ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5534/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 2 iunie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, a solicitat obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de salarizare în baza recalculării salariului și introducerea în nivelul de salarizare lunară brută a unei sume compensatorii egale cu sporul de doctorat de 15 %, începând cu 09.04.2015.

Prin sentința civilă nr. 3 din 10 ianuarie 2017, Curtea de Apel Ploiești:

- a respins excepția lipsei competenței teritoriale, invocată de pârât;

- a admis cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției;

- a obligat pârâtul să recalculeze salariul reclamantei prin introducerea în nivelul de salarizare lunară brută a sumei compensatorii egală cu sporul de doctorat, în procentul recunoscut beneficiarilor acestui spor;

- a obligat pârâtul să emită reclamantei un nou ordin de salarizare conform art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015, în care să includă sporul de doctorat.

Împotriva sentinței menționate la pct. 1.2. a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată.

Printr-o primă critică, recurentul-pârât arată că instanța de fond în mod greșit a respins excepția necompetenței teritoriale, întrucât, așa cum a arătat și prin întâmpinarea formulată în dosarul de fond, potrivit normei derogatorii de la art. 7 Cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010, instanța competentă să soluționeze litigiul de față este Curtea de Apel București.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât susține că în mod greșit instanța de fond a acordat sporul de doctor solicitat de reclamantă, de la data de 9.04.2015, în condițiile în care, pentru cei care îndeplinesc cerințele impuse de lege, acesta se acordă legal de la data de 1.08.2016, potrivit art. 5 din O.U.G. nr. 27/2006, art. 48 din Legea nr. 330/2009, art. 3

1

alin. (8) din O.U.G. nr. 57/2015, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 20/2016 și art. 5 alin. (4) din O.U.G. nr. 99/2016.

De asemenea, în mod greșit a justificat instanța de fond acordarea sporului de doctor de la o altă dată decât cea menționată de lege, pe motivul existenței discriminării, deși criteriul categoriei socioprofesionale nu este inclus între cele prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Recurentul face trimitere la hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza Agafiței ș.a. împotriva României, prin care s-a reținut că întrebările preliminare formulate de instanța de trimitere sunt inadmisibile, deoarece dispozițiile de drept UE a căror interpretare a fost solicitată (articolele referitoare la regimul sancționator care trebuie reglementat de statele membre în temeiul a două directive antidiscrimare) nu sunt aplicabile nici direct, nici indirect situației de fapt din cauza principală, care se referea la o pretinsă discriminare între magistrați.

Prin note scrise, înregistrate la dosarul instanței de recurs la data de 11 noiembrie 2019, recurentul-pârât Ministerul Justiției a arătat că, ulterior declarării recursului dedus judecății, la data de 4.01.2019, a emis OMJ nr. 90/C/2019 prin care reclamantei i s-au stabilit drepturile salariale în funcție de vechime și toate modificările intervenite în conformitate cu Legea nr. 71/2015, decizia Curții Constituționale nr. 794/2016 și OMJ nr. 2066/2018, iar în baza OMJ nr. 90/2019 a fost emis OMJ nr. 3251/2019. Având în vedere că prin ordinele menționate, reclamantei i s-au acordat drepturile salariale aferente titlului de doctor, începând cu 9.04.2015, cererea formulată de aceasta a rămas fără obiect, solicitând să fie respinsă ca atare.

Legal citată, intimata-reclamantă A. nu a formulat întâmpinare în cauză.

Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 30 octombrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursurilor la data de 13 noiembrie 2019, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat.

Reclamanta A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având ca obiect obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin de salarizare prin care să includă sporul de doctorat de 15%, începând cu data de 09.04.2015, conform art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015.

Reclamanta este judecător la secția a II-a penală din cadrul Curții de Apel București, așa cum rezultă din adeverința eliberată de această instanță, iar potrivit diplomei seria x nr. x (nr. 471 din 19.09. 2013), reclamanta este doctor în drept, titlul fiindu-i conferit în baza Ordinului MECTS nr. 3250 MD/20.02.2013.

Prima instanță, respingând excepția necompetenței sale, a admis acțiunea, iar pârâtul a criticat această soluție, din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu titlu prealabil, se constată că recurentul-pârât Ministerul Justiției a invocat doar art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă toate criticile concrete, expuse prin calea de atac exercitată, se încadrează în ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 C. proc. civ., context în care, sentința atacată va fi analizată din perspectiva acestor motive de casare.

Motivul de nelegalitate referitor la necompetența teritorială a instanței de fond este nefondat.

