ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2111/2019

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, la data de 14 martie 2016, sub dosarul nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. prin administrator special B. a solicitat obligarea pârâtelor C. S.A. și D. S.A., în solidar, la plata sumelor: 206.680,72 RON, reprezentând dobânda de prefinanțare; 418.644,28 RON, reprezentând sume achitate aferente CT-ului; 52.950,32 RON, reprezentând comisionul de management; 21.240,63 RON, reprezentând cuantumul cheltuielilor aferente relocării CT-ului;16.000 RON, reprezentând chiria aferentă CT-ului depozitat în Alba Iulia pe perioada 19.03.2009-29.02.2011; 300.000 euro, echivalentul în RON la momentul plății cu titlu de reparare a prejudiciului. În drept, au fost invocate prevederile art. 1350 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 344/2016 din 17 iunie 2016, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă, a fost declinată competența de soluționare a cererii de chemare în judecată în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

La 21 iunie 2016, reclamanta A. S.R.L. a depus la dosar cerere privind modificarea acțiunii, prin care a solicitat: să se constate că aparatul CT ce face obiectul contractului de leasing financiar nr. x/2008 nu a fost comandat și livrat conform prevederilor contractuale; obligarea pârâtelor C. S.A. și D. S.A., în solidar, la plata sumelor menționate în cererea introductivă, respectiv: 206.680,72 RON, reprezentând dobânda de prefinanțare; 418.644,28 RON, reprezentând sume achitate aferente CT-ului; 52.950,32 RON, reprezentând comisionul de management; 21.240,63 RON, reprezentând cuantumul cheltuielilor aferente relocării CT-ului; 16.000 RON, reprezentând chiria aferentă CT-ului depozitat în Alba Iulia pe perioada 19.03.2009-29.02.2011; 300.000 euro, echivalentul în RON la momentul plății cu titlu de reparare a prejudiciului.

Prin sentința civilă nr. 2172 din 1 noiembrie 2016, Tribunalul Specializat Cluj a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâta S.C. D. S.A..

A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtele S.C. D. S.A. și S.C. C. S.A..

A respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator special B. ca fiind prescrisă.

Apelurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar B. și de pârâta S.C. D. S.A. împotriva acestei sentințe au fost respinse prin decizia nr. 580/2017 din 16 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Instanța de apel a reținut că bunurile au fost livrate potrivit înțelegerii părților din momentul încheierii contractului de leasing nr. x/23.10.2008. Împrejurarea recepționării livrării de bunuri în concordanță cu prevederile contractuale este confirmată și de faptul că reclamanta sau o altă parte contractantă nu au contestat în condițiile reglementate de art. 25 din cap. 5 din Anexa 4 a contractului de leasing această livrare, calitatea sau cantitatea bunurilor livrate, imediat după momentul livrării.

Mai mult, reclamanta a inițiat o serie de negocieri cu pârâta în vederea reeșalonării obligațiilor care îi revin din contract prin Adresa emisă de către reclamantă la data de 11.10.2010, solicitând eșalonarea la plata dobânzii de prefinanțare, până în mai 2011, obligându-se să achite sumele aferente bunului Computer Tomograf Brightspeed, cel târziu începând cu luna mai 2011.

După data deschiderii procedurii de insolvență, la data de 01.11.2010, administratorul judiciar a denunțat parțial Contractul de leasing financiar nr. x/2008, in ceea ce privește echipamentul Computerul Tomograf, începând cu data de 15.12.2010, în vederea maximizării averii debitoarei.

Curtea constată că reclamanta nu a atacat încheierea civilă pronunțată la data de 27.09.2016, prin care instanța de judecată a admis excepția inadmisibilității acțiunii în constatarea faptului că aparatul CT, parte din contractul nr. x/2008, nu ar fi fost comandat și livrat conform prevederilor contractuale. Așa fiind, întrucât încheierea civilă putea fi atacată doar odată cu fondul, iar reclamanta nu a înțeles să atace și această hotărâre, efectul devolutiv al apelului nu poate opera și pe seama acesteia.

Curtea constată că reclamanta trebuia să cunoască atât întinderea prejudiciului cât și pretinsele fapte ilicite cel mai târziu la data la care a confirmat prin semnătură recepția aparatului tomograf în litigiu, adică 20.03.2009. Prin urmare, în mod corect a statuat prima instanță că termenul de prescripție al dreptului de a cere despăgubiri în legătură cu neîndeplinirea/îndeplinirea defectuoasă a acestei obligații contractuale a început să curgă la data de 20.03.2009 și s-a împlinit la data de 20.03.2012. Cum în speță, reclamanta a înțeles să se adreseze instanței de judecată cu cererea de chemare în judecată la data de 14 martie 2016, acțiunea apare ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei decizii, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea deciziei atacate. În motivarea recursului, s-a susținut că decizia recurată este nelegală, pentru următoarele argumente:

În fața instanței de apel, au fost aduse la cunoștință neregulile din primă instanță, în sensul că la dosar nu se află încheierea de ședință din 25 octombrie 2016, în care s-au consemnat discuțiile privitoare la excepția inadmisibilității acțiunii în constatare, că această încheiere a fost întocmită în data de 2 februarie 2017, în contextul în care hotărârea primei instanțe a fost pronunțată la data de 1 noiembrie 2016.

