ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3744/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3744/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta T.S. a solicitat,

în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării,

obligarea pârâtului la emiterea hotărârii cu privire la sesizarea pe care a formulat-o,

recunoașterea drepturilor pretinse, repararea pagubelor produse prin plata daunelor

morale și materiale rezultate ca urmare a nesoluționării cererii în termenul legal,

cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că la data de 27 ianuarie 2012 s-a adresat pârâtului cu o cerere

prin care sesiza un cumul de acte de discriminare săvârșite împotriva sa de mai

multe instituții la data respectivă, solicitând pronunțarea printr-o hotărâre conform

O.G. nr. 137/2000, cu modificările și completările ulterioare, pe baza căreia să-și

poată recupera prejudiciile aduse.

A precizat că la data

de 30 mai 2012, ca urmare a nerespectării procedurii de soluționare a cererii, s-a

adresat pârâtului prin e-mail, a îndeplinit procedura prealabilă (recursul grațios),

dar nu a primit până la momentul formulării cererii de chemare în judecată niciun

răspuns, pârâtul ignorând toate normele legale în vigoare legat de termenele de

răspuns.

În asemenea condiții,

reclamanta a apreciat că, deși s-a adresat unei autorități a statului însărcinată

cu îndepărtarea oricăror forme de discriminare, aceasta a discriminat-o ea însăși,

afectându-i mai mult starea de sănătate, disconfortul moral și profesional lezat

de alții, drept pentru care a solicitat daune morale în sarcina pârâtului de 100.000

RON.

În drept, reclamanta și-a

întemeiat cererea pe prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 actualizată,

art. 2 alin. (1) lit. f), h), i), o), p), ale art. 2 alin. (2), art. 8 alin.

(1), art. 10 alin. (3) din lege; Constituția României, art. 16, alin. (1) și (2),

O.G. nr. 137/2000 actualizată, Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind

discriminarea, Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 1, 2, 23 alin.

(2), Protocolul nr. 12 din 04 noiembrie 2000, art. 1.

La data de 27 decembrie

2012, înainte de primul termen de judecată, reclamanta a formulat cerere precizatoare,

prin care a contestat hotărârea nr. 404 din 22 octombrie 2012, comunicată acesteia

de către pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării după formularea

acțiunii.

Motivele de nelegalitate

invocate de reclamantă în cererea precizatoare sunt următoarele:

- hotărârea a fost elaborată

și comunicată tardiv: elaborată la cinci luni după termenul impus de O.G. nr. 137/2000

și comunicată, în copie, la încă o lună și o săptămână de la adoptare;

- hotărârea nu reflectă

adevărul impus de normele legale în vigoare, ci a fost denaturat;

- hotărârea nu s-a comunicat

corect, trimițând-o fără pagina 4;

- deși reclamanta a trimis,

în ziua primirii, e-mail de semnalare a erorii, abia la data de 06 decembrie

2012 a primit-o integral, în copie, ceea ce demonstrează din nou reaua credință

și premeditarea pârâtului pentru a elimina dreptul de contestație acordat de lege;

- din practica pârâtului

rezultă cert că faptele de întârziere și premeditare sunt de natură a mări disconfortul

fizic și moral pricinuit timp de aproape un an de zile, demonstrând permanent ignoranță

și lipsă de respect.

În consecință, conform

art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, reclamanta

a solicitat admiterea cererii de chemare în judecată și a cererii precizatoare,

anularea hotărârii emise de pârât și recunoașterea dreptului pretins (a existenței

faptelor de discriminare), daune materiale și daune morale pentru nenumăratele prejudicii

ce i s-au adus de către acest pârât în sumă de 100.000 RON și plata tuturor cheltuielilor

de judecată.

Legal citat, pârâtul Consiliul

Național pentru Combaterea Discriminării a formulat întâmpinare, solicitând respingerea

acțiunii reclamantei.

