ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 135/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași sub numărul x/245/2019, reclamanții A și B au chemat în judecată pârâtul expert C și au solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate că raportul de expertiză efectuat de acesta în dosarul nr. x/99/2009 al Tribunalului Iași nu corespunde realității, fiind un înscris fals și, în consecință, să se dispună anularea acestuia. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 205 C. proc. civ.

Sentința pronunțată în primul ciclu procesual Prin sentința civilă nr. 1479/15.10.2020, Tribunalul Iași a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată, reținând că reclamanții din prezentul litigiu au posibilitatea de a formula o acțiune în realizarea dreptului lor (prin acțiunea în revendicare sau anulare a titlului) în contradictoriu cu persoana care a beneficiat de restituirea în natură a terenului, potrivit probelor menționate în cadrul prezentei acțiuni. A constatat instanța că reclamanții pretind că sunt proprietarii unui teren pentru care autoarea lor a beneficiat de reconstituirea dreptului, teren care a fost restituit în temeiul legilor speciale și altei persoane, în baza unui raport de expertiză contestat. Prin urmare, reclamanții nu pot susține afirmația că nu au la dispoziție altă cale legală pentru realizarea dreptului lor.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Iași în primul ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 530/10.11.2021 pronunțată de către Curtea de Apel Iași a fost admisă calea de atac formulată de reclamanții A și B împotriva sentinței nr. 1479/2020 din 15 octombrie 2020, a fost anulată sentința, a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii și trimisă cauza spre rejudecare Tribunalului Iași. Cauza a fost reînregistrară pe rolul Tribunalului Iași sub nr. x/99/2019*.

Sentința pronunțată în al doilea ciclu procesual Prin sentința civilă nr. 2874/25.11.2022, Tribunalul Iași - Secția I Civilă a respins acțiunea formulată de către reclamanții A și B în contradictoriu cu pârâtul C, ca neîntemeiată. Totodată, a respins cererea reclamanților de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată și a luat act că pârâtul nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Iași în al doilea ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 84/28.02.2024, Curtea de Apel Iași – Secția Civilă a respins apelul declarat de apelanții-reclamanți A și B, împotriva sentinței civile nr. 2874/25.11.2022 pronunțată de Tribunalul Iași - Secția I Civilă.

Calea de atac a recursului exercitat în cauză Împotriva deciziei civile nr. 84/28.02.2024 au declarat recurs reclamanții A și B invocând motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În cuprinsul cererii de recurs, reclamanții și-au reluat pretențiile expuse prin cererea de chemare în judecată, solicitând instanței să constate că raportul de expertiză efectuat de pârâtul C, în calitate de expert judiciar desemnat în dosarul nr. x/99/2009 al Tribunalului Iași, este un fals și pe cale de consecință, instanța de judecată să dispună anularea parțială a acestuia. Au menționat că acțiunea lor a avut la bază dispozițiile art. 308 C. proc. civ., care prevede că în cazul în care, potrivit legii, acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, ori nu poate continua, cercetarea falsului se va face de către instanța civilă prin orice mijloace de probă. Au învederat că le este afectat dreptul de proprietate întrucât imobilul ce le aparține nu le-a fost acceptat drept garanție bancară ca urmare a notării în cartea funciară a litigiului în care a fost realizat raportul de expertiză topografică efectuată de intimatul-pârât C și în urma căreia s-a decis restituirea în natură a unei suprafețe de teren care se suprapune parțial cu parcelele de teren construit și neconstruit ai căror proprietari sunt. Au formulat plângere penală împotriva intimatului-pârât, însă dat fiind faptul că această procedură a durat foarte mult, procurorul, deși a învederat faptul că intimatul-pârât a făcut afirmații, în cuprinsul expertizei efectuate în dosarul nr. x/99/2009 și care nu corespundeau realității din teren, nu au avut altă variantă decât să constate că a intervenit prescripția răspunderii penale. În susținerea faptului că este perfect admisibilă o acțiune întemeiată direct pe dispozițiile art. 308 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au invocat și au depus practica judiciară, respectiv decizia nr. 31/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casați și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în cuprinsul