ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5569/2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată, inițial, pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, la data de 27.10.2015, reclamanta A. A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene prin Ministerul Finanțelor Publice,

- 1. anularea Notificării nr. x/08.04.2013 emise de pârâtul MMSC prin care a fost suspendată executarea contractului de servicii nr. x/15.04.2011 "Asistența tehnico-economică pentru direcțiile și birourile de implementare din cadrul AM și OI POS Mediu a proiectelor finanțate din asistența financiară nerambursabilă" atribuit reclamantei,

- 2. obligarea pârâtului la emiterea unui ordin de reluare și la executarea contractului de servicii nr. x/05.04.2011 până la împlinirea termenului rămas de 12 luni, calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii

- 3. în subsidiar, în măsura în care se va respinge al doilea capăt de cerere, obligarea MMSC la plata sumei totale de 2.778.802 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat A. prin refuzul nejustificat și neexecutarea culpabilă a contractului de servicii nr. x/05.04.2011

- 4. obligarea pârâtului la plata sumei de 2.222.896,20 RON, inclusiv TVA, reprezentând contravaloarea serviciilor achiziționate de AM POS Mediu de la A. până la data de 08.04.2013 în baza contractului de servicii nr. x/05.04.2011 și neachitate de pârât, precum și obligarea pârâtului la plata sumei de 360.324,30 RON, reprezentând penalități de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere, calculate asupra sumei restante până la data de 01.04.2014 și ulterior până la data achitării efective,

- 5. obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 11.03.2015, reclamanta și-a precizat obiectul acțiunii principale, arătând că primele două capete de cerere, care se referă la 1. anularea Notificării nr. x/08.04.2013 și 2. obligarea pârâtului la emiterea unui ordin de reluare și la executarea contractului de servicii nr. x/05.04.2011 care au rămas fără obiect, prin efectul încetării contractului nr. x/2011 prin rezilierea notificată de către A. prin adresa nr. x/23.12.2014.

Prin sentința civilă nr. 1735 din 11 martie 2015, Tribunalul București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

A reținut instanța incidența art. 10 alin. (1

1

) din Legea nr. 554/2004 în raport cu faptul că emitentul notificării, pârâtul Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice, este o instituție centrală și că sumele care fac obiectul actelor administrative contestate sunt fonduri europene nerambursabile.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 27.10.2017.

Prin cererea înregistrată la data de 23.02.2016, reclamanta a solicitat a se lua act de renunțarea la primele două capete de cerere, având în vedere că au rămas fără obiect și că nu mai justifică un interes în soluționarea lor.

La termenul din 23.02.2016, la interpelarea instanței, reclamanta a arătat că modifică temeiul de drept în ceea ce privește capătul 3 de cerere, întrucât se întemeiază și pe încetarea contractului ca urmare a rezilierii, însă cu privire la capătul 4 de cerere a precizat că este capăt principal de cerere și că nu este întemeiat pe reziliere.

1.2. Hotărârile primei instanțe

Prin încheierea de ședință din 25 martie 2016, Curtea a reținut că rămâne învestită cu capetele 1 și 2 de cerere, având în vedere că pârâtul s-a opus expres a se lua act de renunțarea la aceste capete de cerere și că nu poate lua act de modificarea cererii de chemare în judecată depusă după primul termen de judecată, fără acordul expres al pârâtului.

În aceeași ședință, Curtea a respins excepția inadmisibilității pentru lipsa procedurii prealabile, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 1642 din 3 aprilie 2018, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția rămânerii fără obiect a capătului 1 de cerere privind anularea Notificării nr. x/08.04.2013 emise de pârât.

A admis excepția rămânerii fără obiect a capătului 2 de cerere privind obligarea pârâtului la emiterea unui ordin de reluare și la executarea contractului de servicii nr. x/05.04.2011 și a respins acest petit ca rămas fără obiect.

A respins, ca neîntemeiate, capetele 1, 3 și 4 din cererea de chemare în judecată.

