ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 68/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Circumstanțele cauzei Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul pe Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta I.D.V., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, a solicitat desființarea kotărârii nr. 375 emisă de Colegiul Director la data de 15 septembrie 2011 și obligarea pârâtului la emiterea unei alte hotărâri prin care să se constate discriminarea reclamantei de către partea reclamată; obligarea pârâtului să aplice sancțiune persoanei reclamate pentru încălcarea art. 10 lit. f) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, punând în aplicare prevederile art. 26 alin. (1) din O.G.

nr. 137/2000; obligarea pârâtului de a acorda reclamantei daune morale în cuantum de 10.000 RON pentru prejudiciile pe care acesta i le-a adus prin analizarea și comunicarea cu întârziere a plângerii reclamantei, precum și punerea în pericol a stării acesteia de sănătate fizică, cât și degradarea stării sale psihice. În motivarea acțiunii, s-a arătat că reclamanta s-a adresat la data de 23 martie 2011 cu o petiție înregistrată, prin care semnala anumite fapte de discriminare la care a fost supusă de numitul M.L.T.L.F., care avea calitatea de administrator al website-ului www.b.ro, site pe care aceasta a fost înscrisă în perioada aprilie-septembrie 2010, solicitând, totodată, pârâtei să pună în aplicare prevederile O.G.

nr. 137/2010, în sensul sancționării persoanei reclamate. La data de 15 septembrie 2011, pârâta a emis hotărârea nr. 375 prin care s-a decis că faptele semnalate de către reclamantă nu întrunesc elementele constitutive ale unei fapte de discriminare, drept pentru care aceasta a decis să emită hotărârea sus-menționată și să nu aplice sancțiunea cuvenită persoanei reclamate. În susținerea cererii sale, reclamanta a invocat dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 și art. 14 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, texte de lege din care rezultă că, în afară de criteriile stabilite, există și alte criterii sau situații în care pârâtul ar fi trebuit să încadreze faptele reclamate de către reclamantă, lucru de care aceasta nu a ținut cont.

Reclamanta a arătat că, dat fiind că anterior postării mesajului calomniator făcuse o comandă utilizatoarei A., aceasta deținea datele de contact ale reclamantei, respectiv nume și adresă, aceasta fiind în cunoștință de cauză la momentul postării mesajului denigrator. De asemenea, și administratorii site-ului, printre care și proprietarul acestuia, M.L.T.L.F., avea cunoștință de datele de identitate ale reclamantei, întrucât una dintre condițiile înscrierii pe site-ul b. era menționarea acestor date, site-ul fiind unul de natură comercială, aceste date fiind necesare în schimburile comerciale. A susținut că, în cazul de față, pârâtul trebuia să aibă în vedere și un alt criteriu sau situație, în afara celor precizate în art. 2 din O.G.

nr. 137/2000, fiind lesne de înțeles că decizia reclamatului de a o elimina pe reclamantă de pe site venise ca urmare a cuprinsului mesajului de pe pagina acesteia de Feedback, nefiindu-i deloc greu să introducă pe motorul de căutare G. numele reclamantei, fapt ce ar fi generat mii de link-uri. Pe de altă parte, a arătat reclamanta că poate fi încadrată ca persoană defavorizată, în condițiile art. 4 din O.G. nr. 137/2002, însă aceste aspecte nu au fost luate în considerare de către pârât, acesta rezumându-se la o analiză superficială a cazului reclamantei.

În plus, chiar și în ipoteza în care se presupune că reclamanta ar fi avut o conduită necorespunzătoare, dat fiind că utilizatoarea A. a avut o atitudine publică de conduită necorespunzătoare, partea reclamată ar fi trebuit să o elimine și pe aceasta de pe site, ori, dimpotrivă, aceasta a rămas în continuare pe site, mai mult, fiindu-i șterse feedback-urile negative pe care reclamanta i le lăsase pe pagina magazinului său. Cu privire la daunele morale solicitate, reclamanta a considerat că acestea sunt justificate de pagubele ce i-au fost produse, atât prin întârzierea cu care a fost analizat cazul său, cât și comunicarea hotărârii, precum și prin degradarea stării sale de sănătate din cauza stării de stres, fiind suferindă cardiac, având o intervenție chirurgicală pe cord și recomandându-i-se evitarea stresului, a stărilor emoționale și conflictuale.

