ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4201/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 11 iunie 2019, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, a solicitat:

- anularea Hotărârii nr. 577 din 10.04.2019, pronunțată de secția pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-a constatat că nu este îndeplinită condiția prevăzută de lege referitoare la vechimea în funcție pentru ca reclamanta să poată reveni în funcția de magistrat;

- să se constate că este îndeplinită cerința condiția de vechime prevăzută de legea aplicabilă, referitoare la vechimea în funcție în cadrul procedurii de numire în funcția de judecător;

- să se dispună continuarea procedurii prevăzută de Metodologia aprobată prin Hotărârea secției pentru Judecători nr. 49/2009.

Prin sentința civilă nr. 244 din 15 octombrie 2019, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii.

Împotriva sentinței civile nr. 244 din 15 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

În subsidiar, recurenta-reclamantă a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, întrucât aceasta nu s-a pronunțat pe obiectul cauzei, respectiv cu privire la neaplicarea condiției vechimii de 10 ani în cazul în care calitatea de "fost magistrat" a fost dobândită sub imperiul Legii nr. 92/1992, care statua, drept condiție pentru revenirea în magistratură, o vechime de 5 ani în funcția de judecător, precum și pentru nepronunțarea cu privire la apărarea referitoare la neretroactivitatea Legii nr. 303/2004.

În motivarea recursului, reclamanta a susținut că sentința atacată nu este motivată în ceea ce privește chestiunea legii aplicabile, din perspectiva cerinței vechimii, în situația în care demisia judecătorului a intervenit sub imperiul legii anterioare, respectiv a Legii nr. 92/1992, lege sub care trebuie analizate cerințele de fond pentru admisibilitatea participării la procedura organizată conform Hotărârii secției pentru Judecători nr. 49/2009. A arătat recurenta că, la data demisiei din funcția de judecător, cunoștea faptul că putea reveni în magistratură fără concurs, îndeplinind cerința vechimii de 5 ani, prevăzută de art. 67 din Legea nr. 92/1992.

De asemenea, reclamanta a criticat sentința recurată pentru că nu a diferențiat între condițiile de fond impuse de Legea nr. 303/2004 și cele de procedură, prevăzute de Metodologia aprobată prin Hotărârea secției pentru Judecători nr. 49/2009. În cuprinsul Metodologiei nu este prevăzută expres legea aplicabilă în cazul cerinței vechimii în funcția de judecător anterior demisiei, astfel încât revenea în atributul instanței de fond să stabilească norma de drept incidentă în cazul demisiilor survenite sub imperiul Legii nr. 92/1992. În opinia recurentei-reclamante, această lege nu poate fi decât Legea nr. 92/1992, în vigoare la data demisiei, lege în raport de care reclamanta și-a ghidat conduita și a prefigurat posibilitatea reîntoarcerii în magistratură.

Recurenta a susținut că prima instanță a analizat cauza în raport de prevederile Legii nr. 303/2004, aplicând retroactiv dispozițiile art. 33

1

din acest act normativ. Astfel, aplicând cerința vechimii de 10 ani prevăzută de acest text de lege pentru situația demisiei depuse anterior intrării sale în vigoare, au fost încălcate prevederile art. 6 C. civ., art. 67 din Legea nr. 92/1992, art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1) și (2), art. 20 alin. (1) și (2), art. 41 alin. (1), art. 53, art. 78 din Constituție, precum și art. 11 alin. (1) și (2) din Constituție, coroborate cu prevederile art. 26 din Pactul pentru drepturile civile și politice, art. 6 din Pactul privind drepturile economice, art. 14 și art. 17 din CEDO și Protocolul 12 art. 1 CEDO.

Analizarea condiției de vechime fără a se avea în vedere momentul demisiei este nelegală, în opinia recurentei și creează o discriminare, întrucât este negat dreptul, existent la data demisiei, de a reveni în funcție fără concurs, instanța și pârâtul raportându-se la o lege ulterioară momentului la care recurenta a dobândit calitatea de "fost magistrat". Trimiterile instanței de fond la Decizia Curții Constituționale nr. 1325/2008 sunt străine cauzei, întrucât reclamanta nu a solicitat instanței de fond să îndeplinească atributul legiferării, ori să anuleze sau să refuze aplicarea unor acte normative, ci să aplice corect legea la situația în speță.

Recurenta a apreciat că, pe perioada cât Legea nr. 303/2004 este în vigoare, procedurile privind revenirea în magistratură a foștilor judecători vor urma dispozițiile acestei legi, cu excepția condiției de vechime în magistratură, care trebuie analizată în raport de legea în vigoare la data demisiei, în speță Legea nr. 92/1992. În caz contrar, a apreciat recurenta că aplicarea dispozițiilor Legii nr. 303/2004 nu i-ar mai permite niciodată să revină în magistratură, fiind supusă unei sancțiuni perpetue.