A respins, ca neîntemeiată, cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva încheierii de ședință din 25 martie 2016 și a sentinței nr. 1642 din 3 aprilie 2018, reclamanta a formulat recurs, întemeiat pe art. 483 și urm. C. proc. civ., solicitând casarea parțială a sentinței și casarea încheierii cu consecința rejudecării fondului litigiului, în sensul:

- 1. anulării notificării emise și înregistrate de MFE sub nr. 1614/RP la data de 8 aprilie 2013, prin care s-a dispus suspendarea executării Contractului de servicii nr. x/05.04.2011

- 2. obligării MFE la reparația prejudiciului cauzat prin suspendarea contractului de servicii, prin plata sumei de 2.222.896,20 RON plus TVA, reprezentând servicii prestate de A. până la data emiterii notificării de suspendare, și al obligării MFE la plata sumei de 460.324,30 RON, reprezentând penalități de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere calculate asupra sumei restante până la data de 01.04.2014 și ulterior până la data achitării efective

- 3. obligării MFE la reparația prejudiciului cauzat prin suspendarea contractului de servicii și neexecutarea culpabilă a contractului de servicii, prin plata sumei de 2.778.802,07 RON cu titlu de daune materiale și obligarea MFE la plata costurilor administrative și de personal în valoarea de 326.622 RON.

În motivarea căii de atac exercitate reclamanta - recurentă a susținut în esență că motivele de nelegalitate ale sentinței trebuie privite în strânsă legătură cu motivele pentru care am solicitat anularea Notificării de Suspendare și care sunt următoarele:

(i) instanța de fond a reținut în mod eronat că A. nu și-a modificat cererea de chemare în judecată, în privința capătului nr. 3 de cerere și nu a luat în calcul că unul din fundamentele cererii de chemare în judecată este și Notificarea de Reziliere;

(ii) fundamentarea Notificării de suspendare pe Comunicatul DNA, care nu este un act juridic cu puteri depline, efectul acestuia fiind acea de a aduce la cunoștința publicului interesat desfășurarea unei anchete asupra unor persoane care, oricum, se bucură de prezumția de nevinovăție;

(iii) prin Comunicatul DNA s-a informat opinia publică cu privire la efectuarea de cercetări penale asupra unor persoane fizice, iar nu asupra societății A.;

(iv) temeiul contractual al Notificării de Suspendare (articolul 43.3. din Contractul de Servicii) presupune o ipoteză diferită față de cea avută în vedere de MFE și de instanța de fond în cadrul Sentinței;

(v) motivarea lacunară a Notificării de Suspendare echivalează cu nemotivarea acesteia.

Sub un prim aspect, instanța de fond a reținut în hotărâre că rămâne învestită cu capetele de cerere nr. x și 2, având în vedere că MFE s-a opus în mod expres a se lua act de renunțarea la aceste capete de cerere și că nu poate luat act de modificarea cererii de chemare în judecată după primul termen de judecată, fără acordul expres al MFE.

Din acest punct de vedere, se relevă că modificarea capătului de cerere nr. x s-a realizat anterior primului termen de judecată, astfel că nu sunt incidente dispozițiile articolului 204 alin. (3) C. proc. civ. din care rezultă că ar fi necesar acordul expres al MFE pentru ca această modificare a cererii de chemare în judecată să devină operabilă.

Astfel, la termenul de judecată din data de 11 martie 2015, în fața instanței mai întâi sesizate (Tribunalul București), reclamanta a depus cererea modificatoare a acțiunii, în cadrul căreia am arătat că a intervenit încetarea Contractului de Servicii prin Notificarea de Reziliere.

Prin urmare, modificarea cauzei juridice a capătului de cerere nr. x s-a realizat în interiorul termenului prevăzut de articolul 204 alin. (1) C. proc. civ.

Se mai manționează că în privința capătului de cerere nr. x (plata serviciilor realizate de A.), nu a operat o modificare a cauzei juridice, întrucât aceste sume sunt datorate conform dispozițiilor care stabilesc prețul, iar caracterul lor cert, lichid și exigibil nu este influențat de intervenția Notificării de Reziliere.

