ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1153/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 17 octombrie 2018 pe rolul Judecătoriei Iași, secția civilă, sub nr. x/2018, reclamanții A. și B. au solicitat în contradictoriu cu pârâții C., D. și Biroul Executorilor Judecătorești E., constatarea dreptului de proprietate și posesie asupra bunului revendicat, respectiv apartamentul din Iași, str. x A. Sesan nr. 8, bl. H4 et. 4, restituirea în natură a apartamentului și lăsarea în deplină proprietate și posesie a acestui apartament, deținut nelegitim de către pârâții C. și D.. Prin sentința civilă nr. 5937 din 22 mai 2019, Judecătoria Iași, secția civilă a admis excepția necompetenței material, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată, în favoarea Tribunalului Iași.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1909 din 13 decembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Iași, secția I civilă a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții C. și D. și Biroul Executori Judecătorești E..

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 319 din 14 iulie 2020, Curtea de Apel Iași, secția civilă a respins cererea apelanților de repunere a cauzei pe rol; a respins apelul formulat de A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1909 din 13 decembrie 2019 a Tribunalului Iași, secția I civilă.

Hotărârea pronunțată în contestația în anulare Prin decizia civilă nr. 550 din 12 noiembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Iași, secția civilă a respins contestația în anulare, formulată de A. și B., împotriva deciziei nr. 319 din 14 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă.

Recursul declarat în cauză Împotriva deciziei civile nr. 550 din 12 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, au declarat recurs contestatorii A. și B.. Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 11 decembrie 2020, sub nr. x/2020, fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr.

Recurenții-contestatori au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecința anulării deciziei nr. 319 din 14 iulie 2019 și a sentinței civile nr. 1909 din 13 decembrie 2019 și rejudecării fondului cauzei, în conformitate cu dispozițiile art. 508 alin. (3) din C. proc. civ. În argumentarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6, 7 și 8 din C. proc. civ., au arătat că prin decizia recurată instanța nu a dat curs solicitării contestatorilor în sensul desființării deciziei pronunțate în apel, întrucât este rezultatul unor erori de procedură și materiale în condițiile în care instanța de apel a omis a cerceta toate motivele deduse judecății în această cale de atac cu privire la anularea sentinței civile nr. 1909 din 13 decembrie 2019. Instanța de apel a încălcat regulile de procedură atâta timp cât nu s-a pronunțat pe excepțiile nulității absolute și autorității de lucru judecat, astfel cum au fost invocate de contestatorii-recurenți, în schimb, fără a fi pusă în discuția părților, a dat curs autorității de lucru judecat în raport de sentințele invocate de pârâți sau din oficiu, care nu îndeplinesc cerințele dispozițiilor art. 430 din C. proc. civ. și cele ale art. 1202 din C. civ. În absența unor dezbateri pe fondul cauzei, instanțele și-au depășit atribuțiile puterii judecătorești pronunțând hotărâri cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material și fără a conține o motivare în fapt și în drept, cuprinzând motive străine de natura cauzei. Într-o expunere amplă a istoricului litigiului dedus judecății, recurenții au arătat că sentința civilă nr. 1909 din 13 decembrie 2019 a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 208 alin. (2), art. 224, art. 394 alin. (3) și art. 396 alin. (1) din C. proc. civ. în condițiile în care prin concluzii scrise, depuse la data de 27 noiembrie 2019, au făcut referire la falsul, uzul de fals și nulitatea absolută a procesului-verbal de licitație nr. x din 05 mai 2003 și a contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 06 decembrie 2004 al pârâtei C., nulitate pe care au invocat-o la termenul din 09 septembrie 2019, pe cale de excepție, precum și probele solicitate de recurenți. Aceste nulități au fost invocate, pe cale principală, și în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Iași la termenul din 21 septembrie 2020, în care figurează ca părți și alte persoane implicate în întocmirea actelor frauduloase, inclusiv posesorii nelegali ai apartamentului recurenților, respectiv C. și D.. Nelegalitatea sentinței menționate se raportează și la împrejurarea că la data de 02 decembrie 2019, când constatând procedura legal îndeplinită și faptul că pârâții nu au depus întâmpinare, instanța de fond a rămas în pronunțare, pe care a amânat-o suucesiv la data de 11 decembrie 2019 și, respectiv, la data de 13 decembrie 2019, în contextul