ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 408/2020

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea înregistrată la data de de 18.01.2016 sub nr. x/2016 pe rolul Tribunalului Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Situații de Urgență București, obligarea pârâtului să aprobe transferul său în interesul serviciului la Inspectoratul de Poliție Județean Suceava și să emită actul administrativ unilateral în acest sens. Prin sentința nr. 691 din 19 mai 2016, Tribunalul Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei având ca obiect "obligare emitere act administrativ" formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Situații de Urgență București, în favoarea Curții de Apel Suceava.

Hotărârea atacată cu recurs Prin sentința nr. 286 pronunțată în data de 7 decembrie 2016, Curtea de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Situații de Urgență și a obligat pârâtul să aprobe mutarea reclamantei în cadrul IPJ Suceava și să achite reclamantei suma de 1500 RON cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 286 pronunțată la 7 decembrie 2016 de Curtea de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată. În temeiul prevederilor art. 483 și ale art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., critică soluția primei instanțe, apreciind că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază. Susține că, pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate. În hotărâre trebuie să fie arătate motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților (art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.), trebuie să arate fiecare capăt de cerere și apărările părților, probele care au fost administrate, motivându-se pentru ce unele au fost reținute, iar altele înlăturate. Curtea de Apel Suceava, în mod greșit a admis acțiunea reclamantei, reținând excesul de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, având în vedere că nu se poate cuantifica excesul de putere într-un domeniu de activitate bazat pe o anumită disciplină și pe obligația respectării ordinelor și regulamentelor militare, unde îngrădirea unor drepturi este mult mai aspră decât într-un domeniu de activitate civil. Susține că, potrivit la art. 1 și art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, ofițerii, maiștrii militari și subofițerii în activitate sunt militari profesioniști, iar accesul în profesie, precum și evoluția în carieră se realizează potrivit legii speciale, aplicabile conform art. 109 și cadrelor militare din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, situație pe care reclamanta și-a asumat-o în momentul în care a intrat în rândul cadrelor militare. În aceste condiții nu poate fi ignorată posibilitatea îngrădirii unor drepturi și libertăți cetățenești în cazurile prevăzute de Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare.

