/2016 pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și a unor acte normative conexe, care a intrat în vigoare la data de 24 martie 2017, a fost modificat art. 613 alin. (4) C. proc. civ., în sensul că "(4) Hotărârea curții de apel prin care se soluționează acțiunea în anulare este supusă recursului."

Conform prevederilor art. 24 C. proc. civ., "Dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare."

Legea civilă nu retroactivează, legiuitorul optând pentru regula previziunii, potrivit căreia faza judecății, în întregul ei, este guvernată de dispozițiile legii în vigoare la momentul pornirii acesteia, respectiv la data înregistrării cererii de chemare în judecată.

Raportat la faptul că data înregistrării cererii de arbitrare este 27 aprilie 2016, rezultă că la momentul înregistrării acțiunii erau în vigoare vechile dispoziții ale art. 613 alin. (3) și alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârile curții de apel sunt supuse recursului numai în cazul admiterii acțiunii în anulare.

În cauză se constată că recursul are ca obiect o decizie prin care Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins acțiunea în anulare formulată de petenta S.C. B. S.R.L. împotriva sentinței arbitrale nr. 18/13.02.2018, pronunțate de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata S.C. A. S.R.L., ca nefondată.

Astfel, fiind decizia ce formează obiectul prezentului recurs nu este susceptibilă de a fi atacată cu această cale de atac, hotărârea recurată neînscriindu-se în ipoteza legală reglementată de art. 613 alin. (3) și (4) C. proc. civ., în vigoare la data introducerii cererii de arbitrare, în speță fiind operant principiul legalității căii de atac consacrat de art. 457 C. proc. civ.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Este știut că recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenței atribuite prin lege, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii.

În consecință, decizia recurată nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, fiind operant principiul legalității căii de atac consacrat de art. 457 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, decizia ce formează obiectul prezentului recurs nu se înscrie în ipoteza reglementată de dispozițiile art. 483 C. proc. civ., astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în speță fiind operant principiul legalității căii de atac consacrat de art. 457 C. proc. civ., motiv pentru care urmează ca recursul declarat de recurenta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 127/2018 din 19 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, să fie respins ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 127/2018 din 19 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata S.C. A. S.R.L.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 noiembrie 2019.