ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 781/2019

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 781/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Asupra recursului de față,

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

I. Prin Sentința civilă nr. 2631 din 21.12.2016 pronunțată în Dosarul nr. x/2015, Tribunalul Specializat Cluj a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva pârâtei B.

A constatat rezilierea unilaterală a Antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x/30.10.2012 încheiat între reclamantă, în calitate de promitent - cumpărător și pârâtă, în calitate de promitent-vânzător, prin Notificarea nr. x/12.12.2014 emisă de Bej C.

A obligat pârâta să plătească reclamantei echivalentul în RON, la data plății, al sumei de 218.000 de euro, reprezentând avans achitat conform Antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x/30.10.2012.

A constatat anulat capătul de cerere privind dobânda legală, prin Încheierea civilă nr. 123/CC/14.05.2015 pronunțată de Tribunalul Cluj.

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 13189,37 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

În prealabil, prin încheierea de ședință din 14.12.2016 pronunțată în dosar, tribunalul a respins cererea formulată de pârâtă privind suspendarea cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., până la soluționarea Dosarului penal nr. x/2016 al Poliției Municipiului Cluj - Biroul de Investigații Criminale.

II. Împotriva sentinței anterior menționate și a încheierii de ședință din data de 14.12.2016 a declarat apel pârâta B., solicitând admiterea apelului, schimbarea încheierii pronunțate în ședința publică din data de 14.12.2016, în sensul admiterii cererii de suspendare a judecății litigiului, schimbarea, în parte, a sentinței atacate, în sensul respingerii în integralitate a cererii de chemare în judecată formulată de intimata-reclamantă S.C. A. S.A. ca fiind netemeinică și nelegală, precum și obligarea intimatei-reclamante A. S.A. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar (fond și apel).

Prin Decizia civilă nr. 735 din 18 decembrie 2017, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, a respins apelul declarat de pârâta B. împotriva încheierii civile din data de 14.12.2016.

A admis apelul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva Sentinței civile nr. 2631 din 21.12.2016, pronunțată în Dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Specializat Cluj, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A.

A obligat intimata-reclamantă să plătească apelantei-pârâte suma de 30.956,17 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

III. La data de 22 februarie 2018, reclamanta S.C. A. S.A. a formulat recurs împotriva Sentinței civile nr. 735 din 18 decembrie 2017, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei civile recurate, în ceea ce privește soluția de admitere a apelului declarat împotriva Sentinței civile nr. 2631/21.12.2016 și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Cluj.

În cadrul cererii de recurs, recurenta-reclamantă a indicat motivele de nelegalitate pe care își întemeiază calea de atac și dezvoltarea lor, precizând că acestea se încadrează în motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, în cadrul recursului formulat, recurenta-reclamantă a susținut că instanța a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1169, art. 1178 și art. 1270 C. civ., raportat la dispozițiile art. 1261 și art. 1262 C. civ.

În acest sens, a precizat că, în mod eronat a reținut instanța de apel că:

"disputa principală dintre părți și care stă la baza fundamentului juridic al cererii de chemare în judecată formulată de către reclamantă o constituie termenul până la care pârâta era ținută să își îndeplinească obligațiile contractuale asumate respectiv transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului obiect al convenției încheiate", deoarece această opinie nu reflectă realitatea.

Dimpotrivă, a susținut că disputa părților, atât anterior demarării procesului, cât și în primă instanță, a vizat plata de către recurenta-reclamantă a avansului aferent Antecontractului nr. x/30.01.2012, respectiv restituirea sau nu a acestui avans de către intimata-pârâtă, fiind administrată chiar și proba cu expertiză în materie contabilă la solicitarea acesteia din urmă. A mai susținut că varianta nr. 2 a Antecontractului nr. x/30.01.2012 a fost dezvăluită pentru prima dată în apel de către intimata-pârâtă, fiind ignorat complet istoricul corespondenței și relațiile derulate între părți, în temeiul primei variante de Antecontract nr. x/30.01.2012.

