ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3677/2018

Obiectul acțiunii. Sentința primei instanțe. Prin acțiunea înregistrată, la data de 16.09.2015, pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul Consiliul Județean Prahova a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene-Direcția Programe Infrastructură Mare, Autoritatea de Management POS Mediu, suspendarea titlului de creanță reprezentat de Nota de constatare a neregulilor și stabilire a corecțiilor financiare nr. x/14.05.2015 emisă de pârât, până la soluționarea definitivă a acțiunii în anularea acesteia. A mai solicitat și anularea Deciziei nr. 9308/17.06.2015 emise de pârât prin care a soluționat contestația formulată împotriva Notei de stabilire a corecțiilor financiare nr. x/14.05.2015 și anularea acestei note. Prin Sentința civilă nr. 222 din data de 27 octombrie 2015, Curtea de Apel Ploiești a respins cererea de suspendare formulată de reclamantul Consiliul Județean Prahova, ca neîntemeiată, și a respins cererea reclamantului de anulare a actelor administrative menționate, ca neîntemeiată. Totodată, a dispus restituirea cauțiunii în sumă de 4.468,98 RON, achitată prin ordinul de plată nr. x/09.10.2015, după rămânerea definitivă a sentinței.

Recursul formulat împotriva hotărârii primei instanțe Împotriva acestei hotărâri, a formulat recurs reclamantul Consiliul Județean Prahova, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, solicitând casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată. A susținut recurentul-reclamant, în esență, că nu erau întrunite condițiile pentru constatarea unei abateri, astfel încât aplicarea corecției apare ca nelegală. A arătat că, prin actul adițional, a pus termenul de plată prevăzut în contract în acord cu legea. În condițiile în care Legea nr. 72/2013 prevede că termenele de plată mai lungi de 30 de zile constituie clauze abuzive și sunt sancționate cu nulitatea, plata trimestrială convenită prin contract apărea ca fiind prohibită de lege, singurul termen de plată legal fiind cel de 30 de zile, nefăcând altceva decât să înlăture clauza abuzivă. De asemenea, termenul de 30 de zile este prevăzut de legiuitor. Referitor la prejudiciu, nu se poate vorbi de un prejudiciu cert.

Decizia instanței de recurs Prin Decizia nr. 884 din 5 martie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins recursul formulat de reclamantul Consiliul Județean Prahova împotriva Sentinței nr. 222 din 27 octombrie 2015 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. A reținut instanța, în esență, că, în Contractul nr. x/457/21.05.2014, se prevedeau plăți trimestriale pe baza pontajelor aprobate în valoare de 1.608.802,45 RON și o plată finală, reprezentând 10% din valoarea contractului. Prin semnarea Actului adițional nr. x la contract, s-a stabilit un termen de plată de 30 de zile. Recurentul a afirmat că termenul de 30 de zile era singurul termen legal, fiind interzisă prin lege plata trimestrială. Instanța a apreciat că, în cazul în care ceilalți ofertanți ar fi cunoscut termenul de 30 de zile de care a beneficiat, ca urmare a actului adițional, ofertantul declarat câștigător, ar fi oferit un preț mai scăzut, ceea ce ar fi repus în discuție oferta cea mai avantajoasă, fiind posibil ca, la procedură, să fi participat și alți ofertanți cu ofertă mai avantajoasă decât cea declarată câștigătoare. Astfel, în mod corect s-a reținut că ofertanții nu au beneficiat de tratament egal, procedura nefiind transparentă, și nerespectându-se principiul eficientei utilizări a fondurilor publice. Contrar opiniei recurentului, abaterea de la legalitate nu s-a materializat strict în încheierea actului adițional, ci în încheierea actului adițional după ce în cadrul procedurii de achiziție publică termenul declarat și care era cunoscut ofertanților și posibililor ofertanți era contrar legii. Inegalitatea de tratament constă în faptul că, în timp ce ofertantul câștigător a beneficiat de un termen de plată conform legii, celorlalți ofertanți le-a fost adus la cunoștință un termen de plată nelegal.