căreia s-a stabilit faptul că aparține instanței civile competența de a cerceta falsul, pe cale principală, nefiind necesar ca această solicitare să se facă în cadrul unui litigiu între părți. De asemenea, recurenții-reclamanți au invocat și decizia nr. XV/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 119 din 8 februarie 2006, prin care s-a stabilit că, în aplicarea dispozițiilor art. 14 alin. (3) lit. a) C. proc. pen. și a dispozițiilor art. 184 C. proc. civ.: ,,În cauzele în care acțiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, printr-o soluție de netrimitere în judecată, adoptată de procuror, acesta are calitatea de a exercita în fața instanței civile acțiunea pentru desființarea totală sau parțială a unui înscris falsificat, numai în cazurile prevăzute de art. 45 alin. (1) C. proc. civ. 2. În celelalte cazuri, aceeași acțiune aparține părților.” Recurenții-reclamanți arată că în considerentele acestei decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că „art. 14 C. proc. pen., referitor la obiectul și exercitarea acțiunii civile în procesul penal, prevede la alin. (3) lit. a) că repararea pagubei se face potrivit legii civile în natură, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii, prin desființarea totală ori parțială a unui înscris și prin orice alt mijloc de reparare”. Pentru cauzele în care acțiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, instanța penală nefiind deci sesizată cu soluționarea acțiunii penale, nicio normă de procedură penală nu prevede competența acestei instanțe de a se pronunța cu privire la acțiunea civilă și de a dispune repararea pagubei în natură prin desființarea totală ori parțială a unui înscris sau prin orice alt mijloc de reparare. Ca atare, în lipsa unei norme de procedură care să prevadă competența instanței penale de a soluționa acțiunea civilă în cauzele în care procurorul a adoptat o soluție de netrimitere în judecată și în raport cu prevederile art. 184 C. proc. civ., potrivit cărora când nu este caz de judecată penală sau dacă acțiunea publică s-a stins sau s-a prescris, falsul se va cerceta de instanța civilă, prin orice mijloace de dovadă, competența de a dispune desființarea totală sau parțială a unui înscris falsificat, în cauzele în care acțiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, aparține instanței civile. În ceea ce privește dreptul la acțiunea pentru desființarea totală sau parțială a unui înscris falsificat, exercitată în fața instanței civile, întrucât art. 45 alin. (1) C. proc. civ. prevede că Ministerul Public poate porni acțiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege, iar normele de procedură sunt de strictă interpretare, procurorul are calitatea procesuală activă numai în limitele stabilite prin acest text de lege. Prin urmare, procurorul poate exercita în fața instanței civile acțiunea pentru desființarea totală sau parțială a unui înscris falsificat numai în cazurile prevăzute în art. 45 alin. (1) C. proc. civ. În celelalte cazuri, având în vedere principiul disponibilității, ca principiu general al desfășurării procesului civil, acțiunea pentru desființarea totală sau parțială a unui înscris falsificat aparține părților.” Recurenții-reclamanți susțin că Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că intrarea în vigoare a noilor coduri, de procedură civilă și de procedură penală, nu este de natură să conducă la încetarea efectelor deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. XV/2005, atât timp cât soluția legislativă din noul act normativ este identică, în conținut, cu cea reglementată de actul abrogat. Având în vedere toate aceste aspecte, aceștia consideră că instanța de apel a procedat nelegal prin hotărârea dată, fiind pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept incidente în speță, solicitând instanței de recurs casarea acesteia, prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. De asemenea, recurenții-reclamanți enumeră mai multe citate din decizia recurată nr. 84/2024 a Curții de Apel Iași, considerând pe cale de consecință că, aceasta a dat o interpretare eronată a situației faptice cererii reclamanților, cu precizarea faptului că aceștia nu ar fi cerut nulitatea raportului de expertiză ca probă administrată ci nulitatea acestuia, ca înscris, instanța de apel interpretând greșit normele de drept material când a considerat că, în speță nu sunt incidente dispozițiile deciziei nr. XV/2005 anterior menționată.