ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1362/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene - Direcția Programe Competitivitate, anularea actului administrativ nr. x din 22.10.2015 prin cure s-a dispus rezilierea Contractului administrativ de finanțare nr. x din 31.03.2014 ca urmare a reverificării încadrării societății reclamante în categoria IMM-urilor, respectiv în categoria beneficiarilor eligibili, în cadrul apelului de proiecte al cărui cod este POS CCE-A1-PM l.1.-O a) - A1.

Totodată, a solicitat recunoașterea societății reclamante drept beneficiar eligibil și, pe cale de consecința, a se dispune derularea în continuare a Contractului de finanțare nr. x din 31.03.2014 și obligarea pârâtului la rambursarea sumelor aferente contractului și cererii de rambursare finala nr. 1.

Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 272 din 5 decembrie 2016, a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca nefondată.

Împotriva sentinței primei instanțe a formulat recurs reclamanta SC A. SRL, pentru motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă susține că instanța de fond, deși a constatat ca fiind reale toate susținerile din acțiunea introductivă și, în special concluziile ce rezultă din pactul societar, nu analizează cauza prin prisma efectelor acestuia.

Prevederile art. 4.1 - 4.4 din pactul societar, care, prin voința părților modifică în mod esențial dispozițiile actului constitutiv în ceea ce privește implicarea financiară și în gestionarea/conducerea societății B. SRL, sunt definitorii în analiza existenței/inexistenței unui parteneriat financiar major, care ar califica societatea reclamantă ca întreprindere parteneră cu B.

Susținerile instanței de fond privitoare la temeinicia și legalitatea actelor juridice atacate sunt nefondate, susține recurenta-reclamantă, din perspectiva disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, calificarea juridică a SC B., ca societate parteneră cu B. SRL și cu reclamanta, este nelegală, deoarece nu există un parteneriat financiar major în acord cu voința legiuitorului comunitar.

Chiar dacă B. ar fi calificată ca societate parteneră cu B. SRL, însumarea datelor acestei societăți partenere, care nu este imediat în amonte sau aval cu reclamanta, este nelegală prin prisma legislației comunitare prioritare, tocmai datorită faptului că nu este partenera situată imediat în amonte sau în aval cu reclamanta.

Se arată că, în conformitate cu prevederile art. 4

4

, art. 4 alin. (1) lit. c) coroborate cu art. 4

1

lit. c) din Legea nr. 346/2004, condițiile sunt pe deplin respectate, atât prin raportare la numărul angajaților care nu depășește 250, cât și prin raportare la suma reprezentând cifra de afaceri, care nu excede echivalentul în RON a 50 milioane euro, astfel că reclamanta se încadrează în categoria întreprinderilor mijlocii, fiind legată cu C. SRL, B. SRL, E. SRL.

În ceea ce privește relația dintre companiile B. SRL, A. SRL și B., s-a luat în mod greșit în considerare relația B. cu B. SRL, ca fiind un parteneriat care contribuie la stabilirea categoriei întreprinderii beneficiare, reclamanta.

În acord cu legislația în domeniu și ținându-se seama că Legea nr. 346/2004 a fost adoptată ca urmare a implementării în dreptul național a Recomandării nr. 2003/361/CE, întreprinderea parteneră/legată este calificată ca atare, dacă există un parteneriat financiar cu o altă întreprindere și acest parteneriat să fie major, iar sprijinul financiar să fie acordat unor întreprinderi care, în mod obiectiv au o putere financiară limitativă (pct. 9 și 16 din Recomandare).

Recurenta-reclamantă arată că nu există niciun fel de parteneriat de natură financiară între B. SRL și B. și, implicit, cu A. SRL.

Recurenta-reclamantă invocă efectul imediat și prevalența normei juridice comunitare și anume art. 6 din Recomandarea 2003/361/CE, față de norma juridică națională, raportat la prevederile art. 6 alin. (5) - (10) din Legea nr. 346/2004.

De asemenea, se arată că există o eroare de traducere și implementare a Recomandării, în textul oficial vorbindu-se de "acea" întreprindere legată cu privire la care se arată cum se face calculul, iar în textul normei juridice naționale este vorba de "aceste" întreprinderi legate, adică întreprinderea cu privire la care se face calculul și toate întreprinderile legate de ea.