Expunând parcursul său profesional până la data demisiei, recurenta a arătat că această manifestare de voință a avut loc la data de 15.08.2001, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 303/2004, împrejurare căreia instanța de fond nu i-a dat relevanță. Deși prima instanță a reținut că reclamanta a formulat cererea de revenire în magistratură în temeiul art. 33

1

din Legea nr. 303/2004, consideră recurenta că această împrejurare nu înseamnă că cerința vechimii se verifică prin prisma acestui text de lege.

A mai susținut recurenta că, deși procedura de revenire în magistratură a foștilor judecători se supune prevederilor art. 33

1

din Legea nr. 303/2004, această împrejurare nu poate contraveni prevederilor constituționale și principiului neretroactivității legii civile cu privire la condițiile de fond prevăzute de legea în vigoare la data depunerii demisiei, respectiv a dobândirii calității de "fost magistrat", în cazul de față aceasta fiind Legea nr. 92/1992.

Prin întâmpinarea depusă în dosarul instanței de recurs, intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esență, apărările formulate în fața instanței de fond.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Referitor la motivele de nelegalitate circumscrise cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte le consideră a fi nefondate. Subsumat acestui text de lege, recurenta-reclamantă a invocat lipsa motivării cu privire la o serie de argumente vizând, în esență, legea aplicabilă cauzei, susțineri care, la verificarea conținutului sentinței recurate, nu se confirmă.

Înalta Curte constată că prima instanță a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sentința recurată cuprinzând argumente care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele expuse de părți, precum și elementele de fapt și de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a reținut că cererea cu soluționarea căreia a fost învestit este neîntemeiată.

Împrejurarea că argumentele expuse în considerentele sentinței recurate corespund poziției procesuale exprimate de pârât nu reprezintă o necercetare a cauzei în sensul neanalizării susținerilor reclamantei, în condițiile în care din considerentele sentinței reiese că au fost avute în vedere toate susținerile părților, inclusiv cele pretins omise (aparținând reclamantei) referitoare la legea incidentă speței și la aplicarea în timp a legilor succesive, Legea nr. 92/1992 și Legea nr. 303/2004.

Totodată, instanța de control judiciar reține că hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susțineri formulate de părțile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susține soluția pronunțată în cauză, obligație îndeplinită în prezenta speță.

În realitate, nemulțumirile recurentei-reclamante privesc modalitatea în care instanța de fond a făcut aplicarea normelor de drept material la situația în speță, critici care se circumscriu motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

Chestiunea de drept asupra căreia este chemată să se pronunțe instanța de control judiciar privește legea aplicabilă în cazul reclamantei, din perspectiva vechimii pe care aceasta trebuie să o îndeplinească pentru a putea reveni fără concurs în funcția de judecător. În esență, recurenta-reclamantă a susținut, contrar instanței de fond, că cerința vechimii în funcție trebuie raportată la prevederile art. 67 din Legea nr. 92/1992, în vigoare la data demisiei reclamantei, iar nu la cele ale art. 33

1

din Legea nr. 303/2004, și că aplicarea acestui din urmă act normativ s-a făcut cu încălcarea principiului neretroactivității legii civile.

Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile formulate de reclamantă, apreciind că prima instanță a făcut o corectă aplicare a legii incidente cauzei.

Recurenta-reclamantă și-a depus candidatura pentru a participa la procedura reglementată de art. 33

1

din Legea nr. 303/2004, adresată persoanelor care doresc să fie numite, fără concurs sau examen, în funcțiile vacante de judecător sau procuror și care îndeplinesc următoarele condiții cumulative: au ocupat timp de 10 ani funcția de judecător sau procuror și magistrat-asistent, nu a fost sancționate disciplinar, au avut calificativul "foarte bine" la toate evaluările și și-au încetat activitatea din motive neimputabile.

Înalta Curte constată că textul de lege nu diferențiază, din perspectiva cerinței vechimii, după cum candidații și-au încetat activitatea sub imperiul acestei legi sau a unei legi anterioare, instituind o cerință cu caracter general aplicabil tuturor persoanelor interesate de revenirea în magistratură prin intermediul acestei proceduri, inclusiv reclamantei, a cărei demisie a fost formulată sub imperiul Legii nr. 92/1992. Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii, atacată în cauză de reclamantă, nu face altceva decât să aplice dispozițiile textului de lege anterior menționat, astfel încât criticile formulate de reclamantă cu privire la actul administrativ reprezintă veritabile critici la adresa modului în care legiuitorul a înțeles să legifereze în materie, critici care nu pot face decât obiectul unui control de constituționalitate (prin intermediul excepției de neconstituționalitate, pe care reclamanta a invocat-o în fața instanței de fond, nefiind soluționată până în prezent de Curtea Constituțională), iar nu al controlului pe calea contenciosului administrativ.