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât C a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurenții-reclamanți împotriva deciziei nr. 84/2024 a Curții de Apel Iași, cu menținerea acesteia ca fiind legală și temeinică. Acesta a arătat că, în mod corect, instanța de fond și cea de apel au respins acțiunea recurenților-reclamanți, reținând că aceasta nu intră sub incidența procedurii falsului prevăzută de art. 308 C. proc. civ., întrucât acest articol este cuprins în capitolul 2 – proba cu înscrisuri și are în vedere verificarea înscrisurilor depuse de către părți ca probe în cadrul litigiului care se poartă între ele. Articolul 308 C. proc. civ., nu trebuie privit izolat, ci în mod obligatoriu în contextul Subsecțiunii ,,verificarea înscrisurilor” din Codul de procedură civilă, respectiv în contextul art. 301-307 anterioare, care vizează numai falsul material în înscrisuri sub semnătură privată sau înscrisuri autentice, nu și falsul așa cum este descris de recurenții-reclamanți, în sensul că ,,expertiza efectuată nu corespunde parțial realității”. Prin urmare, falsul așa cum este prezentat de recurenții-reclamanți în acțiunea introductivă, în cererea de apel, cât și în cea de recurs, nu intră sub incidența Subsecțiunii IX din Codul de procedură civilă și implicit, sub incidența art. 308 C. proc. civ. Mai mult, acțiunea recurenților-reclamanți se circumscrie unor adevărate critici aduse asupra modului de întocmire a lucrării de expertiză efectuată în dosarul nr. x/99/2009 al Tribunalului Iași. În plus, dacă s-ar anula raportul de expertiză efectuat într-un alt cadru procesual, s-ar aduce atingere principiului securității raporturilor juridice stabilite cu autoritate de lucru judecat, prin hotărârea pronunțată în dosarul nr. x/99/2009, expertiza fiind definită ca fiind activitatea de cercetare a unor împrejurări de fapt în legătură cu obiectul litigiului, ce necesită cunoștințe de specialitate, activitate desfășurată de un specialist, numit expert, care este desemnat de instanța de judecată. Expertul prezintă constatările și concluziile sale prin raportul de expertiză, Codul de procedură civilă reglementând expertiza ca mijloc de probațiune judiciară. Raportul de expertiză, fiind un act de procedură, acesta putea fi anulat în condițiile prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. anterior, însă anularea sau constatarea nulității acestuia se putea face de instanța în fața căreia a fost administrată această probă, respectiv în dosarul nr. x/99/2009. Astfel, în mod corect, acesta consideră că instanțele de fond au respins cererea recurenților-reclamanți, întrucât raportul de expertiză nu este un act juridic care cuprinde drepturi și obligații și care este supus anulării în instanță pentru nerespectarea condițiilor legale, ci este un mijloc de probă ce este coroborat cu toate celelalte probe administrate în cauză, față de aceste considerente apreciind că soluția de respingere a apelului pronunțată de instanța de apel este legală și temeinică, solicitând respingerea recursului formulat în cauză. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul în raport de excepția privind nulitatea recursului, a cărei analiză este prioritară în considerarea prevederilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a constata nulitatea căii de atac, pentru considerentele ce succed: Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., ,,cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.” Conform prevederilor art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ.: ,,(1) Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3). Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.” Așadar, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cuprinsul cererii de recurs nu pot fi încadrate în motivele de recurs limitativ prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., această cale de atac este lovită de nulitate. În speță, se constată că recursul nu conține critici care să poată fi circumscrise cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar susținerile recurenților-reclamanți din cuprinsul recursului formulat nu reprezintă o motivare a căii de atac în sensul exigențelor textului legal anterior menționat. Astfel, nemulțumirile recurenților cu privire la soluția instanței de apel reprezintă în fapt, veritabile critici de netemeinicie, aceștia făcând referire la elementele de fapt ale cauzei, descriind care a fost parcursul litigiului și cu ce scop au formulat cererea de chemare în judecată, apoi și-au reluat argumentele expuse și în etape procesuale anterioare în sensul că, în speță, se aplică dispozițiile art. 308 C. proc. civ., precum și deciziile nr. 31/2019 și nr. XV/2005 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv că acțiunea lor de anulare a raportului de expertiză