ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5911/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 10.06.2016 sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Serviciul de Protectie și Pază, pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea deciziei DP nr. 113/26.05.2016 emisă de Serviciul de Protecție și Pază, reintegrarea acestuia în funcția anterior deținută în cadrul Serviciului de Protecție și Pază și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3217/09.12.2016 a Tribunalului Ilfov a fost admisă excepția necompetenței materiale și a fost declinată soluționarea cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția VIII a contencios administrativ și fiscal la data de 03.01.2017.

Prin sentința civilă nr. 426 din data de 13 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Serviciul de Protecție și Pază, ca inadmisibilă.

Împotriva sentinței civile menționate la pct. I.2. a formulat recurs reclamantul A., apreciind nelegalitatea hotărârii raportat la următoarele considente:

- persoana căreia i-a fost dispusă încetarea raportului de muncă trebuie să cunoască conținutul actului administrativ pentru a avea acces la instanță potrivit dispozițiilor legii, or, ordinul DP nr. 113/26.05.2016 nu i-a fost înmânat, fiind clasificat ca secret de serviciu și declasificat doar în luna septembrie 2016;

- împrejurarea că ordinul poartă semnătura recurentului - reclamant nu echivalează cu o comunicare, în măsura în care acesta nu cunoștea conținutul său și nu a fost asistat de un apărător la acea dată;

- a formulat contestație la decizia Consiliului de Judecată pe care a considerat-o a fi nelegală, a solicitat anularea acesteia, ceea ce echivalează cu o plângere prealabilă formulată împotriva ordinului care reprezintă doar transpunerea în practică a acestei decizii.

- până la momentul declarării recursului, recurentului - reclamant nu i s-a înmânat ordinul nr. DP nr. 113/26.05.2016.

Pentru aceste motive, s-a solicitat admiterea apelului (recursului), casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Prin întâmpinarea formulată de către intimatul - pârât Serviciul de Protecție și Pază s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

In esență, a arătat intimatul că ordinele de personal emise în cazul cadrelor militare în activitate nu se transmit acestora, iar dovada că recurentul - reclamant avea cunoștința de motivele actului, rezultă din rapoartele întocmite în cadrul procedurii desfășurate în fața Consiliului de Judecată, când recurentul a fost ascultat cu privire la toate aspectele cauzei.

In ceea ce privește contestația formulată împotriva hotărârii consiliului de judecată, se arată că aceasta nu echivalează cu procedura prealabilă, astfel cum corect a reținut curtea de apel.

Prin Rezoluția din data de 31 octombrie 2018 a completului învestit cu soluționarea cauzei, Înalta Curte a stabilit termenul pentru judecata pe fond a recursului la data de 27 noiembrie 2019, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, prin care s-a stabilit că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

Obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă anularea Ordinului Directorului Serviciului de Protecție și Pază nr. 113/26.05.2016, prin care, în baza prevederilor art. 43 alin. (1) lit. c) și art. 109 alin. (2) din Legea nr. 80/1995, s-a dispus trecerea în rezervă a reclamantului A. prin aplicarea prevederilor art. 85 alin. (1) lit. j) din aceeași lege, pentru comiterea unor abateri grave de la prevederile regulamentelor militare, la propunerea Consiliului de Judecată.

Instanța de fond, sesizată cu excepția inadmisibilității cererii pentru neparcurgerea procedurii prealabile, a admis excepția, constatând că sunt aplicabile dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, coroborate cu dispozițiile art. 193 alin. (1) din C. proc. civ.

Desi recurentul nu a încadrat în drept motivele de recurs, instanța de control judiciar observă că acesta a formulat critici care se circumscriu cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., vizând greșita aplicare de către instanța de fond a dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004.

O primă apărare a recurentului vizează necomunicarea ordinului atacat, în materialitatea sa, apreciind că i-a fost astfel vătămat accesul la instanță în condițiile legii contenciosului administrativ.