Recurenta-reclamantă susține că cerința vechimii trebuie interpretată și aplicată prin raportare la legea în vigoare la data demisiei (Legea nr. 92/1992), care prevedea o vechime anterioară în funcție de doar 5 ani, susținând natura de condiție de fond a acestei cerințe și faptul că la data demisiei a avut în vedere dispozițiile acestei legi, prefigurând condițiile în care poate reveni în funcția de judecător. Însă, Înalta Curte apreciază că data depunerii demisiei nu poate fi considerată un criteriu în stabilirea legii aplicabile cauzei, atât procedura ce trebuie urmată, cât și condițiile pe care trebuie să le îndeplinească reclamanta fiind stabilite de legea în vigoare la data depunerii candidaturii, respectiv Legea nr. 303/2004, iar nu de actul normativ abrogat - Legea nr. 92/1992.

Potrivit art. 6 alin. (5) din C. civ.:

"Dispozițiile legii noi se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare." Or, depunerea cererii de revenire în magistratură reprezintă o manifestare de voință exprimată/produsă după adoptarea Legii nr. 303/2004, prin care reclamanta tinde la schimbarea situației sale profesionale, astfel încât condițiile pe care aceasta trebuie să le îndeplinească, inclusiv din perspectiva vechimii anterioare în funcție, nu pot fi raportate decât la legea în vigoare, iar nu la legea abrogată.

Aplicarea dispozițiilor Legii nr. 92/1992, act normativ abrogat, nu s-ar putea face decât în condițiile prevăzute de art. 6 alin. (2) din C. civ., care dispune că:

"Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor." Or, actul depunerii demisiei a produs, conform Legii nr. 92/1992, o singură consecință, și anume pierderea de către reclamantă a calității de judecător, neavând aptitudinea de a stabili condițiile viitoarei reveniri a acesteia în magistratură.

În concluzie, legea aplicabilă cererii depuse de reclamantă este cea în vigoare la momentul la care reclamanta și-a exprimat voința de a reveni în magistratură - Legea nr. 303/2004, iar nu cea de la data la care a decis să părăsească funcția de judecător.

Totodată, motivele care au stat la baza demisiei reclamantei și modalitatea în care aceasta și-a prefigurat opțiunile profesionale viitoare, în sensul revenirii în magistratură, nu prezintă relevanță juridică și nu influențează în vreun fel aplicarea în cauză a normelor de drept în vigoare la data depunerii cererii de revenire în funcția de judecător.

Așadar, Înalta Curte constată că prima instanță a aplicat în mod corect prevederile Legii nr. 303/2004, în raport de care a concluzionat cu privire la neîndeplinirea de către reclamantă a condiției vechimii de 10 ani în funcția de judecător, considerente care respectă principiile aplicării legii civile în timp, nefiind decelat un caz de aplicare retroactivă a unui act normativ.

Referitor la argumentul existenței unei discriminări a reclamantei, pe care instanța de fond nu l-a analizat adecvat, Înalta Curte îl apreciază a fi nefondat.

Considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 1325/2008 nu sunt străine cauzei, fiind redate de instanța de fond ca răspuns la argumentele reclamantei, prin care aceasta a apreciat a fi discriminatorie, în analizarea îndeplinirii cerinței vechimii, aplicarea unui act normativ adoptat ulterior demisiei din funcția de judecător. Or, atât timp cât reclamanta a formulat cererea de revenire în magistratură în temeiul art. 33

1

din Legea nr. 303/2004, iar acest text de lege nu operează o diferențiere a cerinței vechimii în raport de actul normativ în vigoare la data încetării calității de magistrat, criticile reclamantei priveau, în realitate, modul de legiferare al normei și solicitau judecătorului cauzei să refuze aplicarea ei, aspecte pe care Curtea Constituțională le-a analizat prin considerentele deciziei anterior amintite.

Înalta Curte reține că, și dacă s-ar analiza situația în speță prin prisma unei pretinse discriminări a reclamantei, aplicarea tratamentului diferențiat trebuia să fie relevat în cazul unor persoane aflate în situații similare cu cea a reclamantei, ceea ce în speță nu s-a invocat și nici dovedit, argumentele reclamantei din cererea de chemare în judecată privind proceduri de numire în funcția de judecător reglementate de alte prevederi legale decât cea în temeiul căreia și-a depus reclamanta cererea.

Cât privește criticile reclamantei referitoare la suportarea unei sancțiuni perpetue, constând în imposibilitatea reîntoarcerii în funcția de judecător fără susținerea concursului, Înalta Curte apreciază că revine în atributul legiuitorului să stabilească condițiile pe care trebuie să le îndeplinească destinatarii normei prevăzute de art. 33

1

din Legea nr. 303/2004, instanța de contencios administrativ fiind chemată să se pronunțe cu privire la legalitatea actului administrativ contestat, iar nu cu privire la modul de legiferare a normei pe care s-a întemeiat acesta. De altfel, nu se poate susține că, prin stipularea unor condiții pe care trebuie să le îndeplinească foștii magistrați, diferite de cele existente la data la care și-au încetat activitatea, sunt "sancționați" cei care nu mai îndeplinesc cerințele de numire în funcție potrivit legii în vigoare, o astfel de consecință nefiind relevată de conținutul textului de lege.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată că sentința fondului este legală, criticile recurentei-reclamante nefiind apte să conducă la reformarea soluției atacate.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 244 din 15 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 septembrie 2020.