ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3625/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată adresată Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta Societatea A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca- Administrația pentru Contribuabili Mijlocii, a solicitat anularea Deciziei de impunere x din 31.03.2016 prin care au fost stabilite în sarcina reclamantei obligații fiscale suplimentare de plată în cuantum de 3609.465 RON.

Pârâta a invocat excepția de inadmisibilitate a acțiunii ce vizează decizia de impunere.

La data de 9 mai 2017, reclamanta a formulat precizare de acțiune prin care a arătat că a formulat acțiune împotriva Deciziei nr. 551 din 8.09.2016 privind soluționarea contestației împotriva deciziei de impunere mai sus indicată.

Pârâta a invocat excepția de prescripție a dreptului la acțiune, având în vedere că au trecut 6 luni de la momentul emiterii deciziei de soluționare a contestației.

1.2. Hotărârea pronunțată de instanța de fond

Prin sentința nr. 229/2017 din 22 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția prescripției acțiunii împotriva Deciziei nr. 551 din 8.09.2016 privind soluționarea contestației împotriva deciziei de impunere și a fost admisă excepția de inadmisibilitate a acțiunii împotriva Deciziei de impunere x din 31.03.2016.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta Societatea A. S.R.L., fiind criticată sentința atacată pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a criticat soluția dată de instanța de fond excepțiilor invocate de intimata-pârâtă, apreciind că în mod eronat instanța a admis excepțiile privind prescripția și inadmisibilitatea acțiunii.

Recurenta a arătat că dintr-o eroare materială cu ocazia tehnoredactării nu rezultă clar din petitul nr. 1 al cererii faptul că a solicitat anularea Deciziei nr. 551 din 8.09.2016 privind soluționarea contestației împotriva deciziei de impunere, însă recurenta a arătat că încă de la început intenția reală și obiectul principal al litigiului este de a anula această decizie. Pentru aceste considerente a apreciat că excepția inadmisibilității acțiunii invocată de intimata-pârâtă nu este fondată.

1.4. Apărările intimatei

Prin întâmpinarea depusă la dosarul de recurs, intimata-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca- Administrația pentru Contribuabili Mijlocii a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii instanței de fond.

II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu motivele de recurs formulate, sentința atacată și dispozițiile legale incidente cauzei, instanța de control judiciar va menține soluția dată de instanța de primă jurisdicție ca fiind legală și, pe cale de consecință, recursul formulat va fi respins, pentru considerentele ce urmează.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Prin cererea introductivă, reclamanta a solicitat anularea Deciziei de impunere emisă de pârâtă, iar ulterior, și-a completat obiectul cauzei deduse judecății solicitând anularea deciziei emise de pârâtă în urma soluționării contestației administrative formulate împotriva deciziei de impunere.

Instanța de primă jurisdicție a admis excepțiile invocate de pârâtă prin întâmpinare, respectiv excepția prescripției acțiunii împotriva deciziei privind soluționarea contestației împotriva deciziei de impunere și excepția de inadmisibilitate a acțiunii împotriva deciziei de impunere.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de primă jurisdicție a constatat că a fost depășit termenul de formulare a acțiunii ce vizează anularea deciziei emise în soluționarea contestației administrative împotriva deciziei de impunere, în raport cu prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât acțiunea a fost formulată peste termenul de 6 luni de la data la care reclamanta a primit actul administrativ fiscal atacat.

Cu privire la capătul de cerere ce vizează anularea deciziei de impunere, instanța a reținut că în conformitate cu prevederile din Codul de procedură fiscală, actul final ce poate fi atacat în justiție, odată cu decizia de impunere, este decizia emisă în urma soluționării contestației administrativ fiscale, astfel încât excepția inadmisibilității acestui capăt de cerere a fost admisă.

Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale, astfel încât toate criticile formulate de recurentă nu pot fi primite de instanța de control judiciar.

Astfel, cu privire la excepția de inadmisibilitate a acțiunii, Înalta Curte reține că prin petitul principal reclamanta a învestit instanța numai cu cererea de anulare a deciziei de impunere. Or, împotriva actului administrativ fiscal partea are la îndemână contestația administrativă, conform art. 268 alin. (1) din Codul de procedură fiscală "Împotriva titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestație potrivit prezentului titlu. Contestația este o cale administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal."

Codul de procedură fiscală prevede prin dispozițiile art. 281 alin. (2) faptul că numai decizia emisă în urma soluționării contestației administrative poate fi atacată la instanța de contencios administrativ și fiscal competentă, (Deciziile emise în soluționarea contestațiilor împreună cu actele administrative fiscale la care se referă pot fi atacate de către contestator sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii).

Înalta Curte reține că din analiza cererii de chemare în judecată nu rezultă solicitarea de anulare a deciziei de soluționare a contestației, nefiind suficientă astfel simpla referire a recurentei-reclamante la existența deciziei de soluționare, aspect pe care însăși recurenta îl recunoaște, dar consideră că este o eroare materială, pe care însă nu a înțeles să o remedieze. Simpla referire la acest aspect nu determină schimbarea soluției, iar instanța de recurs constată că a fost corect dezlegată excepția invocată de intimata-pârâtă.

De asemenea, cu privire la excepția prescipției dreptului la acțiune al reclamantei, Înalta Curte reține că la data de 9 mai 2017 recurenta-reclamantă a depus precizarea de acțiune prin care a formulat acțiune împotriva Deciziei nr. 551 din 8.09.2016 privind soluționarea contestației împotriva deciziei de impunere, termen care la data de 8 martie 2017 era împlinit, adică erau trecute cele 6 luni prevăzute de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Astfel, în mod corect a reținut instanța de fond că cererea a fost formulată cu depășirea perioadei prevăzute de lege, neexistând nicio dispoziție legală care să prevadă faptul că cererea adițională depusă la instanță s-ar putea considera depusă la data formulării cererii principale.

Pentru toate aceste motive, constatând că nu este incident cazul de casare invocat în susținerea recursului, instanța de control judiciar va respinge recursul ca nefondat.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Societatea A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 229/2017 din 22 iunie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 iulie 2020.