Prin sentința civilă

nr. 1063 din 20 martie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta

T.S. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării,

astfel cum a fost precizată.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

În ceea ce privește primul

motiv de nelegalitate invocat de reclamantă, în sensul că hotărârea atacată a fost

adoptată și comunicată tardiv, Curtea a reținut că termenul de 90 de zile de adoptare

a hotărârii, prevăzut de art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, este un termen

de recomandare și nu un termen imperativ, natura juridică a acestui termen fiind

conferită, în primul rând de faptul că soluționarea sesizării implică parcurgerea

unei proceduri administrativ-jurisdicționale bazată pe contradictorialitate și administrare

de probe, a cărei durată nu se poate estima, iar în al doilea rând de împrejurarea

că legiuitorul nu a prevăzut nicio sancțiune în ipoteza în care termenul nu este

respectat, situație care nu se regăsește în cazul termenelor de decădere a căror

nerespectare se sancționează întotdeauna cu decăderea.

În ceea ce privește termenul

de comunicare de 15 zile, prevăzut de alin. (8) al art. 20, Curtea a constatat,

în primul rând, faptul că, la fel ca și în cazul precedent, depășirea acestuia nu

este sancționată de legiuitor, ceea ce demonstrează că nu este un termen legal imperativ,

iar, în al doilea rând, comunicarea hotărârii este o operațiune ulterioară adoptării

actului și care nu ține de legalitatea acestuia, ci de opozabilitate, fiind relevantă

exclusiv pentru stabilirea momentului de la care actul începe să producă efecte.

Comunicarea actului fiind

o operațiune ulterioară emiterii actului, Curtea a constatat că este neîntemeiată

critica reclamantei privind adoptarea și comunicarea tardivă a hotărârii emise de

pârât.

Instanța a apreciat că

nu se poate reține nici critica referitoare la comunicarea inițială a hotărârii

fără pagina 4, acest aspect fiind o simplă eroare, nefiind de natură să afecteze

în vreun fel valabilitatea hotărârii, întrucât este o chestiune ulterioară emiterii

actului și care, de altfel, a fost remediată de pârât prin comunicarea hotărârii

în integralitatea sa.

În ceea ce privește susținerea

făcută de reclamantă în cadrul dezbaterilor pe fondul cauzei, la termenul de judecată

din data de 13 martie 2013, în sensul că dosarul administrativ de la C.N.C.D. nu

a fost numerotat și că nu s-a respectat ordinea depunerii înscrisurilor, Curtea

a reținut că aspectul nu este de natură să afecteze valabilitatea procedurii derulate

în fața pârâtului, întrucât afirmația potrivit căreia această situație ar fi permis

sustragerea unor documente reprezintă o simplă suspiciune a reclamantei, care nu

a depus dovezi în acest sens.

Referitor la soluția pronunțată

prin hotărârea nr. 404 din data de 22 octombrie 2012, Curtea a reținut că este legală

și temeinică.

Astfel, s-a reținut în

considerentele hotărârii atacate că reclamanta a sesizat Consiliului posibile fapte

de discriminare ce ar fi constat, în esență, în neacordarea titularizării în învățământ

și în conduita unor autorități administrative și a unor instanțe judecătorești care

ar fi săvârșit abuzuri prin care i-au aplicat un tratament discriminator.

Referitor la excepția

tardivității sesizării cu privire la faptele mai vechi de 1 an de la data înregistrării

petiției, Curtea a constatat că această excepție se referă numai la faptele săvârșite

cu mai mult de 1 an de la data înregistrării petiției și nu vizează aspectele care

se încadrează în termenul prevăzut de art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, astfel

că hotărârea atacată este legală în ceea ce privește soluția tardivității.

Referitor la soluția necompetenței

materiale pronunțate de pârât în privința faptelor pretins discriminatoare săvârșite

în intervalul de 1 an prevăzut de lege, Curtea a constatat că este legală și temeinică,

întrucât faptele relatate de reclamantă în cuprinsul petiției nu se circumscriu

noțiunii de discriminare.

S-a menționat în considerentele

hotărârii atacate că din probele administrate nu se poate reține existența unuia

dintre criteriile subiective enumerate de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000,

republicată, pentru survenirea discriminării, precum și orice alt criteriu care

are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării,

în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau

a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural

sau în orice alte domenii ale vieții publice, astfel încât să se ajungă la concluzia

că refuzul titularizării reclamantei are la bază un astfel de criteriu, constituind

discriminare, în sensul legii.