Sub un al doilea aspect, motivul pentru care MFE a emis Notificarea de Suspendare a fost cel potrivit căruia prin Comunicatul DNA s-ar fi anunțat "efectuarea de cercetări - penale asupra firmei A.. Conform Comunicatului DNA, cercetările privesc și derularea Contractului de Servicii". În final, în Notificarea de Suspendare, se arată că suspendarea Contractului de Servicii a fost luată în temeiul articolului 43 și că aceasta va dura până la "clarificarea neregularităților referitoare la aceasta".

Potrivit dispozițiilor articolului 29 lit. d) din Hotărârea Guvernului nr. 123 din 7 februarie 2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, "Structurile sau persoanele responsabile de relația cu presa a instituției sau autorității publice respective au următoarele atribuții: să asigure, periodic sau de fiecare dată când activitatea instituției ori a autorității publice prezintă un interes public imediat, difuzarea de comunicate, informări de presă, organizarea de conferințe de presă, interviuri sau briefinguri."

Din acest text rezultă cu evidență că rolul unui comunicat emis de o instituție publică nu poate fi acela de a constata săvârșirea unei infracțiuni, ci este limitat doar la informare, cu titlu general, a opiniei publice, în legătură cu activitatea instituției emitente a comunicatului.

Prin urmare, informațiile cuprinse în cadrul Comunicatului DNA (prin care nu se stabilește existența unei infracțiuni) nu ar fi putut să stea la baza unei decizii de suspendare a Contractului de Servicii, cu atât mai mult cu cât temeiul contractual (clauza 43.3.), precizat chiar de către MFE, pentru emiterea Notificării de Suspendare descrie o facultate, iar nu o obligație.

Chiar dacă în cadrul motivării hotărârii, instanța de fond nu neagă rolul informativ al Comunicatului DNA, aceasta a reținut că deși nu era vizată societatea A., ci un administrator al acesteia, totuși, ulterior, informațiile din Comunicatul DNA au fost confirmate prin soluția de condamnare a fostului administrator.

Însă, instanța de fond ar fi trebuit să analizeze oportunitatea și legalitatea emiterii Notificării de Suspendare având în vedere momentul inițial al emiterii acesteia, prin raportare la Comunicatul DNA, iar nu să confirme soluția de suspendare prin faptul că ulterior emiterii Comunicatului DNA, la o distanță de câțiva ani, fostul administrator al A. a fost condamnat într-un dosar penal.

Mai mult decât atât, instanța de fond ar fi trebuit ca, în analiza legalității Notificării de Suspendare prin raportare la Comunicatul DNA, să țină cont și de faptul că societatea A., ca entitate juridică, nu a fost vizată în niciun dosar penal.

În schimb, instanța de fond a considerat în mod nelegal că dacă administratorul A. a fost pus sub acuzare, această acuzare ar atrage în mod automat și culpa societății A., aspect care nu face decât să demonstreze încălcarea dispozițiilor articolului 29 lit. d) din Hotărârea Guvernului nr. 123 din 7 februarie 2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public.

În concret, prin Comunicatul DNA nu s-a menționat că s-a început cercetarea penală împotriva societății A., ci împotriva unor persoane fizice (B., C., D.).

Deși în cadrul Notificării de Suspendare, MFE menționează că prin Comunicatul DNA s-ar fi "anunțat efectuarea de cercetări penale asupra firmei A.", în realitate, după studierea exhaustivă a documentului menționat, rezultă cu puterea evidenței că singurele persoane față de care a început cercetarea penală au fost B., C. și D..

Mai mult decât atât, prin sentința penală nr. 1992 din 19 noiembrie 2015 și hotărârea penală nr. 1064/4 iulie 2017 date în dosarul nr. x/2013, prin care au fost condamnate persoanele fizice B., C. și D., se confirmă faptul că societatea A. nu a fost pusă sub acuzare și, în mod logic, nici nu a fost condamnată în ce privește persoanele fizice condamnate și menționate mai sus.

Sub un al treilea aspect, trebuie semnalat că MFE a menționat expres, prin Adresa nr. x/29.05.2013, că temeiul contractual pentru emiterea Notificării de Suspendare a fost articolul 43.3. din Contractul de Servicii ("Adresă de Precizare"). Această mențiune a fost necesară întrucât inițial, în cadrul Notificării de Suspendare, temeiul contractual stabilit a fost articolul 43 din Contractul de Servicii. Însă, acest articol conține 3 subpuncte care descriu 3 situații diferite pentru intervenția unei eventuale suspendări.

