ÎCCJ, Decizia nr. 232/2020

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor aflate la dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin decizia nr. 5 din 29 ianuarie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători a respins recursul declarat de pârâta A. împotriva încheierilor din camera de consiliu de la 25 ianuarie 2017 și 8 februarie 2017 și încheierilor de ședință publică din 22 februarie 2017 și 4 aprilie 2017, pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară, în dosarul nr. x/2016.

Prin aceeași decizie, a fost admis recursul declarat de pârâta A. împotriva Hotărârii nr. 8J din 6 aprilie 2017, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară, în dosarul nr. x/2016, a fost casată, în parte, hotărârea atacată și, în baza art. 100 lit. b) din Legea nr. 303/2004, aplicată pârâtei, judecător în cadrul Curții de Apel București, secția I penală, sancțiunea disciplinară constând în "diminuarea indemnizației de încadrare lunare brute cu până la 20% pe o perioadă de 3 luni".

Au fost menținute celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.

Împotriva deciziei nr. 5 din 29 ianuarie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, A. a formulat cerere de revizuire, în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ.

În motivarea cererii sale, revizuenta invocă Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2020 a Curții Constituționale, arătând că, deși prin aceasta a fost respinsă, ca devenită inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate invocată de revizuentă în recurs, întrucât textul de lege criticat fusese declarat, deja, neconstituțional, soluția fundamentează posibilitatea cererii de revizuire întemeiată pe art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ.

Se susține că textul de lege vizat de excepția de neconstituționalitate are legătură cu cauza, acest lucru fiind reținut de către Înalta Curte în chiar încheierea de sesizare a Curții Constituționale, fiind îndeplinită, astfel, condiția existenței raportului de dependență între soluționarea cauzei și dispozițiile a căror neconstituționalitate a fost declarată.

Revizuenta arată, de asemenea, că, deși prin recursul formulat împotriva hotărârii secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, a solicitat instanței de recurs să administreze direct un probatoriu complet, compus nu doar din înscrisuri noi, ci și din alte mijloace de probă (martori, expertize, cercetare la fața locului), instanța de recurs a respins, ca inadmisibilă, cererea de probatoriu, cu motivarea că în recurs nu se pot produce probe noi, cu excepția înscrisurilor, și menționând, expres, că exact acest aspect este criticat prin excepția de neconstituționalitate

Susține revizuenta că instanța de recurs nu putea respinge cererea de probe noi (altele decât înscrisurile noi), pur și simplu, ca fiind inadmisibilă, ci trebuia să analizeze, în concret, pertinența, concludența și utilitatea probelor solicitate.

II. Considerentele Înaltei Curți

Cererea de revizuire este întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ., potrivit cărora "Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă (…) după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională prevederea care a făcut obiectul acelei excepții;".

În cauză, este invocată Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2020 a Curții Constituționale, raportat la Decizia nr. 381 din 31 mai 2018 a aceleiași instanțe, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, constatându-se că sunt constituționale doar în măsura în care se interpretează că "recursul" prevăzut de acestea este o cale devolutivă de atac împotriva hotărârilor secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, pronunțate în materie disciplinară.

În considerentele Deciziei nr. 381 din 31 mai 2018, instanța de contencios constituțional a statuat că "… întrucât recursul reglementat de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 este singura cale de acces la o instanță judecătorească, în materie disciplinară, a judecătorilor și procurorilor, această cale de atac împotriva hotărârilor secțiilor CSM trebuie să fie una efectivă, devolutivă, care să asigure toate garanțiile dreptului de acces la instanță și al unui proces echitabil, prin luarea în considerare a tuturor aspectelor și prin verificarea atât a legalității procedurii, cât și a temeiniciei hotărârii instanței disciplinare, acesta fiind și sensul art. 134 alin. (3) din Constituție. În măsura în care acest "recurs", prevăzut de dispozițiile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, este calificat drept calea extraordinară de atac prevăzută de C. proc. civ., aceste dispoziții sunt neconstituționale, întrucât nu asigură un remediu efectiv, care să fie la dispoziția unui magistrat sancționat disciplinar, în fața unei instanțe, așa cum impun dispozițiile art. 134 alin. (3) din Constituție, și jurisprudența constantă a Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului. " (par. 30)

Rezultă, din considerentele Deciziei nr. 381 din 31 mai 2018 a instanței de contencios constituțional, că ceea ce s-a dorit, prin admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, a fost să se confere căii de atac intitulate "recurs", prevăzută de textul legal în discuție, caracter devolutiv, "care să asigure toate garanțiile dreptului de acces la instanță și al unui proces echitabil, prin luarea în considerare a tuturor aspectelor și prin verificarea atât a legalității procedurii, cât și a temeiniciei hotărârii instanței disciplinare".