Recurenta-reclamantă a arătat că în mod nelegal a reținut instanța de apel, raportat la dispozițiile legale anterior redate, existența doar a celei de a doua variante a Antecontractului nr. x/30.01.2012. În acest sens, a precizat că, din oficiu, instanța de apel a sancționat cu nulitatea prima variantă a Antecontractului nr. x/30.01.2012, în condițiile în care o asemenea excepție sau un viciu contractual nu au fost invocate în cauză de către recurenta-reclamantă.

De altfel, a subliniat că apelanta nu a susținut că prima variantă a Antecontractului nr. x/30.01.2012 nu ar fi valabilă, ci a precizat expres (pag. 5 din apel, paragraful ultim) că:

"Ambele Antecontracte au fost semnate de către subsemnata, cât și de către reprezentanții A., fiind aplicată inclusiv ștampila".

Ca atare, deși instanța de apel era obligată să dea eficiență dispozițiilor art. 1169, art. 1178 și art. 1270 C. civ., care reglementează libertatea contractuală, libertatea formei, respectiv principiul forței obligatorii a contractului, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a ignorat istoricul contractual existent între părți, care relevă că de la încheierea celor două antecontracte, ambele părți au făcut referire, în mod constant, în actele subsecvente și în corespondența lor la prima variantă a Antecontractului nr. x/30.01.2012, în care era prevăzut că dezmembrarea parcelei de teren urmează a se face de către intimata-pârâtă până la data de 31.01.2013.

În acest sens a făcut referire la:

- răspunsul la Somația nr. 104 din 08.08.2014, transmis la data de 08.09.2014, în care intimata-pârâtă menționează expres faptul că (pag. 3 parag. 2) "în acest sens, părțile au semnat Antecontractul de vânzare-cumpărare nr. x/30.01.2012 (...) la care se face referire în somația dvs, prin care părțile au convenit să vândă, respectiv să cumpere Parcela de 10.000 mp din cadrul imobilului, parcelă ce urma să fie dezmembrată din imobil până la data de 31.01.2013. Conform acestui Antecontract, prețul total stabilit de părți este de 1.170.180 RON, iar avansul achitat de A. S.A. este în cuantum de 218.000 euro"

- întâmpinarea din dosarul de ordonanță de plată (nr. x/1285/2015 al Tribunalului Specializat Cluj), în cuprinsul căreia intimata precizează (pag. 1 ultimul parag.):

"De asemenea, conform art. 2.1. al Antecontractului 1, vânzătorul se obligă să dezlipească parcela anvisajată, în scopul vânzării până la data de 31.01.2013"

- întâmpinarea formulată în fața instanței de fond, în care intimata-pârâtă a menționat (pag. 2 parag. 6):

"Cu toate acestea, suma pretins achitată cu titlu de avans aferent Antecontractului x/30.01.2012 nu reprezintă echivalentul în RON a sumei pretinse de 218.000 euro, nici la data semnării Antecontractului nr. x/30.01.2012, nici la data efectuării viramentului bancar (...)"

De asemenea, a precizat că aceeași variantă a Antecontractului nr. x/30.01.2012 este invocată și în Protocolul din data de 20.02.2013 semnat de către părți, chiar dacă intimata-pârâtă își contestă semnătura de pe acest înscris, iar existența celei de a doua variante a Antecontractului nr. x, a fost invocată pentru prima dată în apel, după aproape 6 ani de la semnarea acestuia și după aproape 3 ani de la ivirea situației litigioase între părți.

În legătură cu susținerea potrivit căreia instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 1261 și următoarele din C. civ., cu denumirea marginală "Validarea contractului", recurenta-reclamantă a menționat că, astfel cum s-a reținut în cauză, prima variantă a Antecontractului nr. x/30.01.2012 (cu termen pentru realizarea dezmembrării la 30.01.2013) a fost semnată de către dl. D., acționarul majoritar al recurentei de la acea vreme, intimata-pârâtă recunoscând că toate negocierile au fost purtate cu această persoană, care deținea putere decizională în cadrul societății recurente.