Pentru claritate, articolul 43.3. din Contractul de Servicii, cel care a fost precizat expres de MFE ca temei contractual pentru suspendare are următorul conținut:

"Autoritatea Contractantă poate suspenda implementarea prezentului Contract atunci când consideră că o asemenea suspendare este în interesul derulării Contractului. În acest caz, Autoritatea Contractantă va plăti Prestatorului contravaloarea serviciilor prestate până la data primirii comunicării de suspendare a Contractului."

În acest context, instanța de recurs este rugată să constate că articolul menționat ca temei contractual, nu poate să justifice măsura suspendării Contractului de Servicii pentru următoarele motive:

(i) suspendarea Contractului de Servicii apare ca o facultate a MFE, iar nu ca o obligație a acestuia, de unde rezultă existența unei marje de apreciere a MFE; și (ii) situația premisă descrisă în articol presupune ca măsura suspendării să intervină în sensul salvgardării Contractului de Servicii, iar nu în sensul blocării relațiilor contractuale.

Cu privire la aspectele semnalate mai sus, instanța de fond a considerat în mod nelegal că Notificarea de Suspendare ar fi întemeiată nu doar pe dispozițiile articolului 43.3. din Contractul de Servicii, ci că acesta ar trebui coroborat cu articolul 39.9. din Contractul de Servicii, deși MFE nu a menționat sub nicio formă acest ultim articol ca fiind temeiul contractual pentru care a ales să emită Notificarea de Suspendare.

Practic, prin interpretarea cuprinsă în motivarea Sentinței, instanța de fond ajută MFE în sensul validării unor pretinse temeiuri juridice pentru emiterea Notificării de Suspendare, deși MFE nu a precizat în mod clar că această notificare ar avea ca fundament și articolul 39.9. din Contractul de Servicii.

Or, prin motivarea propusă, instanța de fond nu a făcut decât să adauge un alt temei juridic pentru motivarea Notificării de Suspendare la cel existent deja (motivul menționat de MFE fiind oricum nelegal și netemeinic) pentru a confirma existența Notificării de Suspendare.

Pe de altă parte, în urma analizei articolului 39.9. din Contractul de Servicii (adică a articolului care ar trebui, din perspectiva instanței de fond, coroborat cu articolul 43.3. menționat în Notificare de Suspendare), se poate stabili cu ușurință că ipotezele propuse în acesta nu sunt aplicabile în cauză și nu pot sta, sub nicio formă, la baza emiterii Notificării de Suspendare.

Aceasta întrucât situația premisă stabilită prin articolul 39.9. lit. b) vizează o nerespectare a obligațiilor din cadrul Contractului de Servicii din partea A., iar acest lucru nu a existat și nici nu a fost menționat de MFE pe parcursul derulării raporturilor contractuale și nici în cadrul Notificării de Suspendare.

Prin articolul 39.9. s-a stipulat o excepție de neexecutare care ar fi putut fi invocată de MFE doar în ipoteza existenței unui caz de neexecutare a obligațiilor din partea A..

Or, un astfel de caz de neexecutare nu există. Nici MFE nu a susținut la un moment dat că ar exista, nici din actele depuse la dosarul cauzei nu s-ar putea constata existența unei neexecutări și oricum, este tardiv ca MFE să invoce o presupusă neexecutare după emiterea Notificării de Suspendare.

În acest context, se menționează că articolul 43.3. reglementează suspendarea facultativă în interesul derulării Contractului de Servicii, iar nu o suspendarea sine die care ar putea să atragă și suspendarea plății unor servicii deja de către A..

Nici măcar începerea urmăririi penale împotriva unui administrator al A. (acesta fiind motivul suspendării Contractului de Servicii) nu poate reprezenta o încălcare a obligațiilor contractuale a A. și prin urmare, nu poate justifica suspendarea Contractului de Servicii.

Se mai menționază că ultima teza a articolului 43.3. din Contractul de Servicii, stabilește fără echivoc că, în ipoteza în care intervine o suspendare în baza acestui articol, MFE este obligat să achite către A. contravaloarea serviciilor prestate până la data primirii comunicării de suspendare a Contractului de Servicii. Această obligație expres stabilită de părți în cadrul Contractului de Servicii nu a fost executată de MFE nici până la acest moment dat.