În acord cu legislația comunitară, în modul de calcul ce ține cont de datele relevante ale societății reclamante, la care se vor adăuga datele întreprinderilor legate de aceasta, precum se vor adăuga "pro rata" și datele relevante ale întreprinderilor partenere cu reclamanta situate imediat în aval și în amonte, dacă acestea există, în speță însă, acestea nu există.

Recurenta-reclamantă contestă astfel modalitatea în care prima instanță a stabilit calitatea sa de "întreprindere mare" prin luarea în calcul a cifrei de afaceri și numărul de angajați ai B. ce nu este întreprindere parteneră cu B. SRL.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analiza motivelor de casare.

Potrivit punctului 11.11.:

"Criterii de eligibilitate a solicitantului" din Ghidul solicitantului anul 2011 pentru programul "Creșterea Competitivității Economice", pot beneficia de alocare financiară nerambursabilă persoanele juridice care sunt întreprinderi mici și mijlocii.

Pentru obținerea finanțării nerambursabile, recurenta-reclamantă a completat o declarație prin care a arătat că este întreprindere autonomă cu un număr mediu anual de 100 salariați, cifră de afaceri de 27.171 mii RON/6.341 mii euro, active totale de 61.239 mii RON/14.992 mii euro, pentru exercițiul financiar 2010.

În etapa reverificării eligibilității, societatea a fost încadrată în categoria întreprinderilor mari, ca urmare a legăturii cu SC B. SRL și a parteneriatului cu B. Franța.

La data semnării contractului de finanțare, acționarul majoritar și reprezentantul legal al reclamantei, dl. D., era acționar majoritar și administrator la SC B. SRL, de unde s-a tras concluzia că acesta trebuia să declare parteneriatul, prin SC B. SRL cu grupul de firme B.

Firma B. din Franța, deține 30% din părțile sociale ale B. SRL, iar reclamanta deține 70% din părțile sociale ale B. SRL.

Înalta Curte apreciază că prima instanță a pronunțat sentința recurată cu încălcarea, în principal, a dispozițiilor art. 4

1

, 4

3

, 4

4

din Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii.

Art. 4

1

din Legea nr. 346/2004 stabilește existența a trei tipuri de întreprinderi, în funcție de relația lor cu alte întreprinderi față de capitalul sau drepturile de vot deținute ori dreptul de a exercita o influență dominantă.

Există astfel întreprinderi autonome, partenere și legate.

Din actele dosarului reiese faptul că dl. D. are următoarele cote de participare: 100% la SC A. SRL, 90% la SC C. SRL și 95% la SC E. SRL.

La rândul său, SC A. SRL deține o participare de 70% la SC B. SRL, iar B. de 30% la SC B. SRL.

Întreprinderile legate, conform disp. art. 4

4

din Legea nr. 346/2004 sunt acele întreprinderi între care există oricare dintre raporturile enumerate în cuprinsul textului.

O întreprindere este legată dacă:

- deține majoritatea drepturilor de vot ale acționarilor sau ale asociaților celeilalte întreprinderi;

- are dreptul de a numi sau de a revoca majoritatea membrilor consiliului de administrare, de conducere ori de supraveghere a celeilalte întreprinderi;

- are dreptul de a exercita o influență dominantă asupra celeilalte întreprinderi, în temeiul unui contract încheiat cu aceasta sau al unei clauze din statutul acesteia;

- este acționară sau asociată a celeilalte întreprinderi și deține singură, în baza unui acord cu alți acționari ori asociați ai acelei întreprinderi, majoritatea drepturilor de vot ale acționarilor sau asociaților întreprinderii respective.

Art. 4

4

alin. (4) stabilește că sunt considerate întreprinderi legate și întreprinderile între care există oricare dintre raporturile descrise mai sus, prin intermediul unei persoane fizice sau al unui grup de persoane fizice care acționează de comun acord, dacă își desfășoară activitatea sau o parte din activitate pe aceeași piață relevantă ori pe piețe adiacente.