Arătând că și în ipoteza în care dl. D. nu ar fi avut calitatea de administrator statutar al recurentei-reclamante la momentul semnării contractului, actul semnat de către acesta a fost confirmat ulterior de către societate, prin reprezentant legal, recurenta-reclamantă a concluzionat că, în cauză, a operat confirmarea expresă a primei variante a Antecontractului nr. x/30.01.2012 conform dispozițiilor art. 1261 și art. 1262 C. civ.

Totodată, a susținut că recurenta-reclamantă (nu intimata-pârâtă) era singura parte îndreptățită să solicite sancționarea eventualei neregularități în materie de reprezentare a societății la semnarea primei variante a Antecontractului nr. x/30.01.2012, deoarece confirmarea este actul juridic unilateral, abdicativ și accesoriu, cu efecte retroactive, prin care o persoană renunță la dreptul său de a invoca nulitatea unui contract.

Ca atare, și sub acest aspect, a apreciat că instanța de apel a realizat o greșită aplicare a legii.

Recurenta-reclamantă a mai susținut, în cadrul recursului formulat, că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1516, art. 1548 și art. 1549 C. civ., raportat la dispozițiile art. 1552 și art. 1553 C. civ., în ceea ce privește condițiile de operare a rezoluțiunii în cauză.

A menționat că în mod nelegal și nejustificat a reținut instanța de apel că în cauză nu ar fi îndeplinite condițiile pentru a opera rezoluțiunea unilaterală a Antecontractului nr. x/30.01.2012.

Contrar acestei concluzii, a susținut că este îndeplinită condiția rezoluțiunii de a fi existat o neexecutare fără justificare a obligației de către debitor, în raport cu prima variantă a Antecontractului nr. x, cu termen de dezmembrare și transmitere a dreptului de proprietate asupra imobilului 30.01.2013, dar și în raport cu cea de a doua variantă a Antecontractului nr. x, care impunea îndeplinirea obligației de dezmembrare și transmitere a dreptului de proprietate asupra imobilului teren în termen de 36 de luni de la data semnării actului, adică până la data de 30.01.2015.

A argumentat că în perioada 2012 - 2017 intimata-pârâtă nu și-a îndeplinit obligația de dezmembrare a imobilului, sens în care a subliniat că aceasta, pe de o parte, a negat cu vehemență existența Antecontractului nr. x, susținând că acesta a fost reziliat prin semnarea celui de al doilea antecontract, iar pe de altă parte, a susținut că nu a încasat avansul achitat în temeiul acest act sau că a restituit acest avans.

A arătat că scopul pentru care intimata-pârâtă a dezmembrat parcela de teren în cursul lunii iulie 2014 nu a fost acela al transmiterii proprietății către recurenta-reclamantă, deoarece intimata-pârâtă nu a adus cunoștință recurentei despre îndeplinirea obligației de dezmembrare în interiorul termenului prevăzut (până la data de 30.01.2015 sau imediat după această dată).

A menționat că obligația principală a intimatei-pârâte era cea de transmitere a dreptului de proprietate, însă aceasta nu a executat obligația și nu a realizat demersuri în acest scop.

Concret, a subliniat că intimata-pârâtă nu a notificat recurentei-reclamante îndeplinirea obligației de dezmembrare și nu a invitat recurenta-reclamantă în fața notarului pentru semnarea contractului autentic, astfel că în mod eronat a reținut instanța de apel îndeplinirea de către intimata-pârâtă a obligațiilor contractuale.

În plus, a susținut că neexecutarea obligațiilor contractuale și inexistența unei intenții a intimatei în acest sens trebuia apreciată și prin prisma acțiunii sale de grevare a terenului cu un drept de ipotecă în favoarea E., pentru suma de 3.811.755 RON, împrejurare din care a rezultat lipsa intenției intimatei-pârâte de a-și executa obligațiile contractuale.

