ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3434/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 14 aprilie 2014, sub nr. x/2014, reclamanta Obștea Negrișoara, a chemat în judecată pârâtul Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice prin Departamentul Ape, Păduri și Piscicultură București, solicitând anularea Adresei nr. x/01.04.2014 raportat la anul 2007 cu consecința obligării pârâtei la plata sumei de 115.661,66 RON reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care reclamanta nu le-a putut recolta în calitate de proprietară pentru suprafața de pădure de 188,20 ha, situată în zona de conservare totala a Parcului Național Călimani în zona/tipul funcțional T1 și T2, terenuri forestiere administrate în totalitate de Ocolul Silvic Dorna, cu titlu de compensații/despăgubiri datorita funcțiilor de protecție stabilite de amenajamentele silvice care au determinat restricții în recoltarea de masă lemnoasă, aferente anului 2007, precum și la plata dobânzilor calculate asupra debitului principal în cuantum de 115.661,66 RON, începând cel puțin cu data de 01 aprilie 2014, dată la care creanța a devenit exigibilă, respectiv data la care Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice prin Departamentul pentru Ape, Păduri si Piscicultură a refuzat nejustificat, cu exces de putere, să dispună plata compensațiilor cuvenite.

Prin sentința civilă nr. 08 din 15 octombrie 2014, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a constatat că reclamanta a renunțat la cererea de anulare a Adresei nr. x/01.04.2014, raportat la anul 2009, a admis excepția inadmisibilității acțiunii în despăgubiri și a respins acțiunea în despăgubiri formulată de reclamanta Obștea Negrișoara, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice prin Departamentul Ape, Păduri și Piscicultură București, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta Obștea Negrișoara, solicitând casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 2860 din 27 octombrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție București, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul reclamantei și a casat sentința atacată, cu trimitere a cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 14 iunie 2017 sub nr. x/2014**.

Prin sentința civilă nr. 118 din 19 septembrie 2017, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Mediului și Schimbărilor Climatice (în prezent Ministerul Apelor și Pădurilor), ca nefondată;

- a respins excepția prescripției dreptului la acțiune ca nefondată;

- a admis acțiunea formulată de reclamanta Obștea Negrișoara, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului Apelor și Pădurilor - Departamentul Ape, Păduri și Piscicultură București;

- a obligat pârâții, în solidar, să plătească reclamantei suma de 115.661,66 RON reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care aceasta nu le-a recoltat în calitate de proprietar, în anul 2007, pentru suprafața de pădure de 188,20 ha situată în zona de conservare a Parcului Național Călimani - Tipul funcțional T1 și T2;

- a obligat pârâții, în solidar, să plătească reclamantei dobânda fiscală calculată asupra debitului principal în cuantum de 140.941,78 RON începând cu data de 01 aprilie 2014 și până la achitarea debitului;

- a obligat pârâții, în solidar, să plătească reclamantei suma de 4.650 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 118 din 19 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs pârâtul Ministerul Apelor și Pădurilor (actual Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor), întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca prescrisă.

Recurentul-pârât critică soluția instanței de fond referitoare la respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare, învederând că instanța de fond în mod greșit a apreciat că termenul de prescripție al dreptului material a început să curgă de la data publicării Deciziei Comisiei Europene nr. C (2012) 5166/19.07.2012 final în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, adică la data 14 septembrie 2012.

Recurentul-pârât învederează că actul normativ în vigoare în cursul anului 2007, care reglementa posibilitatea acordării acestor compensații, îl reprezenta Ordonanța Guvernului nr. 96/1998 privind reglementarea regimului silvic și administrarea fondului forestier național, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 122 din 26 februarie 2003, cu modificările și completările ulterioare, act normativ abrogat în prezent prin dispozițiile art. 132 lit. b) din Codul silvic, iar actul normativ care reglementa etapele ce trebuiau parcurse pentru acordarea compensațiilor de către persoanele îndreptățite la acestea în temeiul art. 29 alin. (1) lit. g) din Ordonanță, cât și modalitatea efectivă în care se realiza plata lor, îl reprezenta H.G. nr. 1071/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru acordarea, utilizarea și controlul sumelor destinate proprietarilor de păduri pentru gestionarea durabilă a acestora.

Astfel, contrar motivării instanței de fond cu privire la modul de calcul al termenului de prescripție, prevederile art. 6 alin. (2) ale H.G. nr. 861/2009 se referă la condițiile în care se acordă compensațiile după data de 01 ianuarie 2010, respectiv determinat de primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat.

Condiția suspensivă privind plata compensațiilor, respectiv primirea deciziei favorabile a Comisiei europene privind ajutoarele de stat, este instituită prin dispozițiile H.G. nr. 861/2009 și doar pentru acele compensații aferente perioadei ulterioare datei de 01 ianuarie 2010.

