ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 432/2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. al Animalelor Domestice și de Companie a solicitat, în contradictioriu cu pârâții Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor (ANSVSA) și Colegiul Medicilor Veterinari, anularea art. 3 alin. (2), art. 4 alin. (1), art. 7 alin. (2) și alin. (10) din Ordinul nr. 1/07.01.2014 al președintelui ANSVSA.

Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 238 din 3 octombrie 2018, a respins excepția lipsei calității procesuale active.

Totodată, a respins acțiunea formulată de reclamantă ca urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive.

Prin aceeași sentință, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă și, în consecință, a dispus anularea parțială a Ordinului nr. 1 din 07.01.2014, respectiv a art. 7 alin. (2) și (10).

De asemenea, a obligat pârâta Autoritatea Națională Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor să achite reclamantei cheltuieli de judecată parțiale în sumă de 3.000 RON.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului său, pârâta arată că prin sentința civilă atacată instanța de judecată a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A. al Animalelor Domestice și de Companie în contradictoriu cu Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor și, în consecință, a dispus anularea parțială a Ordinului nr. 1/07.01.2014, respectiv a art. 7 alin. (2) și (10), motivându-și hotărârea în sensul că "dispoziții din actul normativ, în baza căruia a fost emis ordinul contestat sunt declarate în parte neconstituționale. In acest context, plecând de la statuările instanței de contencios constituțional, nu se poate vorbi de un act în concordanță cu normele. Prin urmare susținerile reclamantei cu privire la nelegalitatea art. 7 alin. (2) sunt întemeiate."

Referitor la aceste considerente, recurenta pârâtă susține că instanța de fond în mod greșit a făcut aplicarea normelor de drept material, dispunând anularea alin. (2) și (10) ale art. 7 din Ordinul nr. 1/07.01.2014, întrucât acest act administrativ a fost emis în anul 2014, în baza O.U.G. nr. 155/2001, anterior Hotărârii Curții Constituționale la care face referire prima instanță, iar legalitatea unui act administrativ se verifică prin raportare la momentul emiterii acestuia.

Din această perspectivă, soluția primei instanțe ar fi fost de modificare a textelor de lege contestate, și nu de anulare a acestora, raportat la faptul că O.U.G. nr. 155/2001, actul normativ în executarea căreia a fost emis Ordinul nr. 1/07.01.2014, nu a fost anulat, efectele declarării de neconstituționalitate permițând emitentului actului reexaminarea dispozițiilor declarate neconstituționale, pentru punerea în acord cu decizia Curții Constituționale.

De asemenea, susține recurenta pârâtă că, din analiza prevederilor O.U.G. nr. 155 din 21 noiembrie 2001 se poate observa că acest act normativ stabilește o ordine a acțiunilor ce trebuie efectuate în procesele de identificare, înregistrare și de vaccinare menționând, totodată, în mod concert, mijlocul de identificare a câinilor, respectiv prin implantarea de microcip.

Referitor la vaccinarea antirabică a câinilor, se arată că, potrivit Regulamentului (UE) nr. 576/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 iunie 2013 privind circulația necomercială a animalelor de companie, ANEXA III, pct. 2, o vaccinare antirabică nu este anterioară datei identificării câinelui, ci aceasta trebuie să îndeplinească următoarele condiții: "(...)

(c) data administrării vaccinului este indicată de un medic veterinar autorizat sau de un medic veterinar oficial în secțiunea corespunzătoare a documentului de identificare;

(d) data administrării menționată la litera (c) nu este anterioară datei aplicării transponderului sau a tatuajului sau datei citirii transponderului sau a tatuajului indicate în secțiunea corespunzătoare din documentul de identificare;"

De asemenea, recurenta pârâtă consideră că sunt nefondate afirmațiile făcute de A. al Animalelor Domestice și de Companie, conform cărora costurile operațiunilor de identificare și înregistrare a câinilor cu stăpân variază între 100 și 250 RON, precum și pe cele conform cărora subvenționarea vaccinului antirabic nu se mai justifică întrucât costul acestei operațiuni (suportată de la bugetul de stat) este mult mai mic decât costul operațiunii de identificare și înregistrare (suportat de către proprietar/deținător), întrucât aceste afirmații sunt simple speculații nesusținute de dovezi care să ateste că sumele menționate mai sus sunt reale, iar vaccinarea antirabică este o acțiune sanitară veterinară care se repetă anual, spre deosebire de acțiunea de identificare și înregistrare care se efectuează doar o singură dată pe parcursul vieții unui animal.