Apărări formulate în cauză Intimata-reclamantă a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond și acordarea cheltuielilor de judecată.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 22 noiembrie 2018, s-a fixat termen de judecată la data de 11 februarie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 28 ianuarie 2020, prin încheierea de ședință din data de 17 aprilie 2019. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând hotărârea prin prisma motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului din această perspectivă, pentru considerentele următoare: Reclamanta supune controlului instanței de contencios administrativ legalitatea refuzului exprimat de pârâtul Inspectoratul General pentru Situații de Urgență București de a-i aproba mutarea în interesul serviciului din cadrul Inspectoratului pentru Situații de Urgență "Bucovina" al județului Suceava în cadrul IPJ Suceava, astfel cum a propus Comisia constituită pentru ocuparea postului vacant pentru care s-a organizat Concursul pentru recrutare și selecție anunțat de IPJ Suceava prin adresa înregistrată sub nr. x/23.09.2015, conform art. 5 alin. (1) lit. b), art. 6 alin. (1) lit. c) și alin. (2), art. 7 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din OMIRA nr. 665/2008 privind unele activități de management resurse umane din unitățile B.. Curtea de Apel București a admis acțiunea, constatând că hotărârea de respingere a cererii reclamantei a fost adoptată cu exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, fiind de natură să rupă echilibrul rezonabil între interesul public al bunei funcționări a Inspectoratului pentru Situații de Urgență "Bucovina" al județului Suceava și interesul legitim privat afirmat de reclamantă. În mod evident, problema de drept ce se impune a fi dezlegată în prezentul recurs vizează stabilirea legalității soluției adoptate de prima instanță. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocat de către recurentul-pârât, se referă la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Deși aparent am fi în prezența unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare - nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificată și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt si de drept care au format convingerea instanței, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât si cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. O hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă, în motivarea sa, argumentele care au format, în fapt si în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile si apărările părților, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz contrar, fiind lipsită de suport probator si legal și pronunțată cu nerespectarea prevederilor textului de lege anterior menționat. Motivarea este, așadar, un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar, de legalitate si temeinicie. În practica instanței supreme, s-a arătat frecvent faptul că motivarea soluției, cea mai întinsă parte a unei hotărâri judecătorești, trebuie să fie precisă și necontradictorie, astfel încât din ea să rezulte justețea soluției pronunțate, presupunând răspunsuri precise la toate capetele de cerere și la toate apărările formulate, pe baza tuturor probelor administrate, a argumentelor și raționamentelor juridice, a principiilor și a regulilor de drept substanțial și procedural; dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă, cel puțin pentru a le aprecia pertinența, iar realitatea acestui demers și efectivitatea lui trebuie să se reflecte în considerente, neputând fi rezultatul unei presupuneri. Este însă important de reținut că judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluția este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument. Înalta Curte mai arată și că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente. Or, în speță, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată și Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, instranța de fond a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere. În acest sens prin sentința recurată s-a reținut că reclamantei i s-a aprobat de către Inspectoratul pentru Situații de Urgență "Bucovina" al județului Suceava înscrierea la Concursul pentru recrutare și selecție anunțat de I.P.J Suceava prin adresa nr. x/23.09.2015 pentru ocuparea unui post vacant de agent principal la Compartimentul Criminalistic la Poliția orașului Vicovu de Sus, județul Suceava și, deși, în urma susținerii probei de departajare constând în interviu pe subiecte profesionale, a fost propusă pentru ocuparea postului vacant de agent principal la Compartimentul Criminalistic la Poliția orașului Vicovu de Sus, Inspectoratul General pentru Situații de Urgență nu a aprobat mutarea. Instituția pârâtă a motivat soluția de respingere prin faptul că s-ar crea un precedent dificil de gestionat și motivat pe care l-ar crea emiterea acordului solicitat, dar ulterior a recunoscut că Inspectoratul pentru Situații de Urgență "Bucovina" al județului Suceava în perioada care interesează cauza a aprobat trei mutări ale altor cadre din Inspectoratul pentru Situații de Urgență "Bucovina" al județului Suceava, una în interesul serviciului, iar alte două la cerere. În acest context în mod legal și temeinic, judecătorul fondului a constatat că hotărârea de respingere a cererii reclamantei a fost adoptată cu exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, fiind emisă cu încălcarea drepturilor fundamentale ale persoanei. Înalta Curte constată că este nefondată susținerea recurentului-pârât Inspectoratul General pentru Situații de Urgență în sensul că reclamanta fiind cadru militar trebuie să se supună ordinelor și regulamentelor militare și că nu poate fi ignorată posibilitatea îngrădirii unor drepturi și libertăți cetățenești, întrucât, fără a contestat importanța serviciului militar, a ordinelor și regulamentelor, instituția recurentă nu a avut în vedere că "aceleași efectele produse asupra bunului mers al instituției de unde se solicită plecarea" nu s-au pus în discuție la momentul aprobării cererilor de mutare a celorlalte trei cadre militare. Mai mult, intimata-reclamantă a avut anterior avizul din partea Inspectoratului pentru Situații de Urgență "Bucovina" al județului Suceava pentru a se înscrie la concurs, instituție față de care era subordonată direct și care știa ce efect ar avea plecarea unui angajat, astfel că apare ca fiind un veritabil exces de putere refuzul de modificare a raportului de serviciu prin mutarea intimatei-reclamante în cadrul IPJ Suceava. Înalta Curte reține că instanța de fond a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei și constată că prin argumentele aduse de recurentă pe această cale se invocă, în esență, o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii și motivarea contradictorie nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Din analiza conținutului sentinței recurate în întregul său, rezultă că aceasta corespunde exigențelor expuse anterior și face dovada unui examen efectiv și serios al argumentelor fundamentale prezentate de părți și al probelor administrate. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ, nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Integritate, ca nefondat. Față de dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reține caracterul întemeiat al cererii de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-reclamantă, urmând a obliga recurenta-pârâtă, la plata sumei de 3000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în recurs, conform dovezilor depuse la dosar.