Arată instanța că, în

cazul de față, nu s-a afirmat și nu s-a dovedit faptul că refuzul de titularizare

este determinat de existența unui astfel de criteriu ci, dimpotrivă, așa cum rezultă

din hotărârile judecătorești pronunțate de Tribunalul Vâlcea și Curtea de Apel Pitești,

aceste instanțe au reținut că refuzul de titularizare este justificat de faptul

că reclamanta nu îndeplinea condițiile prevăzute de Legea nr. 1/2011.

Curtea a reținut că, și

în ipoteza în care reclamanta are dreptul la titularizare pe post, în condițiile

în care refuzul de titularizare nu este determinat de un criteriu subiectiv prevăzut

la art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, neexistând o legătură de

cauzalitate între acest criteriu și diferențierea la titularizare, nu există o faptă

de discriminare, în sensul legii.

Nu se susține nici afirmația

reclamantei, potrivit căreia fapta de discriminare reclamată ar fi constat în hărțuirea

la care a fost supusă, ca urmare a faptului că a acționat în judecată conducerea

Colegiului, întrucât, pe de o parte, astfel cum rezultă din petiție, aceasta se

plânge în ceea ce privește tratamentul diferențiat aplicat prin raportare la alți

colegi cu privire la titularizarea pe post, aceasta fiind fapta pretins discriminatorie

care a determinat-o să se adreseze instanțelor judecătorești, rezultând așadar faptul

că atitudinea pretins discriminatorie a conducerii a precedat acțiunile formulate

la Tribunalul Vâlcea și Curtea de Apel Pitești și nu a fost o consecință a demersului

judiciar.

Or, în condițiile în care

pretinsele fapte de discriminare au precedat demersurile judiciare ale reclamantei,

Curtea a reținut că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute la art. 2 alin. (7)

din O.G. nr. 137/2000, republicată, în sensul că nu se poate reține fapta de „victimizare”

reclamată, având în vedere că aceasta presupune în mod obligatoriu ca tratamentul

aplicat să fie consecința directă a acționării în judecată.

Instanța a apreciat că

soluția pronunțată de pârâtul C.N.C.D. este legală și temeinică și în privința aspectelor

sesizate de reclamantă în legătură cu hotărârile pronunțate de Tribunalul Vâlcea

și Curtea de Apel Pitești, în mod temeinic și legal apreciindu-se că excede competenței

acestei autorități să analizeze modalitatea în care aceste instanțe au instrumentat

și au soluționat litigiile având ca obiect refuzul de titularizare pe post a reclamantei.

Așadar, având în vedere

că faptele sesizate nu constituie discriminare, în sensul O.G. nr. 137/2000, republicată,

Curtea a constatat că în mod legal pârâtul a admis excepția de necompetență materială.

În concluzie, în raport

de argumentele prezentate, Curtea a constatat că hotărârea nr. 404 din data de

22 octombrie 2012 a Colegiului Director al C.N.C.D. este legală și temeinică, fiind

adoptată cu respectarea prevederilor O.G. nr. 137/2000, republicată.

Referitor la cererea privind

obligarea pârâtului la plata unor daune materiale și morale, Curtea a constatat

că aceasta are caracter accesoriu în raport de cererea de anulare a hotărârii

nr. 404 din data de 22 octombrie 2012 a Colegiului Director al C.N.C.D., soluționarea

acesteia depinzând de soluția dată asupra cererii de anulare a hotărârii.

Având în vedere că hotărârea

nr. 404 din data de 22 octombrie 2012 a Colegiului Director al C.N.C.D. este legală,

cererea de anulare fiind neîntemeiată, Curtea a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile

răspunderii civile, întrucât conduita autorității, manifestată prin emiterea unui

act cu respectarea legii, nu este aptă să producă un prejudiciu, chiar dacă persoana

este nemulțumită de modul de soluționare a sesizării.

În concluzie, Curtea a

constatat că este neîntemeiată și cererea de obligare a pârâtului la plata de daune

materiale și morale.