Această soluție, menită să asigure "verificarea atât a legalității procedurii, cât și a temeiniciei hotărârii instanței disciplinare", are rolul de a distinge între calea de atac prevăzută de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 și cea prevăzută de art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., care este o veritabilă cale extraordinară de atac de reformare, prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate, nu și unul de temeinicie.

Că acesta este raționamentul instanței de contencios constituțional, rezultă din chiar considerentele aceleiași decizii, care, la paragraful 26 statuează că "(…) după data de 15 februarie 2013, dată la care a intrat în vigoare C. proc. civ., recursul a devenit o veritabilă cale extraordinară de atac. Astfel, în reglementarea actuală, recursul este calea de atac de reformare prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate."

Prin urmare, revenea instanței de "recurs", care a pronunțat decizia atacată cu revizuire, să verifice hotărârea instanței disciplinare atât sub aspectul legalității, cât și al temeiniciei. În consecință, instanța, învestită cu judecarea căii de atac, a realizat o nouă judecată asupra fondului, verificând stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, judecata nefiind limitată doar la motive de nelegalitate (identificarea, interpetarea și aplicarea corectă a normelor de drept), astfel încât ca efect al caracterului devolutiv al căii de atac, s-a cercetat dacă situația de fapt reținută prin hotărârea atacată corespundea realității și avea ca fundament probele administrate în cauză.

Or, așa cum rezultă din cuprinsul deciziei nr. 5 din 29.01.2018, atacată cu revizuire, Înalta Curte nu a calificat recursul prevăzut de dispozițiile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 ca fiind calea extraordinară de atac prevăzută de C. proc. civ., ci l-a considerat ca fiind o cale devolutivă de atac, în acord cu interpretarea dată textului legal în discuție de Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 381 din 31 mai 2018.

Astfel, așa cum se arată în considerentele deciziei a cărei revizuire se cere, "Contrar susținerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte reține că recursul reglementat de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 are caracter devolutiv, instanța de recurs are plenitudine de jurisdicție, iar dispozițiile procedurale conform cărora în instanța de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepția înscrisurilor, răspund exigențelor dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale" (par. 66).

De altfel, este evident că instanța de recurs a judecat calea de atac formulată ca pe o cale devolutivă, de vreme ce, prin decizia nr. 5 din 29.01.2018, Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție a verificat hotărârea secției pentru judecători în materie disciplinară atât sub aspectul legalității, cât și sub cel al temeiniciei.

În acest sens, Completul de 5 judecători a cenzurat elementul material al abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, analizând acele componente ale faptei săvârșite, considerate de către instanța disciplinară ca fiind atitudini nedemne, și a reținut că "doar unele dintre atitudinile pârâtei din timpul ședinței respective (16 martie 2016) se circumscriu abaterii disciplinare, respectiv numai dialogul purtat cu inculpatul în dosarul nr. x/2015, în cadrul căruia limbajul utilizat, întrebările și afirmațiile tendențioase au fost de natură a-l pune pe interlocutor într-o situație umilitoare și degradantă" (pct. 55 din considerentele deciziei pronunțate în recurs), și a înlăturat celelalte atitudini ale pârâtei din aceeași ședință de judecată, reținute în hotărârea instanței disciplinare, considerând că nu se circumscriu abaterii analizate (pct. 56 din considerente).

Așadar, esențial pentru soluționarea cauzei este faptul că situația de fapt a fost reevaluată prin analizarea probelor administrate în fața primei instanțe, ceea ce a însemnat că apărarea recurentei a fost valorificată, susținerile fiind analizate pe fond.

Totodată, instanța de recurs, prin decizia ce face obiectul revizuirii, a reindividualizat sancțiunea aplicată de instanța disciplinară, apreciind că se impune aplicarea unei sancțiuni mai ușoare (pct. 61-65 din considerente), ceea ce nu ar fi fost posibil dacă instanța nu ar fi soluționat recursul ca pe o cale devolutivă de atac.

Instanța de revizuire reține, de asemenea, că, prin respingerea de către instanța de recurs, ca inadmisibilă, a cererii de administrare a unui probatoriu complet - constituit nu doar din înscrisuri noi, ci și din alte mijloace de probă (martori, expertize, cercetare la fața locului) - cu motivarea că în recurs nu se pot produce probe noi, cu excepția înscrisurilor, nu a fost afectat caracterul devolutiv al judecății, așa cum greșit susține revizuenta.

