ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4860/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 25 martie 2016 pe rolul Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. Suceava a chemat în judecată pe pârâții Direcția Generală Regionala a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava și Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală, solicitând: anularea Deciziei nr. 45/17.02.2016 emise de Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală privind soluționarea contestației depuse de societate și înregistrate sub nr. x; anularea Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare nr. x emise de D.G.R.F,P. Iași - A.J.F.P. Suceava; anularea Raportului de inspecție fiscală nr. x/04.09.2015 emis de D.G.R.F.P. Iași - AJ.F.P. Suceava; suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare nr. x emise de D.G.R.F.P. Iași - A.J.F.P. Suceava, până la soluționarea cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 554/2004; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 152 din 8 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal s-a respins, ca inadmisibilă, contestația formulată de S.C. A. S.R.L. Suceava, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava și Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală, vizând anularea RIF nr. x/04.09.2015.

De asemenea, s-a respins, ca nefondată, contestația formulată de S.C. A. S.R.L. Suceava, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava și Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală, vizând anularea deciziei nr. 45/17.02.2016.

Împotriva sentinței nr. 152 din 8 iunie 2016 pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând în principal admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea soluționării capătului de cerere care vizează anularea Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare nr. x, capăt de cerere rămas nesoluționat.

În subsidiar, solicită admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, pe fond, admiterea acțiunii, cu consecința anulării Deciziei nr. 45/17.02.2016 emise de Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală privind soluționarea contestației, precum și anularea Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare nr. x emise de D.G.R.F,P. Iași - A.J.F.P. Suceava și anularea Raportului de inspecție fiscală nr. x/04.09.2015 emis de D.G.R.F.P. Iași - AJ.F.P. Suceava.

Arată că suspendarea executării deciziei de impunere până la soluționarea cauzei a fost soluționată prin sentința nr. 100 din 18.05.2016, societatea declarând recurs separat împotriva acestei hotărâri.

Precizează că instanța a lăsat nesoluționat capătul de cerere privind anularea Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare nr. x emise de D.G.R.F,P. Iași - A.J.F.P. Suceava, motiv pentru care apreciază că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., impunându-se casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivarea recursului arată că sentința este nelegală, criticând faptul că instanța de fond a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind anularea Raportului de inspecție fiscală nr. x/04.09.2015 emis de D.G.R.F.P. Iași - AJ.F.P. Suceava, cu motivarea că acesta nu este un act administrativ fiscal supus cenzurii instanței de contencios administrativ.

În ceea ce privește respingerea cererii de anulare a Deciziei nr. 45/17.02.2016 emise de Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală privind suspendarea soluționării contestației, arată că aceasta a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 214 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, reținute de organele fiscale drept temei al suspendării. Susține că singurul motiv al instanței sub acest aspect este acela că nu se poate reține un demers formal al pârâtei de a solicita organelor penale efectuarea de verificări cu privire la actele încheiate de reclamantă, reținând astfel înrâurirea hotărâtoare a soluției penale cel puțin cu privire la o parte din obligațiile fiscale stabilire suplimentar în sarcina acesteia.

Prin urmare, consideră că această motivare este eliptică și nu acoperă niciunul dintre motivele invocate de către reclamantă cu privire la nelegalitatea Deciziei nr. 45/17.02.2016. Astfel, arată că a invocat faptul că nu puteau fi aplicate dispozițiile art. 214 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, întrucât la data emiterii deciziei - 17.02.2016 și a sesizării instanței penale - 18.01.2016, erau în vigoare dispozițiile Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, apreciind că se impunea determinarea legii procesuale fiscale aplicabile.

Susține că art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 este mai restrictiv în a permite suspendarea procedurii de soluționare a contestației decât art. 214 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 și că în speță trebuia să se facă aplicarea normei din Legea nr. 207/2015, în condițiile în care această lege a intrat în vigoare la 01.01.2016, iar art. 4 din Ordinul ANAF nr. 3741/23.12.2015 privind aprobarea Instrucțiunilor pentru aplicarea Titlului VIII din Legea nr. 207/2015 prevăd că acest ordin se aplică contestațiilor depuse începând cu data de 01.01.2016, or, în cauză, plângerea penală a fost depusă de către organele de inspecție fiscală la data de 18.01.2016. Apreciază că procedura de soluționare a contestației trebuia să respecte exigențele art. 277 alin. (1) din noul Codul de procedură fiscală și nu pe cele ale art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, fiind deci necesar ca plângerea penală să vizeze o infracțiune în legătură cu mijloacele probatorii avute în vedere de inspectorii fiscali la stabilirea bazei de impunere, în opinia recurentei-reclamante doar infracțiunea de fals raportată la facturile din evidența contabilă putând justifica această soluție.