Referitor la cererea B. al Animalelor Domestice și de Companie prin care a solicitat Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor să prelungească termenul limită de finalizare a activității de microcipare si de a asigura posibilitatea vaccinării antirabice, necondiționat de microcipare si înregistrare, recurenta pârâtă precizează faptul că un grup de lucru constituit din consilieri A.N.S.V.S.A. și C.M.V. a analizat aceste solicitări, iar la finalul dezbaterilor, grupul de lucru a concluzionat următoarele:

"1. (...) acest lucru ar avea un impact negativ asupra vaccinării antirabice, dat fiind faptul că prelungirea termenului de identificare ar permite proprietarilor să refuze microciparea pe perioada campaniei de vaccinare antirabică, invocând noul termen limită, stabilit în acest sens:

Referitor la susținerile reclamantei A. al Animalelor Domestice și de Companie, conform cărora vor crește cazurile de rabie la câinii cu stăpân, recurenta pârâtă o consideră, de asemenea, nefondată întrucât cazurile de rabie sunt în scădere, potrivit răspunsului A.N.S.V.S.A (nr. 11938/14.07.2015), depus chiar de reclamantă, prin care se menționează că în anul 2013 au existat 398 de cazuri de rabie, în anul 2014 au existat 169 de cazuri de rabie, în timp ce în anul 2015 au fost diagnosticate doar 20 de cazuri de rabie.

Acest lucru, arată că numărul cazurilor de rabie s-a diminuat considerabil, chiar în condițiile în care Ordinul nr. 1/2014 își produce efectele, contrar celor susținute de către reclamantă.

Nu în ultimul rând, se arată că este nefondată afirmația reclamantei, în sensul că aplicarea Ordinului nr. 1/2014 va duce la creșterea numărului de câini fără stăpân, întrucât Direcția Generală Control Oficial din cadrul A.N.S.V.S.A. nu deține o statistică cu privire la evoluția numărului de câini tară stăpân de la data intrării în vigoare a Ordinului nr. 1/2014 și până la data prezentei, motiv pentru care afirmațiile reclamantei sunt simple speculații.

Față de aceste considerente, recurenta pârâtă solicită casarea parțială a sentinței primei instanțe, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii reclamantei.

În ședința publică din 14 ianuarie 2021 Colegiul Medicilor Veterinari din România a formulat cerere de intervenție accesorie în sprijinul recurentei pârâte, solicitând admiterea recursului declarant în cauză, casarea sentinței civile atacate și, în rejudecare, respingerea în totalitate a acțiunii introductive de instanță.

Cererea de intervenție a fost încuviințată, în principiu, în ședința publică din 14 ianuarie 2021, apreciind Înalta Curte îndeplinite condițiile prevăzute de art. 61 alin. (3) C. proc. civ. în ceea ce privește interesul de a interveni, din moment ce prevederile actului administrativ contestat în cauză conțin norme în legătură evidentă cu activitatea medicilor veterinari.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând recursul declarant de pârâta A.N.S.V.S.A., Înalta Curte constată nefondată critica acesteia în legătură cu modalitatea de rezolvare a cererii de anulare a dispozițiilor art. 7 alin. (2) din Ordinul ANSVSA nr. 1/2014, nefiind demnostrată incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru a decide în acest sens, Înalta Curte constată că, prin sentința civilă atacată în prezenta cale de atac instanța fondului a anulat prevederile art. 7 alin. (2) din Ordinul ANSVSA nr. 1/2014, constatând că obligația impusă proprietarilor de câini, de a identifica și înregistra animalele în RECS până la vaccinarea contra rabiei, nu are suport legal, prevederea actului administrative având la bază o normă legală declarată ca fiind neconstituțională.