În speța de față, intimata-reclamantă solicită acordarea compensațiilor aferente anului 2007, compensații care, în opinia sa, nu sunt supuse condiției suspensive de a exista decizia favorabilă a Comisiei Europene privind ajutorul de stat și de a fi adoptate normele metodologice ulterioare, iar o interpretare contrară ar însemna nerespectarea modalității de dezlegare a acestei chestiuni de drept potrivit Deciziei nr. 36/23.11.2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În ceea ce privește condițiile în care poate fi invocată excepția prescripției dreptului material la acțiune, recurentul-pârât susține că, atât timp cât prescripția dreptului intimatei a început să curgă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., prescripțiile extinctive începute anterior datei de 01 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la acea dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât instanța avea nu doar posibilitatea ci chiar obligația de a invoca excepția prescripției extinctive, chiar dacă litigiul a fost inițiat ulterior datei de 01 octombrie 2011.

Având în vedere faptul că reclamanta pretinde o creanță aferentă anului 2007, apreciază că solicitarea intimatei de acordare a compensațiilor aferente anului 2007 prin intermediul unei acțiuni în instanță inițiată în aprilie 2014 este în mod evident făcută peste termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de legislația incidență, motiv pentru care se impune respingerea acțiunii pe acest considerent.

Referitor la solicitarea reclamantei de obligare a pârâtului la plata dobânzilor fiscale calculate asupra debitului principal, recurentul-pârât învederează că această solicitare reprezintă un drept accesoriu al pretențiilor vizând acordarea de compensații, iar faptul că aceste compensații nu au natura juridică a unei creanțe fiscale este confirmat și de prevederile O.G. nr. 92/2003 - Codul de procedură fiscală, forma în vigoare în anul pentru care se solicită compensațiile în prezenta cauză, respectiv 2007. În acest sens a indicat și Decizia nr. 26/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în dosarul nr. x/2017.

Intimata-reclamantă Obștea Negrișoara nu a depus întâmpinare la dosarul cauzei.

II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare:

Instanța de contencios administrativ a fost investită de către reclamanta Obștea Negrișoara cu o acțiune în pretenții îndreptată împotriva pârâtului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, creanța fiind generată de interdicția legală a recoltării produselor de masă lemnoasă pentru suprafața de pădure de 599,00 ha, situată în zona de conservare totală - tipul functional T1 și T2, asupra căreia reclamantul exercită dreptul de proprietate. S-a susținut că restricțiilor de recoltare prevăzute de amenajamentele silvice le corespunde dreptul proprietarilor de a beneficia de compensații, conform dispozițiilor art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008.

Pretențiile au fost evaluate de către reclamantă la suma de 115.661,66 RON (la care se adaugă dobânzi), fiind aferente anului 2007.

Raportat la perioada pentru care au fost calculate pretențiile solicitate prin cererea de chemare în judecată (anul 2007), pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție respinsă de prima instanță, cu motivarea că dreptul reclamantei a fost afectat de o condiție suspensivă, de îndeplinirea căreia a depins nașterea raportului juridic obligațional. Astfel, instanța de fond a reținut că plata compensațiilor a fost condiționată de obținerea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat, conform dispozițiilor art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009, decizie ce a fost emisă la data de 19 iulie 2012, de la acest moment începând să curgă și termenul de prescripție.

Înalta Curte apreciază a fi neîntemeiată soluția primei instanțe referitoare la respingerea excepției dreptului material la acțiune, invocată de pârât.

Pentru o corectă analiză a datei de început și a momentului împlinirii termenului de prescripție, dar și a incidenței unor eventuale cauze de suspendare ori întrerupere a acestui termen, este necesar a se determina actul normativ aplicabil litigiului dedus judecății, în raport de modificările legislative survenite.

Pretențiile deduse judecății de către reclamantă sunt aferente anului 2007, data nașterii dreptului la acțiune situându-se, din punct de vedere cronologic, anterior datei de intrare în vigoare a C. civ. din 2009 (01 octombrie 2011) și, implicit, anterior abrogării Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

În acord cu Soluția de principiu adoptată de secția de contencios administrativ și fiscal din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 12 iunie 2017, natura juridică a creanței referitoare la compensațiile prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, este una civilă, supusă termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de legea civilă, iar termenul de prescripție pentru compensații acordate potrivit Codului Silvic curge de la 1 ianuarie a anului următor celui pentru care se solicită compensația.

Înalta Curte reține că prescripțiile începute înainte de abrogarea Decretului nr. 167/1958 sunt reglementate de acest act normativ, concluzie fondată pe prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., care dispun că prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ., sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Prin urmare, având în vedere că reclamanta pretinde o creanță de natură civilă aferentă anului 2007, iar prescripțiile începute pentru perioada anterioară datei de 1 octombrie 2011 sunt supuse dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, Înalta Curte va analiza excepția prescripției dreptului material la acțiune prin prisma acestor prevederi legale, reținând că, potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul general de prescripție este de 3 ani.