A menționat că, în ceea ce privește condițiile rezoluțiunii, în cauză este îndeplinită și condiția conform căreia neexecutarea obligației nu trebuie să fie imputabilă creditorului, precum și condiția ca debitorul să fie pus în întârziere, în raport cu dispozițiile art. 1522 și art. 1523 C. civ., a căror interpretare și aplicare s-a realizat într-un mod eronat de către instanța de apel.

Recurenta-reclamantă a arătat că intimata-pârâtă s-a aflat de drept în întârziere, potrivit dispozițiilor art. 1523 alin. (2) lit. c) C. civ., deoarece intimata a refuzat, în mod expres să își execute obligația, negând existența raportului juridic de către părți și, chiar dacă nu ar fi fost de drept în întârziere, aceasta a fost pusă în întârziere prin somația transmisă de către recurenta-reclamantă la data de 08.08.2013, conform art. 1522 C. civ.

Recurenta-reclamantă a mai criticat considerentele instanței de apel în ce privește valoarea juridică a Protocolului încheiat la data de 22.02.2013, în raport cu dispozițiile art. 1188 C. civ. și art. 310 C. proc. civ.

La data de 25 aprilie 2018, (data plicului poștal), intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare, înregistrată la data de 2 mai 2018, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului, ca inadmisibil, în ceea ce privește primul motiv de recurs, întrucât acesta nu se încadrează în motivele de casare prevăzute expres de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată aferente.

A susținut, în esență, că disputa principală dintre părți o reprezintă executarea sau nu de către intimata-pârâtă a obligațiilor contractuale, context în care prezintă relevanță, astfel cum judicios a reținut instanța de apel, termenul până la care trebuia executată obligația de dezlipire a terenului, de a cărei respectare depindea transmiterea dreptului de proprietate asupra terenului.

În opinia intimatei-pârâte, instanța de apel a apreciat, în mod just, că înscrisul care prevalează și în funcție de care trebuie analizat modul în care aceasta și-a îndeplinit obligațiile contractuale este Antecontractul nr. x - Anexa 2 (cel ce prevede un termen mai lung, de 36 de luni pentru îndeplinirea obligației de dezmembrare a terenului), a cărui valabilitate nu a fost contestată de către recurenta-reclamantă. De altfel, a arătat că, așa cum corect a observat instanța de apel, martorul F., reprezentantul legal al A. S.A, a declarat că a semnat doar acest antecontract.

Precizând că problema juridică ce a făcut obiectul dezbaterilor în fața instanței de apel (respectiv care dintre cele 2 antecontracte prevalează și care constituie, astfel, manifestarea de voință reală dintre părți, generatoare de obligații valabile), a fost clarificată de către instanța de apel, care a procedat la audierea persoanelor ce au semnat, din partea ambelor părți, antecontractele în cauză, intimata-pârâtă a arătat că urmare administrării probatoriului s-a confirmat faptul că actul căruia părțile au înțeles să îi confere eficiență juridică este Antecontractul nr. x - Anexa 2, concluzie la care se ajunge și prin aplicarea regulilor de interpretare prevăzute de art. 1266 - 1269 C. civ., astfel:.

- avansul achitat de A. este identic, atât ca sumă (cuantum) cât și ca monedă cu cel stabilit de părți prin Antecontractul nr. x - Anexa 2.

- în considerarea textului art. 1269 C. civ., întrucât debitorul obligației de dezmembrare a terenului de 10.000 mp este promitentul vânzător, rezultă că actul juridic care prevalează și care capătă eficiența juridică este cel mai favorabil subsemnatei, respectiv Antecontractul nr. x - Anexa 2, în cuprinsul căruia s-a stipulat că obligația trebuie realizată în termen de 36 de luni, până la data de 30.01.2015).

A considerat că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1261 și următoarele C. civ. deoarece domeniul de aplicare al normelor legale invocate de recurenta-reclamantă este sfera contractelor lovite de nulitate relativă, ce nu au legătură cu cauza prezentă, în care trebuie determinat care dintre cele 2 antecontracte încheiate în aceeași zi prevalează și cuprinde obligații valabile pentru părți.