Raportat la obiectul cererii de chemare în judecată - refuzul pârâtului de a aplica dispozițiile art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015 și, având în vedere calitatea reclamantei de judecător în cadrul Curții de Apel București, față de prevederile art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., care prevede un caz de prorogare legală de competență, Înalta Curte constată că instanța de fond a apreciat în mod corect că este competentă să soluționeze acțiunea dedusă judecății, nefiind incidente prevederile art. 7 din Cap. VIII din Anexa VI a Legii nr. 284/2010, întrucât aceste dispoziții de excepție sunt de strictă interpretare și nu pot fi extinse la alte litigii în legătură cu plata unor drepturi salariale.

Criticile formulate de recurentul-pârât subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sunt, de asemenea, nefondate.

Prin Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, s-a introdus art. 1 alin. (5)

1

în O.U.G. nr. 83/2014, potrivit căruia:

"(5)

1

Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții."

Principala problemă a cauzei deduse judecății, ce face obiectul criticilor din recurs, constă în lămurirea înțelesului dispozițiilor alin. (5)

1

al art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, anterior redate, text introdus în corpul ordonanței de urgență prin legea de aprobare a acesteia, Legea nr. 71/2015.

Prima instanță a reținut că sintagma "salarizat la același nivel" nu trebuie înțeleasă ca o normă de trimitere la categoriile de funcționari și personal contractual salarizat la același nivel cu aparatul Parlamentului, ci corespunde noțiunii de "același nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014", utilizată în alin. (1) și (2) al art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, prin care executivul a intenționat păstrarea în plată a salariilor în cursul anului 2015 la același nivel cu cel din luna decembrie a anului 2014.

Concluzia instanței de fond este corectă, fiind susținută nu numai de raportul comun din 17.03.2015 al Comisiei pentru muncă și protecție socială și, respectiv, al Comisiei pentru buget, finanțe și bănci din cadrul Parlamentului României asupra proiectului de lege pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, de unde rezultă că amendamentul devenit alin. (5)

1

al art. 1 a fost propus pentru clarificarea textului și eliminarea discriminării între persoane care ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de studii și vechime, dar și de interpretarea pe care Înalta Curte de Casație și Justiție a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, pronunțată pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Prin această din urmă decizie, instanța supremă a statuat că:

"în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5

1

) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, sintagma "salarizat la același nivel" are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenței, al Curții de Conturi, precum și din cadrul celorlalte autorități și instituții publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea și aplicarea aceleiași norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, în cadrul aceleiași autorități sau instituții publice".

Argumentul recurentului-pârât referitor la extinderea, de către instanța de fond, a normei legale, în sensul completării nepermise a acesteia, nu poate fi reținut, instanța de judecată având dreptul, dar și obligația, de a interpreta textul normativ atât în litera sa, cât și în spiritul său, urmărind ca aplicarea efectivă a legii să fie în concordanță cu intenția legiuitorului, astfel cum rezultă aceasta atât din textul supus analizei, cât și din celelalte prevederi ale actului normativ, dar și din expunerea de motive ori din celelalte acte normative incidente în domeniul vizat.

Instanța de judecată este datoare să asigure o aplicare unitară, congruentă, a tuturor actelor normative ce reglementează o situație juridică, aspect confirmat de motivarea Deciziei nr. 23/2016 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în cuprinsul căreia se arată că:

"Deși expunerea de motive a unui act normativ nu are valoare obligatorie, ea este utilă pentru identificarea sau clarificarea intenției legiuitorului în operațiunea de interpretare a unei norme juridice, din perspectivă istorico-teleologică.

(...) dacă s-ar admite că prin art. 1 alin. (5

1

) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, s-ar fi stabilit criteriul aceluiași nivel de salarizare între personalul din celelalte autorități și instituții publice și personalul din aparatul de lucru al Parlamentului, iar nu criteriul aceluiași nivel de salarizare între persoanele care ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de studii și vechime, în cadrul aceleiași autorități sau instituții publice, ar însemna ca, pe cale de interpretare, să se limiteze domeniul de aplicare a acestei norme și să fie exceptate de la această finalitate - eliminarea discriminării - celelalte categorii de personal din cadrul celorlalte autorități sau instituții publice care au un alt nivel de salarizare decât cel al aparatului de lucru al Parlamentului, dar care ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de studii și vechime cu alte persoane din cadrul aceleiași autorități sau instituții publice care au un nivel de remunerare superior. (...)

În plus, acceptându-se o astfel de interpretare, contrară scopului și substanței normei, s-ar menține inechitățile ori diferențele salariale în cadrul aceleiași categorii de personal și, în consecință, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenționat să o elimine prin edictarea acestui text, pentru a pune în acord legislația internă cu prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dar și cu cele ale dreptului Uniunii Europene."