Mai mult, instanța de apel a reținut eronat că excepția inadmisibilității s-ar fi discutat la termenul de ședință din 27 septembrie 2016, greșeală reținută, de asemenea, și de către prima instanță. În realitate, la acest termen s-a dispus amânarea judecării cauzei, ca urmare a formulării unei astfel de cereri.

Toate aceste nereguli au fost ignorate de către instanța de apel, aceasta înțelegând să se pronunțe asupra altor lucruri decât cele cu care a fost învestită, deoarece a reținut în considerente și excepția puterii de lucru judecat, chiar dacă aceasta nu a fost discutată în fața primei instanțe.

Ceea ce s-a discutat în fața primei instanțe a fost doar excepția inadmisibilității și excepția prescripției dreptului material, iar motivele de apel cuprind doar aceste aspecte.

Privitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, recurenta-reclamantă a susținut că soluția dată de către instanța de apel este eronată.

Sub acest aspect s-a arătat că termenul de prescripție de 3 ani curge diferit pentru părțile litigante, în sensul că pentru pârâte termenul curge de la data facturării, iar pentru reclamantă curge de la momentul plății efective.

Astfel, în situația în care instanța consideră că obiectul este o acțiune în constatare, aceasta este imprescriptibilă, iar în situația în care consideră că este o acțiune în realizare, termenul de prescripție curge doar de la nașterea dreptului reclamantei de a solicita restituirea sumelor de bani, adică din luna iunie 2014 când s-au făcut plățile către pârâta C.. Raportat la acest termen și data introducerii acțiunii, recurenta-reclamantă consideră că nu a intervenit prescripția extinctivă.

Intimata-pârâtă S.C. C. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului. Pe fondul recursului, s-a solicitat respingerea acestuia, decizia recurată fiind temeinică și legală, întrucât în mod corect s-a reținut de către instanța de apel că reclamanta nu a înțeles să atace cu apel încheierea de ședință din 27 septembrie 2016 și că nu poate fi primită critica referitoare la excepția puterii de lucru judecat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 15 ianuarie 2019, Înalta Curte a analizat raportul întocmit în cauză și s-a dispus comunicarea acestuia, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 1 octombrie 2019, Înalta Curte a respins excepția inadmisibilității recursului și a admis în principiu recursul declarat în cauză, fiind stabilit termen de judecată la 19 noiembrie 2019, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Înalta Curte a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, urmând să îl admită pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., potrivit cu care se poate cere casarea unei hotărâri când instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepția regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări, printre aceste reguli fiind și cele referitoare la calea de atac a apelului.

Cererea de apel produce mai multe efecte, printre care învestirea instanței de apel, precum și efectul devolutiv. Apelul este limitat nu doar de ceea ce s-a dedus judecății la prima instanță, ci și de ceea ce s-a apelat.

Așadar, apelul vizează problemele de fapt și de drept deduse judecății care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilității.

Recurenta critică decizia sub aspectul nesocotirii obligației de a se statua asupra celor deduse judecății, fiind încălcat principiul disponibilității consacrat de art. 9 și art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Recurenta motivează că prin apelul său a criticat și legalitatea pronunțării primei instanțe asupra excepției de inadmisibilitate a cererii în constatare. Instanța de apel, reluând greșeala primei instanțe, reține că excepția de inadmisibilitate ar fi fost admisă la termenul din 27 septembrie 2016, deși a fost pronunțată la termenul din 25 octombrie 2016, fără ca în dosarul de fond să existe încheierea aferentă acestei ședințe de judecată.

Într-adevăr, curtea de apel, soluționând apelul reclamantei declarat împotriva sentinței prin care instanța fondului i-a respins acțiunea ca prescrisă, reține în considerentele deciziei, în legătură cu limitele învestirii sale, că reclamanta-apelantă nu ar fi atacat și încheierea civilă pronunțată de tribunal la data de 27 septembrie 2016. Se motivează, astfel, că prin această încheiere ar fi fost admisă excepția de inadmisibilitate a cererii în constatarea faptului că bunul ce formase obiectul contractului nr. x/2008, încheiat de părțile în litigiu, nu ar fi fost comandat și livrat potrivit prevederilor contractuale, iar efectul devolutiv nu putea opera și pe seama acestei încheieri, în condițiile reglementate de dispozițiile art. 477 din C. proc. civ.