efectuat de intimatul-pârât într-un alt dosar, având nr. x/99/2009 al Tribunalului Iași, s-a datorat faptului că desființarea acestuia nu a mai putut fi valorificată în procedura penală, fiind incidentă instituția prescripției răspunderii penale a intimatului, drept urmare recurenții s-au adresat instanței civile pentru finalizarea acestui demers. Deși pe parcursul cererii de recurs, recurenții afirmă că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală și cu aplicarea greșită a normelor de drept incidente în speță, indicând ca temei de drept art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceștia nu argumentează în concret în ce măsură instanța de apel ar fi interpretat în mod greșit dispoziții de drept material și care ar fi acestea, în condițiile în care, prin decizia recurată s-a reținut că raportul de expertiză a cărui nulitate s-a cerut a fi constatată nu este un act juridic care să cuprindă drepturi și obligații, ci are valoarea unei probe administrate într-o cauză trecută în puterea lucrului judecat, față de care reclamanții sunt terți, că cererea nu se circumscrie ipotezei textului de lege dat de art. 308 C. proc. civ. întrucât raportul de expertiză nu a fost denunțat ca fiind fals în cadrul administrării probei cu înscrisuri în cursul judecății unui litigiu; că art. 308 C. proc. civ. nu se aplică și nu trebuie privit izolat, ci în ansamblul procedurii descrise de art. 301 - 307 „Verificarea înscrisurilor” destinată verificării falsurilor materiale în înscrisuri sub semnătură privată sau în înscrisuri autentice, iar nu falsurilor în declarații ori falsurilor intelectuale (în speță, reclamanții pretinzând nulitatea raportului de expertiză ca înscris la întocmirea căruia expertul ar fi încălcat norme ce reglementează procedura întocmirii acestuia ori întrucât ar atesta împrejurări de fapt ce nu au corespodent în realitatea obiectivă). Toate aceste raționamente ale instanței de apel au rămas necriticate prin memoriul de recurs, în timp ce invocarea din nou a dezlegările deciziei de recurs în interesul legii nr. XV/2005 a ICCJ și redarea unor paragrafe ale acesteia ori ale deciziei nr. 31/2019 nu poate substitui absența motivelor de recurs pentru care partea să poată solicita declanșarea unui control în legalitatea hotărârii atacate, cât timp în mod justificat instanța de apel a reținut că în speță nu sunt incidente dispozițiile acestora, dispoziții care au în vedere „desființarea totală sau parțială a unui înscris falsificat”, în timp ce în cauză se urmărește desființarea nu a unui înscris în sensul art. 301 și următoarele C. proc. civ., ci a unei expertize tehnice dintr-un litigiu purtat între alte părți și intrat în puterea lucrului judecat. Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor de drept anume imputate instanței de apel, fiind necesară o argumentare motivată a criticii în drept. În concret, recurenții trebuiau să dezvolte care ar fi considerentele pentru care apreciază că apelul trebuia să fie admis, precum și care ar fi motivele de nelegalitate ale deciziei recurate, dar prin raportare la soluția instanței de apel, iar nu prin reiterarea unor dezlegări de decizii în interesul legii ori ale completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ce au fost înlăturate justificat din analiza instanței de apel, care le-a apreciat neincidente. Faptul că recurenții citează anumite pasaje din decizia recurată, fără să indice în concret, cum anume instanța de apel a încălcat sau aplicat în mod greșit normele de drept material la cauza dedusă judecății, nu reprezintă o critică de nelegalitate în concordanță cu cerințele impuse de art. 488 C. proc. civ. Singurele afirmații critice regăsite în cuprinsul memoriului de recurs, în sensul că instanța de apel ar fi procedat nelegal prin hotărârea dată, prin aplicarea greșită a normelor de drept incidente speței ori prin aceea că a dat o interpretare eronată situației faptice a cererii, nu respectă exigența motivării recursului, având caracter general, imprecis ori impropriu controlului specific de legalitate, care nu vizează situații de fapt. Astfel, Înalta Curte reține că motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea nemulțumirii față de hotărârea atacată, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părților, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală, cu indicarea textului de lege încălcat. Având în vedere considerentele expuse, reținând că în speță nu este posibilă o încadrare a criticilor de recurs în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu prevederile art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea căii de atac.