În concluzie, pe de-o parte, temeiul contractual pe care MFE l-a invocat pentru emiterea Notificării de Suspendare nu este aplicabil prin raportare la situația de fapt expusă judecății și, pe de altă parte, suspendarea Contractului de servicii nu ar fi avut nicio justificare practică, în sensul salvgardării acestuia (astfel cum prevăd dispozițiile 43.3.), deoarece raporturile contractuale funcționau în mod normal între părți.

Se mai învederează că Notificarea de Suspendare este motivată lacunar, întrucât paragraful pe care MFE 1-a înglobat în cadrul Notificării de Suspendare nu poate fi calificat ca o veritabilă motivare a unui act administrativ, ci aceasta echivalează cu lipsa unei motivări în fapt și în drept. Întrucât în lipsa unei motivări, sunt încălcate atât normele naționale cât și cele comunitare din materie, nicio instanță nu poate să procedeze la verificarea legalității unui act administrativ.

Întrucât nu se poate proceda la verificarea legalității unui act nemotivat, singura soluție viabilă care se prefigurează în speța de față este aceea a anulării de către instanța de recurs a Notificării de Suspendare, pentru nerespectarea condiției de motivare a unui act administrativ de către MFE.

Referitor la cererea de obligare a MFE la reparația prejudiciului cauzat prin suspendarea Contractului de Servicii, prin plata sumei de 2.222.896,20 RON pentru serviciile prestate de A. până la data emiterii Notificării de Suspendare se arată că prin clauza 43.3. din Contractul de Servicii se stabilește în mod clar faptul că MFE este obligat la plata contravalorii serviciilor prestate de către A. până la data primirii comunicării de suspendare a Contractului de Servicii.

Întrucât Notificarea de Suspendare a fost emisă la data de 8 aprilie 2014 și comunicată către A. la aceeași dată, iar MFE a invocat expres faptul că Notificarea de Suspendare s-a fundamentat pe clauza 43.3. din Contractul de Servicii, rezultă fără niciun dubiu că MFE este obligat la plata contravalorii tuturor serviciilor prestate până la acea dată.

Interpretarea dată de instanța de fond clauzei 43.3., care coincide cu cea din Adresa nr. x/2 octombrie 2013 emisă de MFE, conduce la concluzia eronată că facturile emise de A., în valoare de 2.222.896,20 RON, nu ar mai putea fi achitate deoarece nu au fost aprobate la plată, conform procedurii specifice prevăzute la art. 37 din Contractul de Servicii.

Totodată, deși instanța de fond nu a menționat vreun aspect cu privire la acest lucru, MFE a mai invocat prin Adresă faptul că prin Notificarea de Suspendare s-ar fi suspendat si dispozițiile privitoare la procedura de verificare a facturilor și livrabilelor, astfel că nu ar mai putea să facă plata unor facturi care nu ar fi parcurs procedura stabilit prin articolul 37 din Contractul de Servicii.

Or, prin această clauză (43.3.) s-a prevăzut expres că achitarea sumelor de bani de către MFE se face asupra "serviciilor -prestate", iar nu asupra "serviciilor aprobate la plată de către MFE, conform procedurii de la articolul 37", astfel cum încearcă MFE să interpreteze în mod tendențios și cu rea-credință clauza 43.3.

De altfel, o asemenea interpretare intră în conflict cu orice logică juridică, deoarece s-ar ajunge la situația în care MFE ar fi putut să suspende Contractul de Servicii în orice moment în care ar fi putut prefigura posibilitatea emiterii unor facturi mai mare de către A., cu scopul de a nu le achita.

De asemenea, ținând cont de modalitatea exactă și riguroasă a redactării Contractului de Servicii, este limpede că părțile au stabilit în cadrul acestuia limite de acțiune sau limite ale obligațiilor atunci când au simțit nevoia să facă acest lucru, iar clauza 43.3. nu reprezintă una dintre aceste situații.