De asemenea, a menționat reclamata că a avut de suferit și starea sa psihică ca urmare a deciziei luate de către pârât. Prin sentința civilă nr. 40 din 4 ianuarie 2012, Tribunalul București a admis excepția necompetenței materiale, invocată de pârât prin întâmpinare și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei formulate de reclamantă în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reținând că pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării este autoritatea de stat în domeniul discriminării, autonomă, cu personalitate juridică, aflată sub control parlamentar, fiind așadar un organ al administrației centrale care se pronunță asupra faptelor de discriminare prin acte administrativ-jurisdicționale (hotărâri).

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 27 ianuarie 2012, sub nr. 70555/3/2011.

Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 12 martie 2012, pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a solicitat respingerea acțiunii și menținerea ca temeinică și legală a Hotărârii CNCD nr. 375 din 15 septembrie 2011. Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 3083 din 9 mai 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta I.D.V., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și a dispus anularea hotărârii nr. 375 din 15 septembrie 2011 a Colegiului Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, obligând pârâtul să analizeze pe fond plângerea prin prisma motivelor de discriminare invocate de petentă, respectiv persoană infectată cu HIV și având reputație de „actriță porno”.

Totodată, a respins ca neîntemeiate cererile de daune morale pentru analizarea cu întârziere a plângerii și de obligare la aplicarea amenzii. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că prin hotărârea nr. 375 din 15 septembrie 2011, pârâtul CNCD a hotărât clasarea dosarului având ca obiect plângerea reclamantei I.D.V. pentru discriminare, reținând că nu sunt întrunite elementele constitutive a unei fapte de discriminare, conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, lipsind criteriul în baza căruia s-a anulat contractul petentei și situația de comparabilitate privind tratamentul discriminator.

Prima instanță a constatat că hotărârea CNCD nu este motivată în concret pe aspectele cu care a fost sesizată prin petiție, respectiv discriminarea pe criteriul apartenenței la o categorie defavorizată (actriță porno) sau al presupusei infectări HIV și, în aceste condiții concluzia Colegiului director privind lipsa raportului de cauzalitate, apare ca fiind formală.

În ceea ce privește cererea de a se aplica o sancțiune persoanei reclamate, aceasta apare ca neîntemeiată, întrucât nu s-a dat o soluție definitivă plângerii reclamantei, iar referitor la cererea de daune morale pentru analizarea și comunicarea cu întârziere a plângerii, Curtea a reținut că reclamanta nu a solicitat instanței de contencios administrativ constatarea nesoluționării în termen a petiției și nici nu a făcut vreo dovadă a pretinsului prejudiciu moral, în condițiile în care procedura de soluționare a petiției a presupus inclusiv solicitarea de puncte de vedere ale părților procedurii și administrare de probe. Recursul Împotriva acestei sentințe au declarat recurs atât reclamanta I.D.V., cât și pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În susținerea recursului, recurenta – reclamantă a criticat sentința pronunțată de instanța de fond sub aspectul respingerii cererii de acordare a daunelor morale, arătând că, în cauză, daunele morale nu se probează, ci se acordă în cazul existenței unui prejudiciu moral, iar existența acestui prejudiciu este prezumată în cazul încălcării obligațiilor prevăzute de Legea nr. 554/2001. A susținut, de asemenea, că în prezenta cauză, dovada prejudiciilor este probată conform dispozițiilor art. 1170 C. civ.