Prin urmare, refuzul recurentului Ministerul Justiției de a recunoaște că dispozițiile cuprinse în art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014 se aplică și magistraților este nejustificat, în sensul pe care art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 îl conferă acestei sintagme, Înalta Curte apreciind că hotărârea primei instanțe este temeinică și legală, sub acest aspect.

De asemenea, Înalta Curte constată caracterul nefondat al susținerilor recurentului-pârât cu referire la faptul că dispozițiile art. 5 alin. (1)

1

din O.U.G. nr. 83/2014 nu ar fi aplicabile și reclamantei, întrucât sporul pentru titlul științific de doctor poate fi acordat numai personalului nou-încadrat, numit sau promovat, iar nu întregului personal aflat în funcție la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015.

În ceea ce privește sporul de doctorat, Înalta Curte reține că regimul juridic al acestui spor a fost clarificat în considerentele Deciziei nr. 21 din 21 noiembrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, urmând a face aplicarea acestora în speța dedusă judecății.

S-a reținut prin decizia în interesul legii mai sus menționată că anterior modificării radicale a sistemului de salarizare a personalului plătit din fonduri publice prin Legea-cadru nr. 330/2009, sporul de 15% pentru titlul științific de doctor era acordat magistraților în baza art. 15 din O.U.G. nr. 27/2006.

De asemenea, s-a reținut că, deși această dispoziție a fost formal abrogată prin Legea nr. 330/2009, înlăturare păstrată și prin Legea-cadru nr. 284/2010, pentru beneficiarii titlului de doctor obținut anterior abrogării, suma corespunzătoare acestui spor a fost avută în vedere în legile anuale de salarizare, fiind menținută în plată în continuare.

S-a considerat astfel că "sporul de doctorat a supraviețuit prin introducerea lui în salariul de bază, conform art. 6 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2010, acest tratament juridic fiind continuat de legile anuale de salarizare. Așadar, legiuitorul nu a operat o abrogare veritabilă și efectivă, ci a instituit o natură juridică nouă pentru suma ce recompensează angajatul care își perfecționează pregătirea profesională prin obținerea titlului științific de doctor. Prin includerea acestei sume în salariul de bază, rezultă că un drept salarial secundar devine parte a salariului, ca drept fundamental, recunoscut și apărat de lege. Altfel spus, dreptul a supraviețuit, chiar dacă a cunoscut o evoluție în planul reglementării și a dobândit o nouă denumire: "sumă compensatorie", fiind inclus în salariul de bază.

În argumentarea interpretării sale, instanța supremă a arătat că, "dispozițiile art. 5 alin. (1

1

) și alin. (1

2

) din Legea nr. 71/2015" "și ale art. 19

1

din Legea nr. 193/2016 au confirmat, ulterior, această interpretare, statuând explicit asupra acordării sporului de doctorat".

Prin urmare, având în vedere că sporul de doctorat a supraviețuit adoptării legilor cadru de salarizare, iar reclamanta a dovedit că îndeplinește condițiile pentru acordarea lui, obținând, la data de 19.09.2013, titlul științific de doctor, Înalta Curte constată că aceasta este îndreptățită la acordarea sporului (sumă compensatorie) similar cu persoanele care au obținut anterior adoptării Legii nr. 330/2009 acest spor și pentru care acesta a rămas în plată, în aplicarea principiilor conținute în legile cadru de salarizare, potrivit cărora, sistemul de salarizare este construit pe "echitate și coerență, prin crearea de oportunități egale și remunerație egală pentru muncă de valoare egală".

O interpretare contrară creează discriminare în cadrul aceleiași categorii de angajați, în condițiile în care, așa cum s-a arătat în Decizia nr. 21/2016, mai sus menționată, "pentru toate categoriile de personal aflate în situații identice, salarizarea trebuie să se facă la nivelul de salarizare în plată pentru funcțiile similare din instituția/autoritatea publică unde sunt încadrați. Atunci când este analizată identitatea de situații între doi angajați, nu trebuie verificată identitatea de reglementare, ci trebuie avută în vedere identitatea de activitate desfășurată și de pregătire profesională. Criteriul temporal sau acela al unor reglementări diferite nu poate justifica diferențe de salarizare între persoane care exercită aceeași funcție și care au aceeași pregătire profesională. Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, iar un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod rațional și obiectiv."

În acest context, sunt nefondate criticile recurentului-pârât referitoare la faptul că sporul de doctorat s-ar aplica de la data de 1.08.2016, iar nu de 9.04.5015, cum în mod corect a reținut instanța de fond.

În concluzie, niciuna dintre criticile recurentului-pârât, vizând soluția pronunțată de prima instanță nu este întemeiată, fapt ce determină respingerea, ca nefondată, a căii de atac declarată în cauză de către recurentul-pârât Ministerul Justiției.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 3 din 10 ianuarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 noiembrie 2019.