Consideră că instanța de fond nu a clarificat în nici un mod aceste critici, hotărârea fiind nemotivată sub acest aspect.

Mai arată că soluția de respingere a cererii care viza nelegalitatea deciziei prin care a fost suspendată soluționarea contestației administrativ fiscale este nelegală și nemotivată.

În consecință, susține că plângerea penală formulată împotriva administratorului societății pentru presupuse fapte de evaziune fiscală nu justifică măsura suspendării.

Precizează că suspiciunile organului fiscal, care au stat la baza formulării plângerii penale, au în vedere doar procesul-verbal nr. x/04.09.2015 și se referă la relațiile comerciale pe care S.C. A. S.R.L. le-a derulat cu S.C. B. S.R.L. și cu S.C. C. S.R.L., aceste tranzacții făcând obiectul constatărilor fiscale din actul de control numai în ceea ce privește punctul 2 din raportul de inspecție fiscală, celelalte constatări ale inspectorilor fiscali nefăcând obiectul unei plângeri penale.

Susține că societății i s-a imputat modalitatea eronată de înregistrare fiscală, respectiv nu a evidențiat, din punct de vedere contabil, lucrările pe măsura executării acestora în contul 332, pe parcursul unui singur trimestru, aspect ce nu poate fi analizat în cadrul unei cauze penale.

Recurenta-reclamantă mai arată că organul fiscal a reținut că suspiciunile privind tranzacțiile efectuate cu S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.R.L. și S.C. D. S.R.L. se ridică întrucât se impunea ca facturile finale de achiziție a mărfurilor să fie însoțite de avize de însoțire, de contracte și să se poată identifica locul de încărcare al mărfii, dar că acestea sunt infirmate de documentele contabile depuse. Mai arată că în actul de control nu s-a reținut care sunt facturile de achiziție neînsoțite de avize de însoțire a mărfii.

Susține că plângerea penală nu vizează debitul reținut prin actul de control, în sumă de 102.339 RON și că în timpul controlului a refăcut în integralitate aceste facturi.

Precizează că o altă categorie de debite suplimentare stabilite în sarcina sa vizează achiziții făcute de la societăți care, fie nu le-au declarat în propria evidență contabilă, fie nu erau plătitoare de TVA, fie erau declarate inactive, sens în care invocă decizia preliminară pronunțată de C.J.U.E. în cauza Floran Stefanek, E., Jaroslaw Stefanek contra Poloniei, precum și Hotărârea PPUH Stehcemp C 227/14 pct. 50, Hotărîrea Bonik, C 285/11 pct. 45, Hotărârea LVK C 643/11 pct. 64, cauze care stabilesc că este sarcina administrației fiscale care a constatat fraude sau neregularități comise de persoana care a emis factura, să stabilească, în raport de elemente obiective și fără a solicita din partea destinatarului facturii verificări a căror sarcină nu îi revine, că acest destinatar știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere, era implicată într-o fraudă privind TVA. aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere.

De asemenea, invocă lipsa înrâuririi esențiale a deciziei penale în cauza dedusă judecății și faptul că nu există în decizia contestată o motivare reală a pretinsei interdependențe între aspectele fiscale și cele presupus penale, întrucât creanța a fost determinată, circuitul comercial identificat și calificat juridic, aspectele de drept fiscal au fost definitiv stabilite și sunt suficient de autonome pentru a putea fi verificate. În acest sens arată că CJUE a statuat expres faptul că instanța națională identifică elemente obiective pe baza cărora acordă sau nu dreptul de deducere, interpretând dreptul național în această materie (Cauza Bonik Eood C 285/11 pct. 44).

4.1. Intimata - pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală.

4.2. Intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea soluției instanței de fond de respingere a acțiunii reclamantei.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat în ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și nefondat în privința motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. .

