ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 462/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Negrești Oaș sub nr. x/2016 și, ulterior, în urma declinării competenței, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, a solicitat, în principal, anularea în parte a deciziei nr. 2520/08.10.2015 emise de către pârâtă, iar în subsidiar înlocuirea sancțiunii amenzii în cuantum de 5000 RON cu sancțiunea avertismentului.

Prin sentința civilă nr. 3329 din data de 27.09.2017 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, constatând prescris dreptul la acțiune.

Împotriva sentinței civile nr. 3329 din data de 27.09.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Prin primul motiv de recurs se arată că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii - motiv de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, în mod greșit, instanța de fond a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocat de către pârâtă motivat de faptul că nu s-a înscris în fals în temeiul art. 270 alin. (1) din C. proc. civ. față de semnăturile pe care le contestă.

Deși a invocat pe cale de excepție, nulitatea actului de comunicare din data de 04.02.2016 prin care se susține că i-ar fi fost comunicată decizia nr. 222/28.01.2016, susține că nu i-a fost comunicată deoarece nu a primit și nici nu a semnat această dovada de primire.

A solicitat, conform art. 302 din C. proc. civ., să se verifice prin comparare de scripte că semnăturile de pe actele de comunicare nu sunt ale sale, comparativ cu semnătura sa de pe specimenul de semnătură de la bancă și semnătura sa de pe plângerea prealabilă formulată împotriva deciziei nr. 2520/08.10.2015.

Recurentul-reclamant consideră că instanța de fond a aplicat greșit legea, deoarece era obligată să aplice procedura verificării de scripte conform art. 302 din C. proc. civ. și nu să aplice dispozițiile art. 270 alin. (1) din C. proc. civ. privind înscrierea în fals.

Este indubitabil că actul de comunicare a unei decizii de către o instituție cum ar fi Autoritatea de Supraveghere Financiară nu este un act autentic prevăzut de art. 270 din C. proc. civ. care prevede "înscrisul autentic face deplină dovadă, față de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, în condițiile legii".

Nici factorul poștal nu este notar public sau o persoană asimilată cu aceasta.

Față de aceste motive solicită respingerea excepției decăderi și prescripției dreptului de a formula cerere de chemare în judecată și trimiterea cauzei spre o nouă judecare la instanța de fond.

Cu privire la fondul cauzei solicită anularea parțială a deciziei nr. 2520/08.10.2015 emisă de Autoritatea de Supraveghere Fiscală, cu privire la dispoziția prin care a fost sancționat cu o amendă în sumă de 5.000 RON. În subsidiar, în situația în care nu se va dispune anularea parțială a deciziei nr. 2520/08.10.2015 emisă de Autoritatea de Supraveghere Fiscală solicită înlocuirea amenzii în cuantum de 5.000 RON cu avertisment.

Recurentul-reclamant consideră că este nelegal să fie sancționat cu această amendă ca persoană fizică, în loc de a fi sancționată societatea S.C. SATURN S,A. ca persoană juridică, deoarece a acționat în calitate de organ de conducere al societății și nu este legal să fie sancționat ca persoană fizică.

Această decizie este lovită de nulitate absolută deoarece lipsesc mențiunile cu privire la organul emitent cu atributele: de identificare, sediul și numele agentului constatator, respectiv art. 17 din O.G. nr. 2/2001 prevede "Lipsa mențiunilor privind numele, prenumele și calitatea agentului constatator, numele și prenumele contravenientului, iar în cazul persoanei juridice lipsa denumirii și a sediului acesteia, a faptei săvârșite și a datei comiterii acesteia sau a semnăturii agatului constatator atrage nulitatea procesului-verbal. Nulitatea se constată și din oficiu."

În continuare, recurentul-reclamant arată că la demersurile sale, potrivit contractului de cesiune de acțiuni nr:567/25.04.2016, a cumpărat acțiunile S.C. B. S.R.L. de la SIF BANAT CRISANA, iar prin adresele pe care le-a formulat în anul 2015 către SIF BANAT CRISANA a solicitat un termen rezonabil și a propus acesteia să plătească contravaloarea acțiunilor în trei rate: respectiv în septembrie 2015, ianuarie 2016 și iunie 2016.

De asemenea nu este vina sa că S.C. SATURN S.A. nu dispunea de lichidități la aceea dată, ca să achite contravaloarea acțiunilor și singura cale legală era să înceapă procedura falimentului. Această soluție nu era viabilă și nici economică, atât pentru societatea comercială, cât și pentru A.S.F. și SIF BANAT CRISANA.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 19 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 29 ianuarie 2020.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant, a apărărilor din întâmpinarea intimatei-pârâte, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Controlul jurisdicțional declanșat de către recurentul-reclamant are ca obiect anularea în parte a deciziei nr. 2520/08.10.2015 emise de către pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, iar în subsidiar înlocuirea sancțiunii amenzii în cuantum de 5000 RON cu sancțiunea avertismentului.

Prima instanță a respins acțiunea, constatând prescris dreptul la acțiune, reținând că este împlinit termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, acțiunea fiind înregistrată pe rolul instanței (05.12.2016) la mai mult de 1 an de la data comunicării deciziei nr. 2520/08.10.2015 (16.10.2015), chiar și la mai mult de 1 an de la data înregistrării plângerii prealabile formulate (11.11.2015).