De asemenea, a susținut ca fiind corectă concluzia instanței de apel, în sensul că în cauză nu este îndeplinită condiția de a exista o neexecutare fără justificare a obligației de către debitor, iar obligația principală a intimatei-pârâte este aceea de a transmite dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, îndeplinirea acestei obligații fiind condiționată de îndeplinirea prealabilă a obligației de a realiza dezmembrarea terenului în suprafață de 104.810 mp.

Conform probelor administrate, la data de 24.07.2013, obligația de dezmembrare a terenului fusese îndeplinită, intimata-pârâtă fiind în măsură să îndeplinesc obligația de transmitere a dreptului de proprietate, conform înțelegerii părților.

Pe de altă parte, a menționat că recurenta-reclamantă, în calitate de creditor al obligației de transmitere a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, nu a solicitat îndeplinirea de către debitor a obligației principale asumate ci, în mod cu totul nejustificat și abuziv, a denunțat antecontractul, prin Notificarea nr. x/12.12.2014, în condițiile în care la acea dată obligația dezmembrării terenului și, implicit, cea de transmitere a dreptului de proprietate nu devenise scadentă.

Intimata-pârâtă a mai precizat că, potrivit probelor administrate în faza de apel, ipoteca a fost ridicată de banca creditoare anterior împlinirii termenului până la care aceasta avea obligația de dezmembrare a terenului (30.01.2015).

A arătat că în mod corect a concluzionat instanța de apel că în speță nu este îndeplinită nici condiția rezoluțiunii ca debitorul să fie pus în întârziere, deoarece intimatei-pârâte nu i s-a solicitat executarea obligațiilor ci s-a invocat, direct, rezoluțiunea unilaterală a antecontractului.

A considerat neaplicabil în cauză textul art. 1523 alin. (2) pct. c) C. civ. deoarece, pe de o parte, prin somația din 08.08.2014, recurenta-reclamantă și-a exercitat, în mod neechivoc, opțiunea de a rezilia antecontractul, nesolicitând executarea obligațiilor contractuale, iar pe de altă parte, răspunsul din 08.09.2014 la somația menționată nu exprimă în mod neîndoielnic refuzul intimatei-pârâte de a proceda la executarea obligațiilor contractuale.

În plus, a precizat că această critică este invocată pentru prima dată în fața instanței de recurs, cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Așadar, în lipsa punerii în întârziere a intimatei-pârâte, în condițiile art. 1521 C. civ., a susținut că nu se poate constata rezoluțiunea unilaterală a antecontractului.

A precizat că Protocolul din data de 22.02.2013 cuprinde o mențiune olografă inserată la final de către recurenta-reclamantă S.C. A. S.A.:

"nu se acceptă art. 3", contraoferta intimatei-pârâte fiind refuzată, în mod expres de către recurentă.

Prin urmare, în acord cu instanța de apel, în temeiul art. 1182 și următoarele C. civ., a conchis că nu sunt întrunite condițiile legale pentru încheierea în mod valabil a Protocolului, deoarece nu s-a întrunit acordul de voință al părților pe varianta transmisă de către recurenta-reclamantă.

Recurenta-reclamantă a transmis la dosar răspuns la întâmpinare, la data de 29 mai 2018.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 21 septembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Atât recurenta-reclamantă S.C. A. S.A., cât și intimata-pârâtă B. au depus la dosar puncte de vedere asupra raportului întocmit în cauză.

IV. Prin încheierea de ședință din data de 15 februarie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A., fixând termen pentru soluționarea acestuia la data de 05 aprilie 2019.

V. Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispozițiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție îl va respinge, pentru următoarele considerente:

Prealabil, Înalta Curte constată că, urmare stabilirii cu putere de lucru judecat a situației de fapt, în baza probelor administrate, instanța de apel a reținut că la data de 30.01.2012, între intimata-pârâtă B., în calitate de promitent vânzător și recurenta-reclamantă S.C. A. S.A., în calitate de promitent cumpărător, s-au încheiat două convenții, ambele intitulate Antecontract de vânzare-cumpărare imobil nr. 1, ambele având ca obiect o suprafață de teren de 10.000 mp dintr-un teren mai mare, în suprafață de 104.810 mp evidențiat în C.F. nr. x Dej, situat în incinta parcului industrial "G." din Dej, str. x, pentru care urma să se achite prețul de 1.170.180 RON.