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regionala a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava și Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală: anularea Deciziei nr. 45/17.02.2016 emise de Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală privind suspendarea soluționării contestației administrative; anularea Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare nr. x emise de D.G.R.F,P. Iași - A.J.F.P. Suceava; anularea Raportului de inspecție fiscală nr. x/04.09.2015 emis de D.G.R.F.P. Iași - AJ.F.P. Suceava; suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare nr. x emise de D.G.R.F.P. Iași - A.J.F.P. Suceava, până la soluționarea cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 554/2004; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Suspendarea executării deciziei de impunere până la soluționarea cauzei a fost soluționată prin sentința nr. 100 din 18.05.2016, împotriva căreia a fost formulat un recurs separat, în prezenta cauză rămânând celelalte capete de cerere.

În speță au fost invocate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constantă că subsumat acestuia, recurenta-reclamantă a invocat faptul că instanța a lăsat nesoluționat capătul de cerere privind anularea Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare nr. x emise de D.G.R.F,P. Iași - A.J.F.P. Suceava.

Cu privire la această critică, Înalta Curte constată că nu poate fi cercetată în calea de atac a recursului, cât timp prevederile art. 445 C. proc. civ. reglementează o procedură obligatorie care impune utilizarea instrumentului procedural prevăzut de art. 444 din C. proc. civ., respectiv formularea unei cereri de completare a hotărârii.

Potrivit art. 444 alin. (1) C. proc. civ.:

"Dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reținere, în termen de 15 zile de la pronunțare. În cazul hotărârilor definitive pronunțate în apel sau în recurs, completarea acestora se poate cere în termen de 15 zile de la comunicare."

De asemenea, conform art. 445 C. proc. civ.:

"Îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 442 - 444."

Prin urmare, în ipoteza omisiunii instanței judecătorești de a se pronunța asupra unor cereri, se poate solicita completarea dispozitivului hotărârii judecătorești în procedura reglementată de art. 444 din C. proc. civ., obligativitatea acestei proceduri, conform art. 445 C. proc. civ., nefăcând posibilă invocarea respectivei omisiuni pe calea recursului.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei), Înalta Curte constată că sentința respectă exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., arătând motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și explicând în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat situația de fapt și susținerile părților, trecându-le prin filtrul propriei sale aprecieri.

Cu alte cuvinte, motivarea hotărârii atacate este clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele de la dosar, judecătorul fondului expunând în mod logic și gradual argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Prevederile legale mai sus indicate nu obligă, însă, instanța să răspundă tuturor apărărilor avansate de parte, acestea putând fi analizate global, printr-un raționament juridic de sinteză ori luând în considerare un singur aspect considerat esențial, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmație, nu constituie automat motiv de casare a sentinței. Pentru a avea această consecință, omisiunea trebuie să fie decisivă, să afecteze echitatea procedurii, să denote lipsa de "ascultare" a părții, ceea ce nu este cazul în speță.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acesta este fondat.

Astfel, subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurenta-reclamantă într-o primă critică susține că s-ar fi impus aplicarea în cauză a noului Codul de procedură fiscală, introdus prin Legea nr. 207/2015 și nu a prevederilor O.G. nr. 92/2003 în ceea ce privește suspendarea soluționării contestației administrative până la soluționarea sesizării penale formulate de către organul fiscal.

În ceea ce privește acest aspect, Înalta Curte, în acord cu prima instanță, apreciază că prezentei cauze îi sunt aplicabile prevederile O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, având în vedere că potrivit art. 352 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind noul Codul de procedură fiscală, cu denumirea marginală Aplicarea legii noi și ultraactivarea legii vechi:

"(2) Procedurile de administrare începute înainte de data intrării în vigoare a prezentului cod rămân supuse legii vechi."

Pentru determinarea legii aplicabile este relevantă data depunerii contestației administrative (în speță - noiembrie 2015) și nu data sesizării organului penal de către organul fiscal (în speță - ianuarie 2016).

O altă critică subsumată aceluiași motiv de casare vizează suspendarea soluționării contestației administrative formulate de către recurenta-reclamantă împotriva Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare nr. x emise de D.G.R.F,P. Iași - A.J.F.P. Suceava, în ceea ce privește suma totală de 6.176.922 RON, suspendare dispusă prin Decizia nr. 45/17.02.2016 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală.