Învestită cu soluționarea recursului, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor de recurs, după cum urmează:

Potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., "(1) Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei. (2) În cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepții, instanța va determina ordinea de soluționare în funcție de efectele pe care acestea le produc."

Sub acest aspect Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a invocat motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., iar din expunerea acestora rezultă că criticile formulate pot fi încadrate în motivele de casare invocate.

Față de aceste considerente, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului.

Cu privire la criticile formulate de recurentul-reclamant subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte le constată ca fiind nefondate, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.

Obligația legală a instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanța de control judiciar constată că hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate aspectele esențiale raportate la contextul faptic dat.

Așa fiind, Înalta Curte constată că nu pot fi primite susținerile recurentului-reclamant referitoare la nesoluționarea excepției nulității actului de comunicare din data de 04.02.2016 prin care s-a susținut comunicarea deciziei nr. 222/28.01.2016, precum și faptul că instanța de fond nu a dat eficiență dispozițiilor art. 302 C. proc. civ. referitoare la verificarea de scripte, ci a soluționat cauza pe excepție, deoarece hotărârea instanței de fond este clară, precisă, inteligibilă și conduce în mod logic și convingător la soluția cuprinsă în dispozitiv.

Cu privire la cel de-a doilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

In cauza de față acest motiv nu este incident, după cum se va arăta în continuare.

Interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale și probatoriilor administrate în cauză este legală întrucât situația premisă pe care a fost fundamentată hotărârea recurată corespunde realității.

Astfel, în mod corect a reținut prima instanță că pentru soluționarea litigiului era necesar a se verifica respectarea termenelor stabilite de art. 11 din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora: "(1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la:

a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă;

b) data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii;

c) data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii;

d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluționarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile;

e) data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative.

(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz. […] (5) Termenul prevăzut la alin. (1) este termen de prescripție, iar termenul prevăzut la alin. (2) este termen de decădere".

De asemenea, în mod corect s-a reținut că deciziile emise de către Autoritatea de Supraveghere Financiară, inclusiv cele prin care se constată săvârșirea unor contravenții, pot fi contestate la instanța de contencios administrativ în condițiile reglementate de Legea nr. 554/2004, deci cu respectarea procedurii prealabile reglementate de art. 7 și a termenelor stabilite de acest act normativ.

Sub acest aspect, în mod corect a reținut prima instanță că recurentul-reclamant a fost sancționat, în temeiul art. 272 alin. (1) lit. g) pct. 7 și art. 273 alin. (1) lit. a) pct. (1) din Legea nr. 297/2004, cu amendă în cuantum de 5000 RON, prin decizia nr. 2520/08.10.2015, emisă de intimata-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară și, după primirea acestea a parcurs procedura prealabilă menționată de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Plângerea prealabilă a fost respinsă de către intimata-pârâtă prin Decizia nr. 222/28.01.2016 și comunicată recurentului-reclamant la data de 04.02.2016.

Astfel, cererea formulată de recurentul-reclamant prin care s-a solicitat anularea Deciziei A.S.F. nr. 2520/08.10.2015 trebuia introdusă la instanța judecătorească într-un termen de 6 luni, de prescripție, termen care se calculează în raport de data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă (în cazul în care plângerea prealabilă a fost soluționată în termen de 30 de zile de la primirea acesteia), ori de data expirării termenului în care plângerea prealabilă ar fi trebuit să fie soluționată (în absența unei dispoziții legale exprese termenul de soluționare a plângerii prealabile este de 30 de zile de la data înregistrării acesteia, potrivit art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004).

În cauză, plângerea prealabilă (contestația) împotriva deciziei A.S.F. nr. 2520/08.10.2015 a fost înregistrată la intimata-pârâtă la data de 11.11.2015, iar de la această dată a început să curgă termenul de 30 de zile în care plângerea prealabilă trebuia soluționată. Acest termen s-a împlinit la data de 15.12.2015, iar de la această dată a început să curgă termenul de prescripție de 6 luni, termen care s-a împlinit, potrivit art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 2552 alin. (1) din C. civ., la data de 15.06.2016.

Având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 05.12.2016, în mod corect a reținut Curtea de Apel că aceasta a fost înregistrată după împlinirea termenului de prescripție și ca atare, dreptul la acțiune al recurentului-reclamant s-a prescris.

De asemenea, atât timp cât prima instanță s-a pronunțat în mod judicios pe excepție, nu pot fi primite criticile recurentului-reclamant cu privire la condițiile de formă și de fond ale Deciziei de sancționare nr. 2520/08.10.2015 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară.

Faptul că recurentul-reclamant a invocat pe cale de excepție, nulitatea actului de comunicare din data de 04.02.2016 prin care se susține că i-ar fi fost comunicată decizia nr. 222/28.01.2016 și că prima instanță nu a dat eficiență dispozițiilor art. 302 din C. proc. civ. și dispună verificarea de scripte, nu poate constitui un motiv de casare a hotărârii atacate atât timp cât prin cererea dedusă judecății s-a solicitat anularea parțială a Deciziei nr. 2520/08.10.2015, iar termenul de prescripție a fost calculat în raport de comunicarea acesteia, prin luarea în considerare și a termenului pe care instituția pârâtă îl avea la dispoziție pentru a răspunde contestației formulate în cadrul procedurii prealabile.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că susținerile și criticile recurentului-reclamant sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului, precum și recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 3329 din 27 septembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 ianuarie 2020.