Din aceste considerente,

Curtea a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei, astfel cum a fost precizată.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs reclamanta T.S., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie,

solicitând casarea acesteia și a hotărârii 404 din 22 octombrie 2012 pronunțată

de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării București, întrucât

sunt nelegale și netemeinice și recunoașterea tuturor drepturilor lezate și cerute

în cererea principală, completată cu cererea precizatoare și concluziile scrise,

stabilind situația anterioară discriminării de către pârât și fostul director al

Colegiului Economic Râmnicu Vâlcea, G.N.

În motivarea recursului

declarat se arată că nu s-a respectat integral procedura de soluționare a cererii

de chemare în judecată, impusă prin Legea nr. 554/2004 actualizată, deoarece sentința

atacată s-a pronunțat la data de 20 martie 2013, iar reclamantei ar fi trebuit să

i se comunice în cel mult 30 de zile de la pronunțare, respectiv la 20 aprilie

2013, ori aceasta i s-a trimis tardiv, la data de 07 aprilie 2013, iar primirea

s-a făcut la data de 09 aprilie 2013.

Reclamanta arată că tardivitatea

este justificată și din perspectiva caracterului urgent de soluționare a cererii,

impus de art. 17 alin. (1) al Legii nr. 554/2004 actualizată, dar și de celelalte

termene impuse de lege (O.G. nr. 137/2000 actualizată) și nerespectate de pârât.

În opinia reclamantei,

termenul "de urgență și cu precădere înseamnă câteva ore, zile", ori cererea

sa a fost soluționată într-un termen lung, în sensul că primul termen de judecată

a fost abia la 30 ianuarie 2013, deși a deferit-o instanței la 10 noiembrie

2012, iar hotărârea sub nicio formă nu trebuia să depășească termenul impus.

O altă critică adusă sentinței

recurate este aceea că la instanța de fond, în momentul judecății pe fond, respectiv

la data de 13 martie 2013, motivându-se că sunt prea multe aspecte de semnalat și

timpul este foarte scurt pentru că sunt multe cauze pe rol, președintele instanței

nu i-a permis să vorbească tot ceea ce a stat la baza discriminării, pentru a lămuri

toate aspectele, spunându-i acesteia să formulez concluzii scrise, amănunțit, iar

apoi să le trimită pe e-mail și prin poștă.

Recurenta arată că, deși

a îndeplinit toate cererile formulate de instanță, a constatat că acestea nu s-au

luat în calcul. Astfel, a arătat că pârâtul nu a îndeplinit cu premeditare obligația

de a depune toată documentația ce a stat la baza emiterii hotărârii sale, întrucât

o parte din acte au fost sustrase de acesta, cum ar fi înregistrarea audio de la

data înfățișării (20 martie 2012) la sediul său, iar instanța a aprobat conduita

ilicită a pârâtului, încălcând principiul esențial al dreptului, consacrat și garantat

de Constituția României, art. 16 alin. (1), potrivit căruia: "Cetățenii sunt

egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări".

Mai arată recurenta că

sentința civilă nr. 1063 din 20 martie 2013 este netemeinică și legală, deoarece

a fost pronunțată fără a lua în calcul concluziile scrise pe care le-a depus la

dosar, în integralitatea lor.

Astfel, subliniază recurenta

că nu s-au luat în calcul viciile de procedură săvârșite de pârât, pe care le-a

precizat instanței de fond la singurul termen pentru judecată, respectiv 13

martie 2013 și reluate în amănunt în concluziile scrise, dar fără nicio trimitere

la acestea în cuprinsul hotărârii.

Precizează recurenta că

sentința pronunțată este netemeinică și nelegală deoarece instanța a menționat că

se respinge ca neîntemeiată acțiunea precizată, formulată de reclamanta T.S., deși

reclamanta nu a renunțat la cererea principală, formulând pe cea precizatoare în

completarea primeia, doar pentru a aduce la cunoștința instanței că pârâtul a emis

între timp o hotărâre netemeinică și ilegală.