Diferențele dintre cele două Antecontracte constau, pe de o parte, în termenul impus în baza clauzelor contractuale pentru realizarea de către intimata-pârâtă a dezmembrării terenului ce face obiectul vânzării (până la data de 31.01.2013, în cazul primului Antecontract și în 36 de luni de la data semnării convenției, în cazul celui de al doilea).

Pe de altă parte, în primul Antecontract se stipula că avansul de 218.000 euro urma să se achite la semnare, diferența de plată urmând a fi achitată la data autentificării la notar a contractului de vânzare, iar în cel de al doilea Antecontract se menționa că avansul achitat este de 1.120.000 RON.

Tot cu putere de lucru judecat a stabilit instanța de apel, urmare administrării probatoriului în apel (audierea martorului F., reprezentantul legal al recurentei-reclamante de la momentul încheierii celor doua convenții) că doar cel de al doilea Antecontract nr. x/30.01.2012 a fost semnat valabil de către recurenta-reclamantă și întrunește acordul de voință al părților.

Recursul este o cale de atac extraordinară, ce poate fi exercitată în condițiile și pentru motivele de nelegalitate limitativ determinate de lege, aspectele circumscrise situației de fapt conturate în cauză, anterior menționate, nu mai pot fi în discuție cu ocazia analizării cererii de recurs.

Ca atare, instanța de recurs nu poate analiza criticile recurentei-reclamante referitoare la pretinsa interpretare greșită a probelor administrate în cauză, în baza cărora instanța de apel a stabilit că dintre cele două înscrisuri, al doilea Antecontract nr. x/30.01.2012 este cel care a dat naștere raportului contractual dintre părți, consemnând, în mod valabil, drepturile și obligațiile părților.

Cu referire la criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată, în cauză nu se confirmă susținerile recurentei-reclamante referitoare la greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1169 (referitor la libertatea de a contracta), art. 1178 (libertatea formei contractului) și art. 1270 C. civ. (forța obligatorie a contractului), în raport de dispozițiile art. 1261 și art. 1262 C. civ.

Analiza instanței de apel nu s-a întemeiat pe dispozițiile art. 1261 și 1262 C. civ. privind cauzele de validare și confirmare a contractului, susținerile recurentei-reclamante privind greșita aplicare a acestor texte legale sunt nefondate.

În cauză, problema juridică care s-a ridicat în fața instanței de apel a fost de a se stabili care dintre cele 2 antecontracte încheiate în aceeași zi prevalează și cuprinde obligații valabile pentru părți, în contextul în care aceste înscrisuri conțineau, referitor la același imobil, obligații diferite, ba chiar contradictorii.

Contrar afirmațiilor recurentei-reclamante, în speță nu se poate susține că instanța de apel, din oficiu, ar fi aplicat sancțiunea nulității cu privire la unul dintre cele două înscrisuri, împrejurare care ar fi atras incidența textelor art. 1261 și art. 1262 C. civ.

Instanța s-a limitat la a stabili existența valabilă a celui de al doilea înscris intitulat Antecontractul nr. x/30.01.2012, pe baza probelor administrate, care au indicat că doar acest înscris a fost semnat de către reprezentantul legal al recurentei-reclamante și întrunește manifestarea de voință reală dintre părți.

În acest context, verificările realizate de către instanța de apel nu au avut în vedere textele art. 1261 și art. 1262 C. civ. privind cauzele de validare și confirmare a contractului, deoarece obiectul cauzei este reprezentat de constatarea îndeplinirii condițiilor rezoluțiunii unilaterale a Antecontractului nr. x/30.01.2012, sens în care, era esențial a se determina varianta Antecontractului asumată în mod valabil de părți.