cererii de repunere a cauzei pe rol, formulată în temeiul art. 400 din C. proc. civ., și al concluziilor scrise, depuse de C. și D. la data de 10 decembrie 2019, prin care au invocat excepții și au solicitat respingerea acțiunii, la care au anexat procesul-verbal de evacuare nr. x din 24 noiembrie 2017, înscrisuri care nu le-au fost comunicate, neexistând o încheiere de ședință cu această dispoziție, în condițiile art. 153, art. 154 și art. 163 din C. proc. civ., și nici nu au fost puse în discuția părților. Recurenții au arătat că prin sentința menționată, instanța de fond nu a ținut cont de rezoluția Parchetului de pe lângă Judecătoria Iași din 24 noiembrie 2011, dată în dosarul nr. x/2009, menținută prin sentința nr. 1179 din 20 aprilie 2012 a Judecătoriei Iași, prin care s-a constatat falsul contractului de credit nr. x din 21 martie 1995, în care nu figurează în calitate de garanți, și garanția imobiliară din 17 aprilie 1995, care nu are legătură cu contractul anterior menționat. De asemenea, instanța de fond nu a ținut cont de faptul că împotriva recurenților nu s-a dovedit existența unei creanțe sau titlu executoriu și nici vinovăția. Recurenții au susținut că pentru termenul de judecată din 30 iunie 2020, în apel, au depus la data de 22 iunie 2020 duplicate pentru comunicare, prin care au invocat două excepții privind falsul și nulitatea absolută cu referire la procesul-verbal de licitație nr. x din 05 mai 2003, încheiat între AVAB București și F., și contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 06 decembrie 2004, încheiat între F. și C., în conformitate cu prevederile art. 1247 din C. civ., art. 246 (1), art. 247 și urm. din C. proc. civ. și art. 2 din Decretul nr. 167/1958. Deși instanța de apel nu a pronunțat o încheiere prin care să dispună comunicarea duplicatelor, apar ca fiind comunicate pârâtei C., conform dosar, însă dovada nu are antet, dată, nu rezultă din conținutul acesteia ce înscrisuri au fost comunicate și nici nu poartă semnătura emitentului de primire-predare a comunicării și duplicatelor. Faptul că nu au fost comunicate cele două excepții și motivele de apel rezultă și din adresa înaintată de pârâți C. și D., împrejurare ce justifică nedepunerea întâmpinării de către aceștia. Redând din cuprinsul încheierii din 30 iunie 2020, recurenții au arătat că în mod greșit instanța de apel a apreciat faptul că memoriul depus la dosar reprezintă note de concluzii scrise, întrucât erau excepții de nulitate absolută, invocate în condițiile art. 136-137, art. 236-237 și urm. din C. proc. civ. de la 1864, art. 1247 din C. civ. și art. 2 din Decretul nr. 167/1958. Au invocat contrarietatea considerentelor deciziei nr. 319 din 14 iulie 2020 a instanței de apel (pag. 11 alin. (1) în raport de dispozițiile art. 246 (1), art. 247 (1) și art. 1247 (1), susținând că nulitatea unui act juridic nu poate fi cerută decât pe calea unei cereri principale. Instanța de apel avea obligația să pună în discuția părților admisibilitatea excepțiile invocate atât de recurenți, cât și de către pârâți, conform dispozițiilor art. 224 din C. proc. civ. sau să le unească cu fondul, lucru care nu s-a întâmplat, iar lipsa încheierii cu privire la dezbaterea fondului cauzei a condus la încălcarea prevederilor art. 425 (3) din C. proc. civ. . Au mai arătat că instanțele de fond și apel nu au analizat și nici nu s-au pronunțat pe excepțiile invocate, care ar fi condus la o altă soluție, și nici pe fondul cauzei, ci doar pe valabilitatea procesului-verbal de licitație nr. x/2003, fiind astfel încălcate principiul disponibilității și dreptul de proprietate, conform art. 44 din Constituție, dreptul la un proces echitabil, conform art. 6 din C.E.D.O., în raport de care au solicitat anularea deciziilor nr. 550 din 12 noiembrie 2020 și nr. 319 din 14 iulie 2020 și a sentinței nr. 1909 din 13 decembrie 2019. Or, câtă vreme nu a existat un titlu învestit cu formulă executorie, opozabil recurenților, procesul-verbal de licitație nr. x/2003 reprezintă un înscris fără valoare juridică, nul de drept, care nu conferă adjudecatarului apartamentului un drept de proprietate. În condițiile în care acesta nu îndeplinește cerințele de valabilitate atâta timp cât în conținutul său nu este consemnat titlul executoriu în baza căruia s-a vândut apartamentul recurenților, acest fapt conduce și la nulitatea actului subsecvent, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 06 decembrie 2004, încheiat între F. și C., în baza procesului-verbal de licitație nr. x/2003, care nu poate să desființeze titlu de proprietate nr. x din 24 septembrie 1981, ce aparține recurenților. Deși instanța care a soluționat contestația în anulare a considerat că valabilitatea acelui proces-verbal a fost confirmat prin mai multe hotărâri, nu a făcut referire decât la setința nr. x din 14 august 2003. Atâta timp cât titlul