Astfel, așa cum rezultă în mod expres din considerentele Deciziei nr. 381 din 31 mai 2018 a instanței de contencios constituțional, prin admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, s-a conferit căii de atac intitulate "recurs", prevăzută de textul legal în discuție, caracter devolutiv, prin aceasta înțelegându-se "toate garanțiile dreptului de acces la instanță și al unui proces echitabil, prin luarea în considerare a tuturor aspectelor și prin verificarea atât a legalității procedurii, cât și a temeiniciei hotărârii instanței disciplinare".

În ceea ce privește dreptul la un proces echitabil, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că dreptul de a exercita o cale de atac este supus condițiilor de legalitate pe care instanțele trebuie să le aplice, evitând un formalism excesiv care ar putea aduce atingere echității procedurii, fără să dea dovadă de o suplețe excesivă care ar tinde să suprime cerințele procedurale prevăzute de legea internă (Cauza Hasan Tunc si alții contra Turciei Hotărârea din 30.04.2017 pronunțată în cauza nr. 19074/05, paragraful 33; cauza Walchli c. France, Hotărârea din 26 iulie 2007 pronunțată în cauza 35787/03, paragraful 29).

De asemenea, Curtea de la Strasbourg a stabilit că revine autorităților naționale, mai ales instanțelor, să interpreteze legea internă, rolul Curții fiind acela de a verifica compatibilitatea unei asemenea interpretări cu dispozițiile Convenției. Acest raționament se impune cu precădere, atunci când instanțele interpretează regulile de procedură aplicabile exercitării unei căi de atac, reguli care sunt de natură să asigure o bună administrare a justiției (Tejedor García c. Spaniei, Hotărârea din 16 decembrie 1997, paragraful 31, Mottola și alții c. Italiei, Hotărârea din 4 februarie 2014, pronunțată în cauza nr. 29932/07, paragraful 29).

Așa fiind, analizarea cauzei deduse judecații prin prisma regulilor de procedură ce constituie regimul juridic al căii de atac a recursului nu înseamnă că s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil sub aspectul accesului la justiție, cum de altfel nu a fost încălcat nici caracterul devolutiv al căii de atac, prin respingerea probatoriului solicitat, deoarece dovezile solicitate nu sunt permise de legea internă.

Caracterul devolutiv nu privește, așadar, regimul probelor, care este și rămâne cel reglementat de C. proc. civ., așa cum însăși Curtea Constituțională statuează, în considerentele Deciziei nr. 17 din 21 ianuarie 2020, arătând că "40. Cât privește dispozițiile din C. proc. civ. invocate de autorii excepției de neconstituționalitate, Curtea constată că acestea reglementează obiectul și scopul recursului, instanța competentă să soluționeze recursul, precum și faptul că în instanța de recurs nu se pot produce noi probe, cu excepția înscrisurilor noi. Or, aceste prevederi procedurale nu contravin dispozițiilor constituționale invocate de autorii excepției, de altfel, acestea fiind criticate, în special, pentru susținerea criticilor privind neconstituționalitatea art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004."

Ceea ce poate implica judecata devolutivă, în cadrul analizei temeiniciei hotărârii recurate, este o reevaluare a probelor administrate în fazele administrativă și jurisdicțională ale cercetării disciplinare, ceea ce instanța de recurs a și făcut, așa cum rezultă din considerentele deciziei a cărei revizuire se cere (pct. 46, 47 și 58).

În speță, Înalta Curte constată că numai o analiză devolutivă, adică sub toate aspectele cauzei, de legalitate și temeinicie a hotărârii atacate, inclusiv în privința probelor administrate în fazele anterioare ale cercetării disciplinare, putea conduce instanța de recurs la soluția pronunțată, respectiv casarea hotărârii atacate și înlocuirea sancțiunii disciplinare aplicate, astfel încât instanța de recurs a respectat atât statuările Curții Constituționale, cât și dreptul la un proces echitabil sub aspectul accesului la justiție al judecătorului sancționat, constituind astfel un remediu efectiv în sensul celor stabilite în considerentele Deciziei nr. 381 din 31 mai 2018, pronunțată de instanța de contencios constituțional.

În acest context, respectarea dreptului la un proces echitabil s-a realizat prin judecata efectuată în dosarul nr. x/2017, finalizată prin decizia nr. 5 din 29 ianuarie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, cu mențiunea că atât desfășurarea procesului, cât și considerentele hotărârii pronunțate în cauză sunt concordante cu statuările din Decizia nr. 381 din 31 mai 2018 pronunțată de Curtea Constituțională, astfel încât nu se imune retractarea deciziei în temeiul dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 509 alin. (1) pct. 11 coroborate cu art. 513 C. proc. civ., urmează să respingă cererea de revizuire, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de A. împotriva deciziei nr. 5 din 29 ianuarie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, în dosarul nr. x/2017.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din 16 noiembrie 2020.