Arată recurenta că instanța

a ignorat prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât hotărârea

pronunțată nu vizează cererea principală și completată cu cererea precizatoare,

ci doar cererea precizatoare, încălcându-și astfel obligațiile prevăzute în

art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Examinând cauza și sentința

atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale

incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta

în continuare.

Instanța de control judiciar

constată că în speță nu sunt întrunite cerințele art. 304 sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii, prima instanță reținând

în mod corect situația de fapt, având în vedere materialul probator administrat

în cauză și realizând o încadrare juridică adecvată.

În prezenta cauză, reclamanta,

cadru didactic, a adresat pârâtului Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării

o sesizare, la data de 27 ianuarie 2012, prin care a reclamat o serie de fapte pe

care le considera a fi cu caracter discriminatoriu, acestea constând, în esență,

în pretinsa discriminare la care a fost supusă prin refuzul conducerii colegiului

de a o titulariza pe post, prin hotărârea pronunțată de acesta în procedura administrativ-jurisdicțională

și prin hotărârile judecătorești pronunțate de instanțele judecătorești cărora li

s-a adresat în această problemă, solicitând acordarea statutului de titular, repunerea

în drepturi, restituirea tuturor restanțelor salariale, obligarea unor instituții

publice, precum și a Tribunalului Vâlcea și Curții de Apel Pitești, la plata de

daune morale.

Prin hotărârea nr. 404

din data de 22 octombrie 2012, Colegiul Director al Consiliului Național pentru

Combaterea Discriminării a admis excepția de necompetență materială și a dispus

clasarea dosarului, reținând, în esență, că faptele reclamate nu se circumscriu

noțiunii de discriminare, astfel cum este definită de textul legal și de jurisprudența

CEDO, că aspectele referitoare la interpretarea și aplicarea legii constituie atributul

legal și exclusiv al instanțelor de judecată. De asemenea, Colegiul Director a invocat

excepția tardivității față de faptele semnalate de petentă care au o vechime mai

mare de 1 an de la data introducerii petiției.

Înalta Curte constată

că în mod corect a reținut instanța de fond că excepția tardivității sesizării cu

privire la faptele mai vechi de 1 an de la data înregistrării petiției se referă

numai la faptele săvârșite cu mai mult de 1 an de la data înregistrării petiției

și nu vizează aspectele care se încadrează în termenul prevăzut de art. 20

alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, astfel că hotărârea atacată este legală în ceea

ce privește soluția tardivității.

Referitor la soluția necompetenței

materiale pronunțate de pârât în privința faptelor pretins discriminatoare săvârșite

în intervalul de 1 an prevăzut de lege, Înalta Curte apreciază că în mod corect

a reținut Curtea de apel că aceasta este legală și temeinică, având în vedere că

faptele relatate de reclamantă în cuprinsul petiției nu se circumscriu noțiunii

de discriminare.

În conformitate cu prevederile

art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, „Potrivit prezentei ordonanțe,

prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință,

pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri,

sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare

HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care

are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării,

în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau

a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural

sau în orice alte domenii ale vieții publice.”

Din analiza textului legal

citat, precum și față de jurisprudența CEDO în materia discriminării, rezultă că

diferența de tratament devine discriminare, atunci când se induc distincții între

situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare

rezonabilă și obiectivă.

Pentru ca încălcarea dreptului

la nediscriminare să se producă, trebuie stabilit că persoane plasate în situații

analoage sau comparabile, beneficiază de un tratament preferențial și că această

distincție nu-și găsește nicio justificare obiectivă sau rezonabilă.

Așa cum în mod corect

a reținut instanța de fond, prin raportare la textul art. 2 alin. (1) din O.G.

nr. 137/2000, republicată, deosebirea, excluderea, restricția sau preferința trebuie

să aibă la bază unul din criteriile exemplificate și trebuie să se refere la persoane

aflate în situații comparabile, dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenței

lor la una din categoriile prevăzute în textul de lege menționat anterior, iar criteriul

în baza căruia se aplică tratamentul diferențiat trebuie să fie mobilul determinant

în aplicarea tratamentului diferit, în sensul că acest element constituie cauza

faptei de discriminare.