de proprietate al recurenților nu a fost desființat de nicio instanță judecătorească, forța coercitivă invocată de cele două instanțe cu privire la lipsirea/transferul dreptului de proprietate, aspect nemotivat în fapt și în drept, nu poate fi mai presus de efectele legii cu privire la nulitatea absolută a procesului-verbal de licitație nr. x/2003. Este de observat, în opinia recurenților, că în trei cauze identice instanțele de judecată au interpretat situația de fapt în mod diferit ceea ce denotă că interpretarea dată în sentința criticată nu are puterea unei prezumții legale, nefiind întrunite prevederile art. 327 și art. 329 din C. proc. civ. Instanțele de fond și apel, precum și cea care a soluționat contestația în anulare au hotărât în mod nelegal, tendențios și părtinitor, fără o motivare în fapt și în drept, respingerea acțiunii, ca nefondată, redând din considerentele deciziei nr. 550/2020 (pag. 15 alin. (6), a sentinței nr. 1909 (pag. 4 alin. (3), deciziei nr. 319 din 14 iulie 2019 (pag. 2 penultimul alineat), sentinței nr. 84/2003 (pag. 7 alin. (3) și (4). Dând citire considerentelor sentinței criticate (alin. (7) și (8) - pag. 4) cu referire la sentința comercială nr. 84 din 14 august 2003 a Curții de Apel București, au invocat autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 128 din 14 iunie 2007 (alin. (3) pag. 6) și a deciziei nr. 2106 din 24 martie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a menținut această ultimă sentință. Instanța de fond a confundat acțiunea în revendicare promovată de către recurenți cu contestația la executare silită în care s-a pronunțat sentința nr. 84/2003, pe care a considerat-o a se impune cu autoritate de lucru judecat, deși nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 1202 din C. civ. și art. 430 din C. proc. civ. Astfel, contestația la executare are în vedere doar actele de executare, în conformitate cu art. 399 din C. proc. civ., pe când acțiunea în revendicare se întemeiază pe dispozițiile C. civ., iar în cadrului procesului se analizează legalitatea, valabilitatea și nulitatea actelor juridice nelegale, frauduloase. Instanțele au încălcat prevederile art. 399 din C. proc. civ. de la 1864 în vigoare la data pronunțării sentinței comerciale nr. 84 din 14 august 2003, sentință care s-a impus cu autoritate de lucru judecat în admiterea acțiunii în revendicare, considerent greșit în raport de cele statuate prin sentința nr. 128 din 14 iunie 2007. În dosarul nr. x/2003, în care s-a pronunțat sentința anterior menționată, dar nici în alt dosar, nu s-a invocat nulitatea absolută a procesului-verbal de licitație nr. x din 05 mai 2003, iar excepția puterii de lucru judecat, invocată de pârâți după dezbaterile pe fond, nu întrunește tripla identitate de părți, obiect și cauză. Sentința nr. 1909 din 13 decembrie 2019 se bazează pe o interpretare subiectivă a cauzei, cu încălcarea art. 21, art. 22, art. 24, art. 26, art. 27 și art. 44 din Constituția României și nu poate sta la baza pronunțării unei hotărâri legale și temeinice, redând din considerentele acestei sentințe (pag. 5 alin. (5) și (6). Procesul-verbal de licitație nr. x/2003 nu respectă cerințele prevăzute în mod expres de art. 388 pct. 4 și pct. 13 (2) atâta timp cât nu menționează titlul executoriu impus de prevederile art. 372 din C. proc. civ. și art. 13 (4) din O.U.G. nr. 51/1998, în baza căruia s-a vândut apartamentul recurenților, fiind încheiat cu încălcarea art. 13 (4) și art. 74 pct. 3 din O.U.G. nr. 51/1998, aspecte care nu au fost avute în vedere de către instanțele de fond și apel, dar și de cea care a soluționat contestația în anulare. Concluzionând, au arătat că își mențin aceleași motive precum cele invocate în apel și contestația în anulare, prin care au criticat punctual sentința și deciziile menționate. 6. Procedura derulată în fața Înaltei Curți Constatându-se parcursă procedura prealabilă, prevăzută de art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., prin rezoluția din 26 martie 2021, s-a stabilit termen de judecată la 25 mai 2021, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului declarat de contestatorii A. și B. împotriva deciziei civile nr. 550 din 12 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția I civilă în dosarul nr. x/2020. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată din oficiu, din perspectiva încadrării motivelor de recurs în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: În considerarea caracterului său de cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Corelativ, art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ. stabilește că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar art. 489 alin. (1) din același cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, afară de cazul în care instanța de judecată ar invoca din oficiu motive de ordine publică. Interpretarea acestor prevederi legale impune, totodată, și concluzia că cerința motivării recursului implică, în mod necesar, ca recurentul să formuleze critici de nelegalitate prin raportare directă la soluția și motivele cuprinse în hotărârea recurată. Prin urmare, cererea de recurs trebuie să se constituie într-o critică pertinentă a hotărârii atacate, fiind necesar ca motivele de recurs să aibă corespondent în acelea prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. și, în același timp, să se raporteze la ceea ce s-a statuat prin hotărârea atacată pentru ca instanța învestită cu judecarea recursului să poată exercita un control judiciar eficient. Ca atare, instanța de recurs nu poate examina decât susținerile ce reprezintă veritabile critici la adresa hotărârii pronunțate în apel prin raportare la soluția pronunțată și la argumentele arătate de instanță în fundamentarea acesteia, care să permită încadrarea acestora în vreunul dintre motivele de recurs strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ. Raportându-se considerentelor de ordin teoretic expuse, Înalta Curte constată că deși au fost indicate ca temei juridic al memoriului de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 din C. proc. civ., pe de o parte, situațiile reglementate de acest text de lege nu se regăsesc în criticile formulate, iar pe de altă parte, pretinsele critici de nelegalitate nu se raportează la considerentele care susțin în mod necesar soluția dispusă prin hotărârea recurată, circumstanțe în care intervine nulitatea recursului. Altfel spus, celor statuate prin decizia civilă nr. 550 din 12 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția I civilă, recurenții nu le-au adus nici un fel de critici punctuale de legalitate care să se subsumeze vreunuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., părțile rezumându-se a prezenta elemente care circumstanțiază situația de fapt, judecata realizată în primă instanță, apel și alte litigii, precum și probele administrate în cauză. Este de amintit că atributul stabilirii situației de fapt și al aprecierii probelor utile spre această finalitate, anume a rejudecării fondului, aparține în mod exclusiv instanțelor de fond, nefiind permisă o substituire în prerogativele determinate de lege câtă vreme obiectul și scopului recursului sunt reglementate, în mod imperativ, prin dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit cărora "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile." Or, criticile, așa cum au fost prezentate la pct. 5 în prezenta decizie, excedează analizei ce poate fi realizată în etapa recursului, având în vedere, pe de o parte, că prezintă într-o manieră ad literam susținerile din cadrul contestației în anulare, iar o astfel de motivare a cererii de recurs nu corespunde rigorilor stabilite de lege, și, pe de altă parte, împrejurarea că recurenții nu au relevat în concret aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate prin raportare la considerentele pentru care instanța învestită cu contestația în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 și pct. 3 raportate la cele ale alin. (3) ale aceluiași articol din C. proc. civ., a apreciat că motivele invocate de contestatori sunt neîntemeiate atâta timp cât aceștia nu au expus argumente din care să se deducă eroarea materială ce a stat la baza soluționării apelului, iar nepronunțarea instanței de fond pe nulitatea celor două acte juridice a fost analizată de către instanța de apel, inclusiv cererea formulată în apel privind constatarea nulității pe calea excepției. În absența unor expuneri care să reflecte depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, nemotivarea sau existența unor motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, precum și raționamentul eronat al instanței, sub aspectul normelor de drept material reținute ori fără argumente clare care să arate maniera eronată de interpretare a dreptului material incident în cauză, instanța de recurs nu poate decela care anume sunt aspectele de nelegalitate ale hotărârii recurate ce pot fi circumscrise cazurilor expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., așa încât sancțiunea care intervine, în sensul prevederilor art. 489 alin. (2) din același cod, este cea a nulității, care operează nu doar atunci când recursul este nemotivat, ci și atunci când criticile propriu-zise nu sunt susceptibile de încadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de lege. Cum, în cauză, nu pot fi reținute, în raport de prevederile art. 489 alin. (3) din C. proc. civ., motive de ordine publică, pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 486 alin. (3) din același cod, va constata nul recursul declarat de contestatorii A. și B. împotriva deciziei civile nr. 550 din 12 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2020. PENTRU ACESTE MOTIVE,