În acest context, nu se confirmă susținerea recurentei-reclamante în sensul că obiectul analizei instanței ar fi unul greșit, deoarece disputa principală dintre părți ar viza plata de către recurenta-reclamantă a avansului aferent Antecontractului nr. x/30.01.2012, respectiv restituirea sau nu a acestui avans de către intimata-pârâtă, fără a avea vreo legătură cu determinarea termenului până la care pârâta era ținută să își îndeplinească obligațiile contractuale asumate.

Contrar acestei susțineri, Înalta Curte apreciază că în mod întemeiat s-a raportat instanța de apel la termenul de executare a obligațiilor contractuale asumate de către intimata-pârâtă, deoarece acest element (alături de determinarea înscrisului valabil constatator al convenției părților) este esențial în soluționarea principalului petit al cererii de chemare în judecată, respectiv cererea de constatare a intervenirii rezoluțiunii unilaterale a Antecontractului nr. x/30.01.2012.

Tot nefondate sunt și criticile formulate de recurenta-reclamantă privind greșita interpretare și aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1516, art. 1548 și art. 1549 C. civ., raportat la dispozițiile art. 1552, art. 1553 și art. 1522 C. civ.

În realitate, se constată că în mod legal și justificat a reținut instanța de apel că în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de operare a rezoluțiunii unilaterale a Antecontractului nr. x/30.01.2012, în raport de dispozițiile art. 1549, 1516 și 1517 C. civ.

Obligația principală asumată de către intimata-pârâtă prin Antecontract, aceea de a transmite dreptul de proprietate asupra imobilului teren în suprafață de 10.000 mp din terenul înscris în CF x Dej, era condiționată de îndeplinirea prealabilă a obligației de dezmembrare a terenului ce urma a face obiectul vânzării.

Din probele administrate în faza de apel (Actul notarial nr. x din data de 22.07.2013, documentația cadastrală 5277/30.04.2013 și actul notarial autentificat sub nr. x/22.07.2013) rezultă că dezmembrarea suprafeței de teren de 10.000 mp și întabularea dreptului de proprietate al intimatei-pârâte asupra acesteia în C.F. x Dej s-a realizat în interiorul termenului de 36 de luni prevăzut în Antecontractul nr. x/30.01.2012, adică la data de 24.07.2013.

Deși ar fi putut solicita executarea obligației asumate de intimata-pârâtă de transmitere a dreptului de proprietate asupra terenului, nefiind depășit termenul prevăzut de contract pentru executarea acestei obligații (30.01.2015), recurenta-pârâtă a optat pentru rezoluțiunea unilaterală a contractului, transmițând Notificarea de rezoluțiune unilaterală nr. 132/12.12.2014.

În aceste condiții, cum intimata-pârâtă se afla încă în interiorul termenului de executare a obligației asumate, în mod corect a stabilit instanța de apel că în speță nu era îndeplinită condiția rezoluțiunii de a fi existat o neexecutare nejustificată a obligației de către debitor, prevăzută de textul art. 1516 C. civ., după cum nu era îndeplinită nici condiția conform căreia neexecutarea obligației nu trebuie să fie imputabilă creditorului, astfel cum impun dispozițiile art. 1517 C. civ.

În realitate, prin transmiterea Notificării de rezoluțiune unilaterală nr. 132/12.12.2014, recurenta-reclamantă a pus intimata-pârâtă în situația ca, independent de vreo culpă din partea sa, să nu își mai poată executa obligația de transmitere a dreptului de proprietate asupra imobilului teren.

Contrar argumentelor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată faptul că nici condiția punerii în întârziere a intimatei-pârâte cu privire la executarea obligației asumate, impusă de dispozițiile art. 1516 alin. (2) C. civ., nu a fost îndeplinită în cauză, în mod corect stabilind instanța de apel că prin transmiterea Notificării anterior menționate recurenta-reclamantă nu a solicitat obținerea întocmai a executării acestei obligații (de transmitere a dreptului de proprietate asupra terenului convenit), ci a notificat intimatei-pârâte, în mod expres și în interiorul limitelor termenului contractual stabilit pentru executarea obligației, opțiunea sa privind rezoluțiunea unilaterală a Antecontractului nr. x/30.01.2012.