Astfel, judecătorul fondului constată că prin decizia nr. 23 din data de 23.01.2018 Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate invocată de A. al Animalelor Domestice și de Companie și a constatat că sintagma "numai după identificarea acestora" cuprinsă în art. 13

4

din O.U.G. nr. 155/2001 prin raportare la teza întâi a acestui articol referitoare la acțiunea de vaccinare antirabică a câinilor cu stăpân este neconstituțională.

În esență, instanța de contencios constitutional a constatat că legiuitorul, prin sintagma "numai după identificarea acestora", cuprinsă în art. 13

4

din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 155/2001, condiționează acțiunea de vaccinare antirabică a câinilor cu stăpân de identificarea în prealabil a câinelui de către proprietar. In condițiile în care rabia este o boală transmisibilă de la animal la om, letală în cazul în care nu se face vaccinarea în faza incipientă, condiționarea vaccinării câinelui de identificarea prealabilă a acestuia este de natură a aduce atingere art. 34 privind dreptul la ocrotirea sănătății din Constituție, sub aspectul măsurilor de prevenție pe care statul trebuie să le adopte.

Luând act de conținutul deciziei Curții Constituționale nr. 23/2018, instanța fondului a dispus anularea prevederilor art. 7 alin. (2) din Ordinul ANSVSA nr. 1/2014, întrucât condiționarea vaccinării antirabice de identificarea prealabilă a animalului este dispusă în baza unei norme legale declarate neconstituționale și în contextual în care legiuitorul nu a intervenit pentru punerea în acord a normei legale declarate neonctituționale în termenul de 45 zile de la publicarea deciziei CCR în Monitorul Oficial.

Astfel cum rezultă din cele mai sus arătate, recurenta pârâtă consideră nelegală hotărârea primei instanțe, apreciind că decizia Curții Constituționale nu afectează legalitatea actului administrativ contestat în cauză, întrucât legalitatea acestuia trebuie raportată la momentul emiterii acestuia și nu în raport de evenimente ulterioare.

Contrar celor susținute de recurenta pârâtă, Înalta Curte subliniază faptul că însuși legiuitorul a recunoscut, prin intermediul dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 554/2004, posibilitatea persoanei vătămate prin acte administrative emise în temeiul unor ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe declarate neconstituționale de a se adresa instanței de contencios administrativ, în scopul anulării actului și reparării pagubei pricinuite subiectului de sezină prin actul administrative contestat.

În atare context, este evident că examenul de constituționalitate a ordonanței sau dispozițiilor din ordonanța de guvern este întotdeauna posterior adoptării actului administrativ, astfel că argumentația recurentei pârâte, în sensul că legalitatea actului administrative nu poate fi raportată decât la contextual existent la data emiterii acestuia nu poate fi primită în situația particulară a reglementării prevăzute de art. 9 din Legea nr. 554/2004, întrucât îmbrățișarea sa ar înlătura de la aplicare dispozițiile legale prevzute de art. 9 alin. (3) și 4) din Legea nr. 554/2004.

Potrivit celei de a doua critici a recurentei pârâte, instanța fondului nu era îndrituită să anuleze actul administrativ atacat ci doar să dispună modificarea sa, întrucât efectul deciziei Curții Constituționale vizează obligația emitentului actului de a reexamina dispoziția constatată ca fiind neconstituțională și punerea în acord a normei cu cele statuate de instanța de contencios constituțional.

Înalta Curte nu poate împărtăși punctul de vedere al recurentei pârâte, neexistând nicio dispoziție prin care să fie condiționată soluția instanței de contencios administrativ în sensul sugerat de recurenta pârâtă ci, dimpotrivă, dispozițiile art. 9 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 reiterează conținutul reglementării prevăzute de art. 18 din aceeași lege, statuând că acțiunea prevăzută de prezentul articol poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanțe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum și, după caz, obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operațiuni administrative.