Ca atare, întrucât părțile au prevăzut expres că în cazul suspendării Contractului de Servicii, MFE este obligat la plata tuturor serviciilor prestate de către A. până la acel moment dat, iar nu la plata serviciilor prestate, verificate și aprobate de MFE potrivit procedurii de la articolul 37 până la momentul suspendării.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare pârâtul Ministerul Fondurilor Europene a solicitat respingerea recursului reclamantei ca nefondat, preciind că hotărârea instanței de fond este legală.

În motivarea întâmpinării s-au susținut următoarele:

În ceea ce privește capătul 1 de cerere, instanța de fond a reținut, în mod corect, că măsura suspendării executării contractului și a efectuării plăților are temei contractual (art. 43.3 și 39.9) și se sprijină pe o situație de fapt care este suficient de gravă și de bine determinată pentru a o justifica.

Motivarea recurentului-reclamant în ceea ce privește solicitarea de anulare a notificării de suspendare a executării contractului se întemeiază, pe de o parte, pe o pretinsă nemotivare a Notificării din partea pârâtului, iar pe de altă parte, pe susținerea că a emis această Notificare într-un mod abuziv și neîntemeiat, aducând critici conținutului notificării.

Contrar celor invocate de recurentul-reclamant, reprezentantul legal al A. (persoană cercetată penal și ulterior condamnată), avea, în această calitate, toate atribuțiile de a angaja firma și de a încheia contracte în numele acesteia, în toate demersurile ce țin de executarea contractului de servicii angajând firma A..

Mai mult, faptul că suspendarea executării contractului a fost o decizie deloc abuzivă, ci în interesul contractului este dovedit și prin aceea că Direcția Națională Anticorupție a solicitat mai multe documente care aveau legătură directă cu respectivul contract de servicii.

Aceste aspecte demonstrează insistența nejustificată a recurentului-reclamant pe faptul că prin Comunicatul DNA se precizează că s-a început cercetarea penală asupra mai multor persoane fizice, și nu împotriva firmei A.. Aceste afirmații, precum și cele privind pe cele referitoare la Comunicatul DNA, pe care îl apreciază ca nefiind un act cu o forță juridică suficientă pentru a conduce la emiterea Notificării de suspendare a executării contractului, sunt neîntemeiate în raport cu prevederile contractuale în baza cărora s-a dispus suspendarea executării contractului.

Astfel, prevederile art. 43.3 din contractul de servicii nr. x/05.04.2011 menționează faptul că:

"Autoritatea contractantă poate suspenda implementarea prezentului Contract atunci când consideră că o asemenea suspendare este în interesul derulării Contractului".

Așadar, prevederile contractuale nu fac nicio vorbire despre un anumit act care să stea la baza deciziei de suspendare, astfel încât toată pledoaria recurentului-reclamant, dezvoltată pe mai multe pagini, referitoare la forța juridică a comunicatului DNA este lipsită de relevanță și inadecvată cauzei. Din prevederile contractuale, astfel cum acestea au fost formulate și astfel cum acestea au fost acceptate de recurenta-reclamantă la momentul încheierii contractului, reiese, în primul rând, faptul că pârâtul avea facultatea de a aprecia dacă suspendarea executării contractului este în interesul derulării Contractului și, în al doilea rând, avea facultatea de a alege dacă suspendă executarea contractului.

În ceea ce privește capetele 3 și 4 de cerere, ce au ca obiect obligarea pârâtului la despăgubiri, instanța de fond a reținut corect că temeiul solicitării acestora este cel inițial invocat de reclamantă, prin cererea de chemare în judecată, respectiv nelegalitatea măsurii de suspendare și nu cel indicat ulterior, prin cererea modificatoare (rezilierea contractului), astfel cum s-a reținut prin încheierea de ședință din data de 25.03.2016.

Mai mult, instanța de fond a și reținut, prin încheierea din 23.02.2016, faptul că la acel termen a solicitat "precizări exprese, în scris, cu privire la cauza cererii de chemare în judecată, în condițiile în care a intervenit cererea de renunțare la judecata primelor două capete de cerere, precum și situația învederată în cererea precizatoare, legate de rezilierea contractului", instanța constatând, în aceeași încheiere faptul că "...raportat la precizările reclamantului, constată faptul că, cel puțin cu privire la capătul 3 de cerere, intervine o modificare a cererii de chemare în judecată fiind un element esențial al acțiunii, iar conform art. 204 alin. (3) C. proc. civ. modificarea cererii de chemare în judecată poate interveni doar la primul termen cu părți legal citate și peste acest termen doar cu acordul expres al pârâtului."