În acest sens, recurenta-reclamantă este întreprinderea legată cu SC B. SRL (deține 70% din părțile sociale, SC C. SRL (dl. D. deține 90% din părțile sociale), SC E. SRL (D. deține 95% din părțile sociale).

Această situație nu modifică însă faptul că recurenta-reclamantă rămâne întreprinderea mijlocie, datorată numărului mediu anual de salariați, cifrei de afaceri și acționarilor totali, corespunzătoare unei astfel de întreprinderi.

Încadrarea recurentei-reclamante în categoria întreprinderilor mari s-a datorat urmare a faptului că B. deține restul de 30% din părțile sociale ale B. SRL, de unde s-a concluzionat că reclamanta și B. SA (B.) devin întreprinderi partenere.

Înalta Curte reține că SC A. SRL și SC B. SRL sunt întreprinderi legate, dar sunt independente față de B. (în prezent B.).

Potrivit Recomandării 2003/361/CE privind definiția microîntreprinderilor și a întreprinderilor mici și mijlocii, întreprinderea parteneră reprezintă situația întreprinderilor care stabilesc parteneriate financiare majore cu alte întreprinderi, fără ca una dintre acestea să exercite un control efectiv, direct sau indirect asupra celeilalte. Sunt partenere întreprinderile care nu sunt autonome, dar nici legate una de cealaltă.

Pentru a se califica relația dintre recurenta-reclamantă și societatea B., trebuie totuși analizat dacă între aceste două societăți există un parteneriat financiar major.

Este adevărat că B. deține 30 părți sociale, iar recurenta-reclamantă deține 70 părți sociale, dar, prin actul constitutiv s-a stabilit că singurul asociat care participă la finanțarea societății este recurenta-reclamantă.

De asemenea, recurenta-reclamantă obține 99% din valoarea dividendelor, iar B., 1%.

Alte aspecte conținute în actul constatator se referă la dreptul exclusiv al recurentei-reclamante de a desemna administratorul SC B. SRL, de a garanta obligațiile și de a decide prin vot desfășurarea activității curente a acesteia.

Prin urmare, în mod greșit au procedat atât instanța de fond cât și intimatul-pârât când au adăugat la datele pentru stabilirea tipului de întreprindere a recurentei-reclamante și datele societății B., deoarece s-a demonstrat că aceasta nu este parteneră.

În ceea ce privește eroarea de traducere existentă în textul art. 6 din Legea nr. 346/2004, pentru calculul numărului mediu anual de salariați, cifra de afaceri netă anuală și activele totale, Înalta Curte reține că existența acesteia nu afectează încadrarea recurentei-reclamante în categoria întreprinderilor mijlocii, deoarece în mod greșit s-au adăugat și datele societății B., din actele dosarului nerezultând calitatea acesteia de societate parteneră, în sensul disp. art. 4

1

din Legea nr. 346/2004.

Se mai reține că recurenta-reclamantă a fost parte și în alte litigii în care s-a pus în discuție aceeași problemă a existenței unui parteneriat cu societatea B., pronunțându-se două sentințe prin care s-a admis acțiunea formulată și anume Sentințele civile nr. 205 din 30.09.2016 și nr. 69 din 07.06.2017., pronunțate de Curtea de Apel Oradea, prima sentință rămânând definitivă prin Decizia nr. 856 din 01.03.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

Față de acestea, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, se va admite recursul, se va dispune casarea sentinței recurate și, în rejudecare, se va admite acțiunea reclamantei.

În temeiul art. 1 și 18 din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, urmează să se anuleze actul administrativ nr. x din 22.10.2015 și, în consecință, pârâta va fi obligată la rambursarea sumelor aferente contractului de finanțare și cererii de rambursare finală nr. x.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta SC A. SRL împotriva Sentinței nr. 272 din 5 decembrie 2016 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și, în rejudecare, admite acțiunea.

Anulează actul administrativ nr. x din 22.10.2015 și, în consecință, obligă pârâta la rambursarea sumelor aferente contractului de finanțare și cererii de rambursare finală nr. x.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 martie 2019.

GGC - ED