Inalta Curte are în vedere specificul raportului de serviciu al militarului, ordinele de trecere în rezervă, datorită caracterului clasificat al acestora, aducându-se la cunoștință prin citire.

Recurentului - reclamant i-a fost adusă la cunoștință măsura trecerii în rezervă la data de 27 mai 2016, dovada acestei împrejurări constituind-o semnătura acestuia existentă pe ordin.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizii de speță (nr. 2435/2009, nr. 3258/2013 și nr. 1473/2019) a apreciat asupra legalității acestei modalități de aducere la cunoștință, prin citire, a ordinelor de trecere în rezervă, dat fiind specificul domeniului de activitate, astfel că, în măsura în care o comunicare a actului în sensul Legii nr. 554/2004 a avut loc, se constată că nu poate fi reținut motivul de nelegalitate invocat.

De asemenea, mai reține Înalta Curte că nu are relevanță, pentru soluționarea excepției, împrejurarea că reclamantului nu i s-a înmânat ordinul atacat, întrucât lipsa comunicării în forma scrisă nu-l împiedica pe reclamant să urmeze procedura prealabilă, de vreme ce nu l-a împiedicat să se adreseze instanței de contencios administrativ pentru anularea actului.

Astfel, înștiințarea recurentului-reclamant cu privire la emiterea și conținutul ordinului îi permitea să respecte prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și îndeplinește exigențele unei comunicări a actului, în privința unui înscris clasificat.

Prin motivele de recurs este, de asemenea, criticată sentința din perspectiva greșitei aplicări a legii, recurentul-reclamant arătând că este eronată concluzia la care a ajuns judecătorul fondului, întrucât formularea unei contestații împotriva deciziei Consiliului de Judecată echivalează cu parcurgerea procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Constată Înalta Curte că dispozițiile Legii nr. 80/1995 nu conțin reglementări privitoare la procedura de cenzură a actelor administrative prin care încetează raportul de serviciu, motiv pentru care sunt aplicabile dispozițiile art. 106 din Legea nr. 188/1999, care trimit la atacarea actului în condițiile și termenele prevăzute de Legea nr. 554/2004, adică cu urmarea procedurii prealabile, prin care, potrivit art. 7 din lege, trebuie să se ceară autorității publice emitente revocarea actului.

Scopul instituirii procedurii prealabile este acela de a da posibilitatea emitentului să revină asupra măsurii dispuse, după reanalizare.

În cauză, actul administrativ prin care se dispune trecerea în rezervă este reprezentat de ordinul emis de Directorul Serviciului de Protecție și Pază, "la propunerea" Consiliului de Judecată, decizia consiliului având regimul juridic al unui act premergător.

Contestația formulată de reclamant împotriva hotărârii consiliului de judecată nu poate fi echivalată cu parcurgerea procedurii prealabile și pentru motivul că această procedură s-a desfășurat anterior emiterii ordinului de trecere în rezervă, cererea fiind formulată la data de 6.05.2016.

Se impune a fi amintite și considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 184 din 6 martie 2007 cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 alin. (1) și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prin care s-a arătat că plângerea formulată de persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ nu conferă caracter neconstituțional textului de lege criticat, întrucât procedura administrativă prealabilă învestirii instanței de judecată nu împiedică și nu restrânge accesul celui în cauză la justiție. Dimpotrivă, această prevedere instituie un mijloc de remediere a eventualei nelegalități a actului administrativ atacat, prin reexaminarea lui de către organul emitent sau de organul ierarhic superior.

Or, reclamantul nu a adresat plângerea prealabilă emitentului actului administrativ a cărui anulare o solicită în prezenta cauză și nu a solicitat autorității administrative eventuala revocare a acestui act.

În acest context, constatând că reclamantul nu a făcut dovada parcurgerii procedurii prealabile conform art. 7 din Legea nr. 554/2004, în mod corect prima instanță a respins cererea, ca inadmisibilă.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 426 din data de 13 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 noiembrie 2019.