În cuprinsul cererii sale de recurs, recurentul – pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a susținut în esență că, în mod greșit, prima instanță a reținut că hotărârea nr. 375 din 15 septembrie 2011, contestată de petentă, nu este motivată în concret pe aspecte cu care a fost sesizată prin petiție, întrucât instituția pârâtă a analizat dacă faptele prezentate pot îmbrăca forme ale discriminării directe sau indirecte, ținând cont de jurisprudența Curții Europene, care a stabilit un set de elemente ce trebuie verificate atunci când se ridică o problemă în baza art. 14 din Convenție, transpus de legiuitorul național în O.G. nr. 137/2000 prin art. 2 alin. (1). Considerentele și soluția instanței de recurs Examinând cu prioritate regularitatea învestirii sale cu recursurile declarate în cauză, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta – reclamantă I.D.V.

nu a fost timbrat cu taxă judiciară de timbru și timbru judiciar, deși aceasta a fost citată cu mențiune în acest sens. În conformitate cu prevederile art. 11 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru și art. 3 din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, aprobată prin Legea nr. 106/1995, cu modificările și completările ulterioare, pentru calea de atac exercitată se plătesc taxă judiciară de timbru și timbru judiciar, dovada achitării acestora atașându-se, potrivit art. 302 1 alin. (2) C. proc. civ., la cererea de recurs. Cum dovada timbrării nu a fost atașată cererii de recurs, conform dispozițiilor legale sus menționate, iar recurenta nu și-a îndeplinit această obligație legală nici ulterior – deși a fost citată cu mențiunea timbrării – devin aplicabile dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 și art. 9 din O.G.

nr. 32/1995, în temeiul cărora recursul va fi anulat ca netimbrat. Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile invocate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursul declarat de recurentul – pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării este fondat, după cum se va arăta în continuare. Prin actul contestat, hotărârea nr. 375/2011 a Colegiului Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, s-a soluționat sesizarea formulată de petenta I.D.V. în legătură cu scoaterea sa de către administratorul site-ului www.b.ro de pe pagina virtuală destinată magazinelor cu vânzare bijuterii și accesorii handmade, dispunându-se clasarea dosarului, nefiind întrunite elementele constitutive ale unei fapte de discriminare conform art. 2 alin. (1) din O.G.

nr. 137/2000. Potrivit dispozițiilor art. 2 din O.G.

nr. 137/2000, „prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice” [alin. (1)] și „Sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare” [alin. (3)]; de asemenea, conform alin. (4) al aceluiași articol din actul normativ în discuție „Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate față de alte persoane,

grupuri de persoane sau comunități atrage răspunderea contravențională conform prezentei ordonanțe, dacă nu intră sub incidența legii penale”. Potrivit prevederilor art. 14 din CEDO „Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație”. Din analiza textului art. 2 din O.G. nr. 137/2000, precum și a acestei ordonanțe în ansamblul său, dar și a art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte reține că noțiunea de discriminare cuprinde cazurile în care un individ sau un grup de indivizi este, fără justificare adecvată, mai bine sau mai rău tratat decât altul.

Principiul nediscriminării presupune un tratament egal pentru toate persoanele egale în drepturi, fără deosebire bazată pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere, orientare sexuală, vârstă. Însă, așa cum s-a arătat și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care împreună cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului formează blocul de convenționalitate, direct aplicabil în sistemul de drept național, a distinge nu înseamnă a discrimina, deoarece există situații ale căror particularități impun a fi tratate diferențiat. Înalta Curte reține că în cauză nu sunt incidente cerințele art. 2 din O.G.

nr. 137/2000, în condițiile în care din contextul factual al prezentei cauze nu reiese existența unor situații identice care să fi fost tratate diferit, iar Colegiul Director al CNCD a apreciat în mod corect prin hotărârea contestată că fapta reclamată nu intră sub incidența dispozițiilor menționate, lipsind criteriul în baza căruia s-a anulat contractul petentei și situația de comparabilitate privind tratamentul discriminator.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Anulează recursul declarat de I.D.V. împotriva sentinței nr. 3083 din 9 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca netimbrat. Admite recursul declarat de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării împotriva aceleiași sentințe. Modifică în parte sentința recurată, în sensul că respinge ca nefondată cererea formulată de reclamanta I.D.V. privind anularea hotărârii nr. 375 din 15 septembrie 2011 a Colegiului Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării. Menține celelalte dispoziții ale hotărârii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 ianuarie 2014.