Din analiza actelor dosarului rezultă că cererea de chemare în judecată, având ca obiect pretenții aferente anului 2007, a fost înregistrată pe rolul instanței de judecată la data de 11 aprilie 2014, după ce intimata-reclamantă s-a adresat Inspectoratului Teritorial de Regim Silvic și de Vânătoare Suceava, solicitând avizarea la plată a sumei de 115.661,66 RON, conform adresei nr. x/06.12.2013 .

Termenul de prescripție aferent creanței născute în anul 2007 a început să curgă la data de 01 ianuarie 2008 și s-a împlinit la data de 01 ianuarie 2011, astfel încât, la data sesizării instanței de judecată, dar și la data solicitării de avizare a plății, dreptul material la acțiune al reclamantei era prescris.

Într-adevăr, prin dispozițiile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009, s-a stabilit că: "toate formele de sprijin prevăzute în Legea nr. 46/2008, cu modificările și completările ulterioare, vor fi continuate după data de 01 ianuarie 2010 numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat.", aceste prevederi legale constituind fundamentul concluziei primei instanțe privitor la nașterea dreptului la acțiune la data de 19 iulie 2012, care reprezintă data emiterii Deciziei Comisiei Europene C (2012) 5166 final.

Înalta Curte reține că, prin Soluția de principiu adoptată de secția de contencios administrativ și fiscal din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 12 iunie 2017, cu rol de unificare a practicii, s-a reținut că:

"Decizia C (2012) 5166 final, emisă de Comisia Europeană la data de 19 iulie 2012, prin care s-a avizat favorabil acordarea ajutoarelor de stat, nu constituie condiție suspensivă, în sensul dispozițiilor art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/58, pentru obținerea compensaților aferente anilor 2007, 2008, 2009 (...)."

La adoptarea acestei Soluții de principiu s-a avut în vedere faptul că prevederile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 se referă strict la compensațiile pentru care dreptul de acordare ar lua naștere începând cu data de 01 ianuarie 2010, chestiune de drept care a fost dezlegată prin Decizia nr. 36/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dezlegare obligatorie pentru instanțe de la data la care decizia respectivă a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107 din 11 februarie 2016.

Prin decizia respectivă, s-a stabilit că:

"Pentru acordarea compensațiilor prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, republicată, și de art. 4 lit. s) pct. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 14/2010 privind măsuri financiare pentru reglementarea ajutoarelor de stat acordate producătorilor agricoli, începând cu anul 2010, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 74/2010, cu modificările și completările ulterioare, după data de 01 ianuarie 2010, trebuie să existe decizia favorabilă a Comisiei Europene privind ajutorul de stat și să fie adoptate normele metodologice ulterioare, în condițiile art. 5 din Ordonanța Guvernului nr. 14/2010."

În consecință, dispozițiile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 nu reglementează o condiție suspensivă privind nașterea dreptului la acțiune pentru compensațiile solicitate de persoanele interesate, aferente perioadei anterioare datei de 01 ianuarie 2010.

Întrucât prevederile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 nu au incidență asupra termenului de prescripție, în ceea ce privește pretențiile deduse judecății și nu se invocă un alt caz de suspendare sau întrerupere a curgerii termenului de prescripție, acesta s-a împlinit, astfel cum s-a arătat mai sus, la data de 01 ianuarie 2011, anterior sesizării instanței de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază a fi întemeiată critica referitoare la soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune cu greșita aplicare a normelor de drept material referitoare la prescripție, invocată de recurentul-pârât Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor și reiterată prin recursul declarat, aspect de natură a atrage casarea în parte a hotărârii atacate și reformarea soluției primei instanțe.

În ceea ce privește limitele casării, Înalta Curte constată că soluția instanței de fond cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor nu a făcut obiectul recursului declarat în cauză, astfel încât Înalta Curte va menține dispozițiile din sentința atacată cu privire la această excepție.

Pentru aceste considerente, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, va casa sentința atacată și, în rejudecare, va admite excepția prescripției dreptului material la acțiune și va respinge acțiunea ca fiind prescrisă, menținând în rest dispozițiile sentinței de fond cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor împotriva sentinței nr. 118 din 19 septembrie 2017 a Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, în rejudecare:

Admite excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Respinge acțiunea formulată de către reclamanta Obștea Negrișoara, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor și Ministerul Mediului Apelor și Pădurilor - Departamentul Ape, Păduri și Piscicultură București, ca fiind prescrisă.

Menține în rest dispozițiile sentinței de fond cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 iulie 2020.