Așadar, față de aceste considerente, reiese, fără putință de tăgadă, caracterul neîntemeiat al criticilor recurentului-reclamant referitoare la momentul modificării cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, instanța de fond a pronunțat, și cu privire la acest aspect, o hotărâre cu respectarea tuturor normelor de drept.

Se invocă, în mod eronat, de către recurentul-reclamant inaplicabilitatea la speța de față a prevederilor art. 39.9 din Contractul de servicii nr. x/2011.

Rezilierea contractului de către recurentul-reclamant sunt lipsite de irelevanță în contextul prezentului litigiu. Așa cum a confirmat și prima instanță, aspectele de nelegalitate ale Notificării de suspendare a executării contractului, invocate de recurent sunt contemporane momentului emiterii, astfel încât modul în care s-a derulat/a încetat ulterior contractul nu prezintă relevanță asupra analizei legalității refuzului de executare. Astfel, și în ceea ce privește despăgubirile, acestea sunt solicitate pe pretinsa nelegalitate a Notificării privind suspendarea executării contractului.

Emiterea Notificării este legală și temeinică, neputând fi considerată în vreun fel ca având caracter abuziv. De asemenea, suspendarea plății contravalorii serviciilor prestate a fost în mod legal dispusă, având în vedere că, în cazul de față, devin incidente prevederile art. 39.9 din contractul de servicii, care statuează faptul că autoritatea contractantă poate suspenda, total sau parțial, plățile datorate prestatorului în situația în care orice împrejurare pentru care prestatorul răspunde în baza contractului de servicii amenință să interfereze cu finalizarea cu succes a contractului de servicii. Or, în cazul de față, recurentul și-a întemeiat Notificarea de suspendare a executării contractului pe motivul specificat în contractul de servicii, și anume necesitatea suspendării a fost apreciată a fi "în interesul derulării contractului". Astfel, suspendarea contractului de servicii nr. x/05.04.2011 nu este abuzivă și nelegală, ci este întemeiată pe clauze contractuale și fundamentată pe situația referitoare la efectuarea cercetărilor penale asupra unor persoane implicate în derularea contractului, una din acestea fiind reprezentantul A., semnatarul contractului de servicii.

În aceeași ordine de idei, și suspendarea plăților s-a efectuat în temeiul prevederilor din contract, și anume art. 39.9, astfel încât raportat la situația aplicabilă speței, nu exista temei pentru efectuarea acestor plăți. De asemenea, suspendarea plăților conduce și la suspendarea penalităților de întârziere cu privire la aceste plăți. Mai mult, la acest moment, instanța penală s-a pronunțat definitiv în Dosarul penal nr. x/2013 având ca obiect "infracțiuni de corupție" reținându-se că reprezentantul legal al recurentei-reclamante, împreună cu alți inculpați "au constituit un grup infracțional organizat, în scopul săvârșirii mai multor infracțiuni de corupție, având ca obiect cumpărarea influenței conducerii AM POS Mediu pentru ca aceștia să intervină pe lângă funcționarii din subordinea lor cu atribuții în derularea contractului nr. x/05.04.2011 încheiat de MMP-AM POS Mediu cu societatea A.. Tel Aviv, suc. București, în vederea ritmicității plăților către această societate".

Așadar, suspendarea executării contractului a condus, în mod corect, și la suspendarea, întemeiată pe contract, a plăților datorate prestatorului. Astfel, suspendarea executării contractului a condus la suspendarea oricăror prevederi în legătură cu respectivul contract, inclusiv cele referitoare la plata sumelor derivând din contract. De asemenea, de reținut este faptul că cercetarea penală a vizat și aspecte legate de plățile către A., astfel încât nu poate fi considerată ca abuzivă conduita subscrisului-autoritate contractantă cu privire la neefectuarea plăților atât timp cât, în interesul contractului, era necesară suspendarea contractului, dar și plăților, până la lămurirea acestor aspecte.