În raport cu aspectele anterior menționate, se apreciază că instanța de apel a constatat în mod justificat că în cauză nu s-a realizat punerea în întârziere a intimatei-pârâte, condiție necesară conform prevederilor art. 1552 alin. (1) teza finală din C. civ., întrucât, optând pentru denunțarea unilaterală a Antecontractului, recurenta-reclamantă nu a ținut cont de cerințele stabilite de art. 1522 alin. (3) din C. civ., în sensul că nu a acordat prin notificare intimatei-pârâte un termen de executare, ținând seama de natura obligației și de împrejurări.

În consecință, Înalta Curte va respinge, ca neîntemeiate, criticile formulate de recurenta-reclamantă referitoare la greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. art. 1516, art. 1548 și art. 1549 C. civ., raportat la dispozițiile art. 1552, art. 1553 și art. 1522 C. civ.

Se constată, totodată, că susținerile recurentei-reclamante, în sensul că intimata-pârâtă s-a aflat de drept în întârziere, potrivit dispozițiilor art. 1523 alin. (2) lit. c) C. civ., au fost invocate omisso medio, fiind incidente dispozițiile 488 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora motivele de recurs "nu pot fi invocate decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis sa se pronunțe asupra lor".

Și în ipoteza în care acest motiv de recurs ar putea fi analizat, Înalta Curte apreciază că dispozițiile art. 1523 alin. (2) lit. c) C. civ. nu sunt incidente în speță.

Prin niciunul din înscrisurile adresate de recurentă intimatei-pârâte (Notificarea nr. x/12.12.2014, Somația nr. 104 din 08.08.2014) nu se solicită executarea obligației asumate, ci se comunică strict denunțarea unilaterală a Antecontractului nr. x/30.01.2012 sau se solicită restituirea sumei achitate drept avans.

Prin urmare, nu se poate susține că intimata-pârâtă și-a manifestat în mod neîndoielnic față de creditor intenția de a nu executa obligația, în cauză nefiind incidente aceste prevederi legale.

Afirmațiile recurentei-reclamante, în sensul că scopul pentru care intimata-pârâtă a dezmembrat parcela de teren ar fi altul decât acela al transmiterii proprietății sale către recurenta-reclamantă sau că pe teren a existat un drept de ipotecă asupra terenului, în favoarea E. (drept de ipotecă ce a fost ridicat anterior transmiterii de către recurentă a Notificării nr. x/12.12.2014, prin Actul adițional încheiat la data de 11.12.2014 cu E.) nu pot constitui dovezi ale intenției intimatei-pârâte de a nu-și executa obligația.

Pe de o parte, intimatei-pârâte nu i-a fost solicitată o asemenea executare a obligației, iar pe de altă parte, termenul stipulat pentru executarea obligației nu era încă împlinit la data comunicării denunțării unilaterale a Antecontractului nr. x/30.01.2012.

În plus, cerința unui imobil liber de orice sarcini trebuia îndeplinită la momentul încheierii în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare.

Înalta Curte va respinge și critica referitoare la aprecierea instanței de apel asupra valorii juridice și probatorii a Protocolului din data de 22.02.2013, în raport cu dispozițiile art. 1188 C. civ. și art. 310 C. proc. civ.

Aspectele criticate se circumscriu elementelor de temeinicie ale speței și, în plus, în cursul judecății, intimata-pârâtă a denunțat ca fiind falsă semnătura atribuită acesteia pe Protocolul menționat, fiind sesizate organele de urmărire penală.

În concluzie, Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând neîntemeiate criticile formulate de către recurenta-reclamantă, circumscrise cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 și 497 din C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul formulat.

Totodată, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă B. a sumei de 17.850,64 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 735 din 18 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. la plata către intimata-pârâtă B. a sumei de 17.850,64 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 aprilie 2019.

Procesat de GGC - NN