S-a reținut, de asemenea,

în mod corect în considerentele hotărârii recurate că în cazul discriminării diferența

de tratament este determinată hotărâtor de existența unui criteriu, ceea ce presupune

o relație de cauzalitate între tratamentul diferit imputat și criteriul invocat

în situația persoanei care se considera discriminată, iar tratamentul diferențiat

trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii,

folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a

libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic,

economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Astfel, în speță este

nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă

la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta

cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În dreptul intern, nemotivarea

hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului

de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6

parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În sensul strict al termenului,

motivarea hotărârii judecătorești înseamnă precizarea în scris a raționamentului

care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere.

În speța de față, instanța

de control judiciar constată că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse

de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât prima instanță

a expus corespunzător argumentele care au determinat formarea convingerii sale,

prezentând în cuprinsul sentinței pronunțate toate elementele care au condus la

concluzia netemeiniciei contestației formulate împotriva hotărârii C.N.C.D. nr.

404 din 22 octombrie 2012.

Astfel, Înalta Curte apreciază

că sunt nefondate criticile formulate de recurentă cu privire la faptul că instanța

de fond nu a ținut cont de concluziile scrise depuse de aceasta la dosar și nu a

analizat cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată inițial, ci

doar cererea precizatoare.

Din analiza sentinței

recurate rezultă că instanța de fond a avut în vedere criticile formulate de reclamantă

prin acțiunea inițială și prin cererea precizatoare, răspunzând tuturor acestor

critici, atât sub aspectul respectării condițiilor de formă, cât și a celor de fond.

Nici criticile subsumate

motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.,

invocate prin cererea de recurs formulată, nu sunt fondate, având în vedere următoarele

considerente:

Hotărârea nr. 404 din

22 octombrie 2012, a cărei anulare s-a solicitat în prezenta cauză, a fost adoptată

de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în concordanță cu dispozițiile

legale în vigoare, naționale și comunitare, în materie de discriminare, respectiv

O.G. nr. 137/2000, republicată și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Din dispozițiile menționate

mai sus rezultă că discriminarea trebuie să rezulte dintr-o acțiune a unei alte

persoane, acțiune constând într-o deosebire, excludere, restricție sau preferință

și, astfel cum a constatat prima instanță, din probele administrate în cauză nu

a rezultat că recurenta-reclamantă a fost supusă unei discriminări în sensul dispozițiilor

legale susmenționate, neputându-se reține o astfel de acțiune din partea pârâtului.

Înalta Curte apreciază

ca nefondate criticile recurentei-reclamante, potrivit cărora din mijloacele de

probă administrate rezultă comportamentul discriminatoriu al intimatului-pârât,

având în vedere și următoarele considerente:

Principiul egalității

sau nediscriminării constă în aceea că persoanele care se găsesc într-o situație

identică au dreptul la un tratament identic, fără ca egalitatea să însemne uniformitate.

Funcția sa este aceea

de a preveni formularea de distincții arbitrare și de a evita diferențele de tratament

juridic fără motive obiective.

Principiul nediscriminării

este înscris în toate tratatele și documentele internaționale de protecție a drepturilor

omului. Acest principiu presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor,

care sunt egali în drepturi. Conceput astfel, principiul nediscriminării apare ca

o formă modernă și perfecționată a principiului egalității tuturor în fața legii.

De altfel, art. 7 din Declarația Universală proclamă că toți oamenii sunt egali

în fața legii și au dreptul, fără deosebire, la protecția egală a legii.

Ca natură juridică, dreptul

la nediscriminare, prevăzut de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

este un drept subiectiv substanțial. Textul în discuție enumeră un număr de 13 motive

de nediscriminare, însă această listă nu este limitativă. Cu alte cuvinte, este

interzisă orice formă de discriminare, indiferent de criteriul care stă la baza

ei.

Dreptul la nediscriminare

prevăzut de art. 14 din C.E.D.O. nu are o existență independentă în sistemul de

protecție europeană a drepturilor și libertăților fundamentale pe care aceasta îl

instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El poate

apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situație dată, este posibil să fie încălcat,

fără a se constata și o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat.