Apoi, potrivit dispozițiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Nici din perspectiva acestor dispoziții nu se poate reține nelegalitatea sentinței civile atacate în prezentul recurs, întrucât decizia Curții Constituționale nr. 23/2018 a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 216 din 09 martie 2018.

Cum sentința civilă criticată în cauză a fost pronunțată la 3 octombrie 2018, așadar după împlinirea termenului de 45 zile prevăzut de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, este evident lipsită de suport critica recurentei pârâte, în sensul că valorificarea efectelor acestei decizii s-a realizat de prima instanță cu încălcarea termenului statuat de prevederile art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Referitor la efectul Regulamentului UE nr. 576/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 iunie 2013, prin care se instituie obligativitatea identificării câinelui anterior administrării vaccinului antirabic, Înalta Curte constată că instanța de contencios constituțional a avut în vedere prevederile actului unional, apreciind că nu sunt aplicabile situațiilor reglementate de art. 13

4

din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 155/2001 privind aprobarea programului de gestionare a câinilor fără stăpân.

Similar celor menționate în cuprinsul deciziei CCR nr. 23/2018, Înalta Curte constată că prevederile Regulamentului (UE) nr. 576/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 iunie 2013 privind circulația necomercială a animalelor de companie și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 998/2003, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x, nr. 178 din 28 iunie 2013 vizează strict situația animalelor de companie care circulă pe teritoriul statelor membre, fără a face obiectul unei circulații comerciale, necesitând o reglementare specială.

Astfel, potrivit dispozițiilor cuprinse la art. 2, Regulamentul UE) nr. 576/2013 se aplică circulației necomerciale a animalelor de companie într-un stat membru dintr-un alt stat membru sau dintr-un teritoriu sau o țară terță, nereglementând regimul juridic aplicabil vaccinării câinilor cu stăpân aflați pe teritoriul național, animale care nu circulă în afara țării.

În concluzie, soluția primei instanțe referitoare la constatarea nelegalității dispozițiilor art. 7 alin. (2) din Ordinul nr. 1/2014 pentru aprobarea normelor metodologice privind identificarea și înregistrarea câinilor fără stăpân, dispusă în considerarea efectelor deciziei Curții Constituționale nr. 23/2018 este legală, urmând a fi menținută ca atare.

În schimb, critica recurentei reclamante este fondată în privința modalității de soluționare a cererii de anulare a dispozițiilor art. 7 alin. (10) din Ordinul nr. 1/2014, anterior menționat, constatând Înalta Curte că prima instanță a anulat norma anterior citată, prin care se prevede că tarifele și onorariile pentru libera practică medical-veterinară se stabilesc de către fiecare medic, întrucât din norma enunțată și din normele actului contestat nu rezultă care ar fi criteriile în raport de care se stabilesc tarifele și onorariile, o limită minimă/maximă.

Pe de altă parte, instanța fondului arată că prin decizia nr. 23/2018 Curtea Constituțională a reținut că trebuie evitat riscul existenței unor tarife disproporționate în raport cu veniturile proprietarilor câinilor, tocmai pentru a preveni situațiile în care aceștia ar fi în mod obiectiv puși în imposibilitatea suportării costurilor de identificare, înregistrare în RGCS sau de eliberare a carnetului de sănătate.

Contrar celor reținute de prima instanță, Înalta Curte constată că norma de principiu prevăzută de art. 7 alin. (10) din Ordinul nr. 1/2014 nu poate avea caracter nelegal prin faptul că nu prevede care ar fi criteriile, în raport de care se stabilesc tarifele și onorariile, o limită minimă/maximă.

Potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (10) din Ordinul nr. 1/2014, proprietarii câinilor au obligația să achite contravaloarea costurilor legate de identificarea și înregistrarea în RECS, a serviciilor prestate de către unitățile medicale veterinare de asistență sau de clinicile veterinare universitare.