Contestația în anulare exercitată în cauză Împotriva Deciziei nr. 884 din 5 martie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a formulat contestație în anulare recurentul-reclamant Consiliul Județean Prahova, întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ., solicitând anularea deciziei și, în rejudecare, admiterea recursului și casarea hotărârii instanței de fond în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată. 4.1. Într-o primă critică, întemeiată pe art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., a susținut contestatorul că instanța de recurs nu a reținut motivul de recurs privind faptul că, în documentația de atribuire, au fost prevăzute două termene de plată contradictorii, cel trimestrial și cel de 30 de zile. Rezultatul acestei omisiuni este faptul că instanța a apreciat că prin actul adițional s-a prevăzut un alt termen de plată ce nu a fost cunoscut și obținut în urma aplicării procedurii de achiziție publică. Însă, nu se poate susține în mod valabil că, prin actul adițional, s-a prevăzut un termen de plată lunar (de 30 de zile) necunoscut și neobținut în urma procedurii de achiziție publică, pentru că acest termen a fost în mod legal cunoscut și obținut prin procedura de achiziție publică. Punerea în valoare a acestei prevederi legale din documentația de atribuire și din contractul încheiat nu încalcă principiile care stau la baza achizițiilor publice. 4.2. A mai susținut contestatorul, în ceea ce privește incidența art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., că reprezentarea falsă și eroarea în care s-a aflat instanța cu privire la existența unui singur termen de plată în documentația de atribuire și în contract și stabilirea greșită a împrejurărilor de fapt au avut ca și consecință aplicarea greșită a legii în cauză, prin pronunțarea unei hotărâri nelegale și netemeinice. De asemenea, nu orice abatere constituie neregulă aptă să prejudicieze bugetul UE, ci, pentru a se întruni caracterul de neregulă, trebuie îndeplinite anumite condiții prevăzute de lege. Astfel, s-a aplicat greșit legea și, pe cale de consecință, a fost pronunțată o hotărâre nelegală și netemeinică. II. Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare Examinând contestația în anulare, în raport cu decizia atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că este nefondată calea de atac formulată, pentru următoarele considerente. 1. Preliminar, Înalta Curte reține că susținerile intimatului Ministerul Fondurilor Europene din întâmpinare, care solicită respingerea, ca inadmisibilă, a căii de atac, sunt, de fapt, critici vizând fondul contestației în anulare care, din punct de vedere formal și procedural, este admisibilă. 2. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere înseși instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și în condițiile limitativ prevăzute de lege, să își desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată. Contestatorul a invocat art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ., care reglementează contestația în anulare specială. Potrivit acestor dispoziții legale, "Art. 503 - (2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare când: 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale 3. instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen." Contestatorul a formulat critici atât cu privire la existența unor erori materiale, cât și cu privire la neanalizarea tuturor argumentelor susținute prin motivele de recurs. 3. În ceea ce privește critica întemeiată pe art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., contestatorul invocă faptul că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra susținerilor sale privind menționarea, în contractul de lucrări, al cărui model a făcut parte și din documentația de atribuire, a două termene de plată contradictorii. Reține Înalta Curte că, în cauză, instanța de recurs a răspuns în mod amplu tuturor motivelor de recurs, inclusiv asupra susținerilor contestatorului. A reținut susținerile recurentului Consiliul Județean Prahova, în sensul că singurul termen de plată legal era cel de 30 de zile, plata trimestrială fiind interzisă de lege, însă a apreciat că termenul care a fost prevăzut în documentația de atribuire a fost cel trimestrial. Acest termen a fost considerat ca obligatoriu de către ofertanți, modificarea acestuia neputându-se realiza decât în condițiile O.U.G. nr. 34/2006, adică cu respectarea principiului tratamentului egal și al transparenței. Astfel, nemulțumirea contestatorului față de considerentele instanței de recurs nu este echivalentă cu omisiunea analizării vreunui motiv de casare, pentru că instanța a grupat și a analizat susținerile din recurs, inclusiv cele privind termenul de plată stipulat în documentația de atribuire. 4. Referitor la critica întemeiată pe art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., contestatorul susține că eroarea materială privește aspectul reținerii unui singur termen de plată în documentația de atribuire și în contract, ceea ce ar fi avut ca și consecință aplicarea greșită a legii în cauză. De asemenea, invocă aplicarea greșită a legii și cu privire la constatarea existenței abaterii care ar echivala cu o neregulă aptă să prejudicieze bugetul UE. Înalta Curte reține că prin eroare materială se înțelege orice eroare materială evidentă pe care o săvârșește instanța, prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale ale dosarului și care este determinantă pentru soluția pronunțată. Deci, pentru a putea fi întemeiată o contestație în anulare îndreptată împotriva unei decizii pronunțate de o instanță de recurs, este necesar ca eroarea materială invocată de o parte să privească greșeli comise prin confundarea unor date materiale esențiale ale cauzei, a unor aspecte formale ale judecății în recurs, nefiind permisă reexaminarea fondului prin prisma reaprecierii probelor administrate sau a textelor de lege invocate în motivarea hotărârii. Or, aspectele invocate de contestator nu se încadrează în sintagma "erori materiale", ci reprezintă critici de legalitate, vizând pretinse erori de judecată, care nu pot fi analizate pe calea contestației în anulare. Dispozițiile legale ale art. 503 alin. (2) C. proc. civ. au un câmp limitat de aplicare și trebuie să fie interpretate în toate cazurile în mod restrictiv pentru a nu deschide calea unui veritabil recurs la recurs.

Temeiul legal al soluției adoptate Față de aceste considerente, Înalta Curte, reținând că nu este incidentă niciuna dintre ipotezele invocate de contestator, reglementate de art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ., va respinge contestația în anulare, ca nefondată.