II. Soluția instanței de recurs

2.1. Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor formulate prin întâmpinare, a cadrului normativ aplicabil și a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte constată că recursul reclamantului este fondat, potrivit considerentelor care vor fi expuse în continuare.

Reclamanta a învestit inițial instanța de fond cu o cerere de chemare în judecată având în configurație, sub aspectul obiectului, 4 petite, respectiv anularea notificării nr. x/08.04.2013 emisă de paratul MMSC, obligarea pârâtului la emiterea unui ordin de reluare și la executarea contractului de servicii nr. x/05.04.2011 până la împlinirea termenului rămas de 12 luni, calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii și obligarea pârâtului la plata sumei de 2.222.896,20 RON, inclusiv TVA, reprezentând contravaloarea serviciilor achiziționate până la data de 08.04.2013 în baza contractului de servicii nr. x/05.04.2011 și neachitate de pârât, precum și obligarea pârâtului la plata sumei de 360.324,30 RON, reprezentând penalități de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere calculate asupra sumei restante până la data de 01.04.2014 și ulterior până la data achitării efective.

A fost formulată și o cerere subsidiară, în cazul respingerii capătului 2 de cerere, în sensul obligării pârâtului la plata sumei totale de 2.778.802 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat A. prin refuzul nejustificat și neexecutarea culpabilă a contractului de servicii nr. x/05.04.2011.

Reclamantul, la termenul de judecată din data de 11 martie 2015, în fața instanței mai întâi sesizate (Tribunalul București), a depus cererea modificatoare a acțiunii, în cadrul căreia a învederat că a intervenit încetarea Contractului de Servicii prin Notificarea de Reziliere și prin care a înțeles să renunțe la capetele de cerere 1 și 2, respectiv la cererea de anulare a notificării nr. x/08.04.2013 de suspendare a executării contractului contractului de servicii nr. x/05.04.2011 și de obligare a executării contractului în continuare.

Această cerere a fost reiterată și în fața instanței de fond, mai explicit de această dată, la data de 22.03.2016.

Prima instanță, raportându-se la acest termen, luând în considerare și opoziția expresă a pârâtului la modificarea cererii reclamantului, prin încheierea de ședință de judecată din data de 25.03.2016, a arătat că rămâne învestită cu capetele 1 și 2 de cerere și că nu poate lua act de modificarea cererii de chemare în judecată depusă după primul termen de judecată.

În raport de împrejurările menționate în precedent, este evident că modificarea de acțiune a fost operată de reclamantă anterior primului termen de judecată, privilegiul acesteia de a determina cadrul procesual, sub aspectul obiectului cererii de chemare în judecată, neputând a fi îngrădit de instanță, indiferent de poziția procesuală a părții adverse, de vreme ce s-a manifestat până la primul termen de judecată conform art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

Având în vedere manifestarea de voință a reclamantei, instanța era obligată a se pronunța numai asupra cererii de obligare a pârâtului la plata sumei de 2.222.896,20 RON, inclusiv TVA, reprezentând contravaloarea serviciilor achiziționate până la data de 08.04.2013 în baza contractului de servicii nr. x/05.04.2011, în raport de altă cauză juridică, respectiv rezilierea contractului la inițiativa reclamantei, iar nu de nelegalitatea notificării nr. x/08.04.2013 emisă de pârâtul MMSC prin care s-a dispus suspendarea executării contractului de servicii anterior menționat cum a fost soluționată cauza de instanța de fond.

Procedând de această manieră, instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală, prin care nu a fost soluționat fondul pretenției cu care a fost învestită în mod legal, cu încălcarea principiului disponibilității consacrat de art. 9, art. 22 alin. (6) și 397 C. proc. civ., ceea ce justifică concluzia că prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 C. proc. civ., urmează să admită recursul declarat de reclamantă, să caseze hotărârile atacate și să trimită cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de A. prin A. Tel-Aviv - Sucursala București împotriva încheierii din 25 martie 2016 și sentinței nr. 1642 din 3 aprilie 2018 ale Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 octombrie 2020.