În motivarea deciziei de suspendare a soluționării contestației s-a reținut că organele de inspecție fiscală au înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava plângerea penală nr. 70136/18.01.2016 pentru cercetarea suspiciunilor privind săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, pentru fapte reținute prin raportul de inspecție fiscală nr. x/04.09.2015 emis de D.G.R.F.P. Iași - AJ.F.P. Suceava, apreciindu-se că prioritatea de soluționare o au organele penale, care urmează a se pronunța asupra caracterului infracțional al faptelor cu care au fost sesizate.

Pe cale de consecință, în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, s-a decis suspendarea soluționării contestației administrative până la soluționarea definitivă a cauzei penale, procedura administrativă urmând a fi reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea.

Prima instanță a confirmat legalitatea suspendării procedurii administrative, soluție care, însă, nu este împărtășită de instanța de control judiciar.

Recurenta-reclamantă consideră că, în ceea ce privește soluția de respingere a cererii de anulare a deciziei de suspendare a soluționării contestației administrative, instanța nu a procedat efectiv la un control de legalitate prin prisma art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală.

În jurisprudența Înaltei Curți s-a arătat că este necesară o examinare în concret a existenței indiciilor săvârșirii unei infracțiuni și a "înrâuririi hotărâtoare" pe care ar putea-o avea soluția penală în cauză. În acest sens, Înalta Curte a reținut că instanța de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei de suspendare a contestației, emise în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, poate evalua măsura administrativă inclusiv în ceea ce privește exercitarea dreptului de apreciere al autorității fiscale prin raportare la definiția excesului de putere, cuprinsă în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporționalității și a celorlalte exigențe ale dreptului la o bună administrare pentru că, în caz contrar, s-ar accepta incidența art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală în cazul oricărui demers formal de sesizare a organelor penale, cu consecința amânării nepermise a soluției în procedura administrativă (Decizia nr. 1892/2014 a Î.C.C.J. - S.C.A.F.).

Suspendarea soluționării contestației formulate de recurenta-reclamantă a intervenit ca urmare a faptului că organele de inspecție fiscală din cadrul A.J.F.P. Suceava au sesizat organele de urmărire penală.

Pentru a fi dispusă măsura suspendării soluționării contestației administrative de către organul de soluționare a contestației, potrivit art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, trebuie îndeplinite cumulativ condițiile privind sesizarea organelor de cercetare penală cu privire la existența indiciilor privind săvârșirea unei infracțiuni, iar constatarea săvârșirii infracțiunii să aibă înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

În cauză, este îndeplinită prima condiție, respectiv sesizarea organelor penale pentru începerea cercetărilor în vederea constatării existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunilor prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, dar nu se arată în concret care este înrâurirea hotărâtoare a soluției ce se va pronunța în penal asupra soluției ce urmează a fi dată în procedura administrativă.

Este adevărat că art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 conferă organului de soluționare a contestației administrative un drept de apreciere asupra oportunității adoptării măsurii de suspendare, dar această apreciere nu trebuie făcută în condiții care să pună sub semnul întrebării buna credință a organului fiscal în relația cu contribuabilul.

În condițiile în care controlul derulat de organul fiscal a oferit anumite elemente factuale apreciate ca fiind de natură a contura fictivitatea operațiunilor economice derulate de recurenta-reclamantă, respectiv a procedat la stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare în sarcina acesteia, printr-un act administrativ-fiscal ce constituie titlu de creanță, nu se poate accepta că organul de soluționare a contestației ar fi în imposibilitate să se pronunțe asupra contestației administrative a contribuabilului cu argumentul că ar fi necesar ca, în prealabil, să se stabilească existența sau nu a unei infracțiuni, fiind în măsură să verifice aplicarea prevederilor speciale cuprinse în art. 11 alin. (1) din Codul fiscal.

În acest sens, potrivit dispozițiilor art. 49 și următoarele din Codul de procedură fiscală, organul fiscal, în vederea stabilirii situației de fapt fiscale reale, are atribuția de a corobora și aprecia probele administrate, ținând seama de forța lor doveditoare recunoscută de lege, poate solicita contribuabilului orice lămuriri necesare, poate să aibă în vedere documentele justificative, evidențele contabile ale contribuabilului și alte acte doveditoare la stabilirea bazei de impunere, context în care sarcina probei îi revine contribuabilului.