Conform art. 36 din Legea nr. 160/1998 tarifele și onorariile pentru libera practică medical-veterinară se stabilesc de către fiecare medic.

Așadar, neprevăzând criteriile în raport de care se stabilesc tarife minimale și maximale, norma prevăzută de art. 7 alin. (10) din Ordinul nr. 1/2014 nu are caracter nelegal ci dimpotrivă, răspunde exigențelor formării prețurilor în regim concurențial, potrivit normei de principiu prevăzute de art. 4 și 5 din Legea nr. 21/1996.

Considerentele reținute de Curtea Constituțională prin decizia nr. 23/2018, în sensul că trebuie evitat riscul existenței unor tarife disproporționate în raport cu veniturile proprietarilor câinilor, tocmai pentru a preveni situațiile în care aceștia ar fi în mod obiectiv puși în imposibilitatea suportării costurilor de identificare, înregistrare în R.E.C.S. sau de eliberare a carnetului de sănătate, nu pot constitui temei pentru anularea dispozițiilor art. 7 alin. (10) din Ordinul nr. 1/2014, în condițiile în care Curtea Constituțională a înlăturat, totuși, cirtica la adresa constituționalității prevederilor art. 13 alin. (5) din Ordonanța de urgență nr. 155/2001, articol prin care se prevede obligativitatea identificării câinilor cu stăpân și sarcina costurilor aferente către aparținător.

În condițiile în care norma legală de referință în materia stabilirii tarifelor și onorariilor pentru libera practică medical-veterinară, statuată prin dispozițiile art. 36 din Legea nr. 160/1998 nu cuprinde nicio limitare și nici criterii pentru stabilirea acestor tarife, iar o atare normă legală nu a fost înlăturată din ordinea juridică, nu se poate reține nelegalitatea normei prevăzute de art. 7 alin. (10) din Ordinul nr. 1/2014, care nu face altceva decât să reitereze obligația proprietarilor câinilor de a achita contravaloarea costurilor legate de identificarea și înregistrarea în RECS, a serviciilor prestate de către unitățile medicale veterinare de asistență sau de clinicile veterinare universitare, așa cum aceste costuri sunt stabilite de unitățile anterior menționate.

Față de aceste considerente, recursul declarat de pârâtă este fondat exclusiv în ceea ce privește soluția pe marginea cererii de anulare a dispozițiilor art. 7 alin. (10) din Ordinul nr. 1/2014 pentru aprobarea normelor metodologice privind identificarea și înregistrarea câinilor fără stăpân, sentința civilă criticată urmând a fi casată în aceste limite și, în rejudecare, respinsă cererea de anulare a acestor dispoziții, ca fiind neîntemeiată.

Văzând și dispozițiile art. 67 C. proc. civ., va admite în consecință cererea de interevenție accesorie, formulate în sprijinul recurentei pârâte, argumentele formulate de intervenientul Colegiul Medicilor Veterinari din România fiind utile în vederea respingerii cererii de anulare a dispozițiilor art. 7 alin. (10) din Ordinul nr. 1/2014.

Raportat la prevederile art. 451-453 C. proc. civ., va obliga intimata-reclamantă A. al Animalelor Domestice și de Companie la plata sumei de 100 RON către recurenta-pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru achitată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor împotriva sentinței nr. 238 din 03 octombrie 2018 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal.

Admite cererea de intervenție accesorie formulată de pârâtul Colegiul Medicilor Veterinari din România în sprijinul recurentei-pârâte.

Casează în parte sentința atacată și, rejudecând, respinge cererea de anulare a art. 7 alin. (10) din Ordinul nr. 1/2014 pentru aprobarea normelor metodologice privind identificarea și înregistrarea câinilor fără stăpân.

Menține, în rest, hotărârea atacată.

Obligă intimata-reclamantă A. al Animalelor Domestice și de Companie la plata sumei de 100 RON către recurenta-pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru achitată în recurs.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 ianuarie 2021.