Aceste constatări ale instanței de apel sunt greșite. Din actele dosarului, rezultă că prin încheierea de ședință premergătoare din 27 septembrie 2016 nu a fost soluționată excepția de inadmisibilitate, ci instanța fondului s-a pronunțat asupra acesteia la termenul ulterior de dezbateri, din 25 octombrie 2016.

Or, potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. a) din C. proc. civ., încheierea de dezbateri face parte integrantă din sentința atacată cu apel de reclamantă, instanța de apel aplicând greșit dispozițiile art. 477 din C. proc. civ. privind limitele judecății în apel.

Neindicarea expresă în conținutul cererii de apel, în sensul unei individualizări prin data pronunțării soluției contestate, nu ar putea conduce la concluzia că instanța de apel nu ar fi fost învestită legal cu reluarea judecății și asupra acesteia, decât cu ignorarea dispozițiilor legale menționate, a conținutului și obiectului cererii de apel.

Prin motivele căii de atac devolutive, reclamanta a susținut că instanța fondului "nu s-a pronunțat în mod legal" asupra existenței sau inexistenței dreptului subiectiv, în legătură cu comanda și livrarea bunului ce formează obiectul contractului de leasing dedus judecății, pentru a se putea calcula și termenul de prescripție în legătură cu pretențiile bănești formulate în temeiul răspunderii contractuale.

Prin precizările aduse acestui motiv al căii de atac, vizând nelegalitatea soluției primei instanțe, reclamanta a susținut în fața instanței de apel inexistența încheierii de dezbateri din 25 octombrie 2016, cu consecința nulității sentinței apelate, motiv asupra căruia instanța de apel nu s-a pronunțat.

Este de observat că inexistența/nulitatea încheierii de amânare a pronunțării, ca act de procedură, atrage incidența dispozițiilor art. 179 alin. (3) din C. proc. civ., cu consecința nulității sentinței pronunțate într-o asemenea situație și, deci, a admiterii căii de atac.

Principiul contradictorialității este definit ca fiind posibilitatea conferită de lege părților de a discuta și combate orice element de fapt sau de drept, al procesului civil, fiind consacrat in terminis în cuprinsul dispozițiilor art. 14 din C. proc. civ.

Prevederile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. instituie obligația judecătorului de a se pronunța asupra a tot ceea ce s-a cerut, în limitele învestirii.

Prin urmare, instanța de apel era obligată să statueze asupra a ceea ce apelanta-reclamantă a dedus judecății.

Dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. instituie obligația instanței de apel de a proceda la rejudecarea cauzei, în limitele stabilite expres sau implicit de către apelant, cu concluzia că, încălcându-se aceste dispoziții legale, prin hotărârea atacată cu recurs s-a nesocotit obiectul căii de atac cu care instanța a fost învestită. Acesta includea și soluționarea dată de prima instanță excepției de inadmisibilitate la termenul de dezbateri, cu consecința unei rezolvări incomplete a cauzei deduse judecății în apel, inclusiv asupra motivelor căii de atac.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de proces echitabil presupune ca instanța să fi examinat în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse spre analiză. Prin omisiunea de a se pronunța asupra tuturor motivelor de apel formulate de reclamantă, curtea de apel nu și-a îndeplinit obligația unei examinări efective a căii de atac, cerință a unui proces echitabil.

Prin necercetarea corespunzătoare a apelului, nu se poate realiza în mod real nici controlul judiciar al instanței de recurs, recurenta-reclamantă fiind lipsită de dreptul de a beneficia de o dublă analiză a aspectelor litigioase, cu consecința incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

In consecință, motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. nu mai este util a fi analizat, în legătură cu modul de soluționare a excepției prescripției extinctive.

Caracteristica cererii în constatare prevăzute de art. 2502 alin. (2) pct. 2 din C. civ. este imprescriptibilitatea, fiind important a se stabili, cu prioritate, în mod corect, în urma examinării cererilor și apărărilor formulate de părți, inclusiv în ce privește îndeplinirea condițiilor privind admisibilitatea unei cereri în constatare, obiectul complet al cererii de chemare în judecată, în virtutea accesului la justiție, a principiului disponibilității și în limitele legii.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte decizia atacată și va trimite spre o nouă judecată aceleiași instanțe, respectiv Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, apelul reclamantei A. S.R.L., urmând a fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei care privesc apelul pârâtei D. S.A., ce nu au format obiectul contestării în calea extraordinară de atac a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 580/2017 din 16 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, pe care o casează în parte și, în consecință:

Trimite spre o nouă judecată aceleiași instanțe apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 2172/2016 din 1 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 noiembrie 2019.