Analiza conținutului documentelor prezentate de societate în justificarea exercitării dreptului de deducere a TVA-ului permite organului de soluționare a contestației administrative să nu acorde valoare probatorie acestora în măsura în care consideră că nu sunt apte, prin mențiunile pe care le conțin, să dovedească starea de fapt fiscală de care se prevalează societatea și, prin urmare, stabilirea unor obligații fiscale suplimentare nu este condiționată de constatarea instanței penale cu referire la existența elementelor constitutive ale unor infracțiuni.

În fine, în pofida perioadei mari de timp scurse de la momentul sesizării organului de cercetare penală (18.01.2016) și până la data soluționării acestui recurs - 17.10.2019, autoritatea fiscală nu a făcut dovada că demersul său a avut o finalitate concretă, în sens procesual penal.

Mai mult, la solicitarea instanței de control judiciar, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizază și Terorism - Serviciul Teritorial Suceava, prin adresa din 30.07.2019 a răspuns în sensul că prin Ordonanța din 21.06.2019 s-a disjuns cauza cu privire la infracțiunile de constituire de grup infracțional organizat și evaziune fiscală și s-a format dosarul nr. x/2019, în care la data de 21.06.2019 s-a emis ordonanță de clasare pentru constituirea de grup infracțional organizat, iar pentru infracțiunea de evaziune fiscală s-a disjuns și s-a declinat competența de soluționare a cauzei la Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava.

Prin urmare, din adresa organului de urmărire penală învestit cu cercetarea infracțiunii de evaziune fiscală, nu reiese că s-ar fi început urmărirea penală sau că s-ar fi făcut alte demersuri, cercetările privind această infracțiune fiind declinate la data de 21.06.2019 Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava.

Reținând aspectele de mai sus, precum și data la care a fost formulată contestația administrativă de către recurenta-reclamantă, 07.10.2015, consecința este amânarea soluționării contestației administrative o perioadă de timp nerezonabilă, așa încât Înalta Curte reține că circumstanțele concrete ale cauzei sunt de natură a infirma soluția pronunțată de instanța de fond.

Prin menținerea suspendării procedurii administrative de soluționare a contestației pe o perioadă îndelungată de timp, se aduce atingere dreptului constituțional al recurentei-reclamante de a se adresa instanței judecătorești competente, pentru a obține verificarea legalității deciziei de impunere, emise în sarcina sa și se perpetuează starea de așteptare a unei soluții în cauza penală, în care societatea reclamantă este cercetată, ceea ce se constituie într-un exces de putere, chiar dacă în justificarea acestuia se invocă prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003.

Așa fiind, pentru a se asigura un just echilibru între interesul public pe care îl exprimă organul fiscal și interesul privat al contribuabilului de a-și vedea clarificată situația fiscală, Înalta Curte consideră că se impune admiterea recursului, cu consecința obligării organului competent să se pronunțe asupra fondului contestației administrative.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 152 din 8 iunie 2016 pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal; va casa, în parte, sentința recurată și, rejudecând: va admite, în parte, acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. și va anula pct. 1 din Decizia nr. 45/17.02.2016 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor.

De asemenea, va obliga Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor să soluționeze pe fond contestația formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x/04.09.2015 emise de D.G.R.F,P. Iași - A.J.F.P. Suceava, în ceea ce privește suma totală de 6.176.922 RON, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., va obliga intimata pârâtă A.N.A.F., ca parte care a pierdut procesul, la plata către recurenta-reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5000 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 152 din 8 iunie 2016 pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința recurată și, rejudecând:

Admite, în parte, acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L..

Anulează pct. 1 din Decizia nr. 45/17.02.2016 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor.

Obligă Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor să soluționeze pe fond contestația formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x/04.09.2015 emisă de D.G.R.F,P. Iași - A.J.F.P. Suceava, în ceea ce privește suma totală de 6.176.922 RON.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Obligă intimata pârâtă A.N.A.F. la plata către recurenta-reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5000 RON.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 octombrie 2019.