Constatarea unei încălcări a acestor dispoziții se poate face, însă, numai în legătură

cu un alt drept apărat de Convenție și/sau de protocoalele sale adiționale, iar

după data de 1 aprilie 2005, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la Convenție

privitor la interdicția generală a oricărei forme de discriminare, și cu privire

la orice drept recunoscut în legislația națională a unui stat contractant.

Făcând o interpretare

nuanțată a prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat însă că a

distinge nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror particularități

impun a fi tratate diferențiat.

Diferența de tratament

devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când autoritățile

statele introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea

să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

De asemenea, conform jurisprudenței

Curții Constituționale, în concordanță cu cea a Curții Europene a Drepturilor Omului,

principiul constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții

numai pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor

soluții diferite pentru persoanele aflate în situații distincte.

În plus, Protocolul

nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului impune interdicția generală a

oricărei forme de discriminare.

Curtea de la Strasbourg

reține două criterii cumulative de definire a discriminării: o inegalitate de tratament

în exercitarea sau beneficierea de un drept recunoscut (Curtea EDO, 23 noiembrie

1983, Van der Mussele, Seria A nr. 70, p. 46; Curtea EDO, 18 februarie 1991, Fredin,

Seria A nr. 192, p. 60) și lipsa unei justificări obiective și rezonabile (Curtea

EDO, 23 iulie 1968, Affaire linguistique belge c/Belgique, Seria A nr. 6, p. 9).

În sistemul nostru juridic,

principiul analizat se găsește reglementat în art. 16 alin. (1) din Constituție

și în O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare,

republicată.

Conform art. 2 alin.

(1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, ”discriminarea reprezintă orice deosebire,

excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă,

religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap,

boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată,

precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea

recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor

recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice

alte domenii ale vieții publice”.

Astfel, pentru ca o faptă

să fie calificată drept faptă de discriminare, aceasta trebuie să îndeplinească,

cumulativ, mai multe condiții: existența unui tratament diferențiat, manifestat

prin deosebire, excludere, restricție sau preferință (existența unor persoane sau

situații aflate în poziții comparabile); existența unui criteriu de discriminare

potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 republicată, tratamentul diferențiat

să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui

scop să nu fie adecvate și necesare; tratamentul diferențiat să aibă drept scop

sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în

condiții de egalitate, a unui drept recunoscut de lege.

Tratamentul diferențiat

trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii,

folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a

libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic,

economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Este adevărat că principiul

egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării este garantat

și prin exercitarea drepturilor economice, sociale și culturale, în special dreptul

la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare,

la protecția împotriva șomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remunerație

echitabilă și satisfăcătoare.

De aceea, O.G. nr. 137/2000

prevede că „sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent

neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la

alin. (1), față de alte persoane, în afară cazului în care aceste prevederi, criterii

sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere

a acelui scop sunt adecvate și necesare”.

În aceste condiții se

constată că O.G. nr. 137/2000 prevede expres care sunt faptele și actele de discriminare,

precum și criteriile de discriminare.

În opinia Înaltei Curți,

în cauza de față nu poate fi vorba de aplicarea unui tratament privilegiat sau discriminatoriu,

de constatarea unei inegalități, contrare prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție.

De altfel, prin decizia

nr. 820/2008, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000

privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată,

și a reținut faptul că ele sunt neconstituționale în măsura în care din acestea

se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori

să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii

și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse

în alte acte normative.

Totodată, Înalta Curte

constată că din probele administrate și raportat la circumstanțele concrete ale

cauzei, la domeniul și instituțiile reglementate prin normele legale în discuție,

având în vedere și argumentele anterior arătate, rezultă în mod evident că o discriminare

a recurentei-reclamante în raport cu cele menționate de aceasta în motivele de recurs,

nu poate fi primită, în cauză nefiind întrunite elementele constitutive ale faptei

de discriminare, în acord cu definiția juridică a discriminării din art. 2

alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 republicată.

În consecință, nu se poate

reține în cauză întrunirea cumulativă a elementelor privind un tratament de deosebire,

restricție, excludere, preferință, între persoane care se află în situații comparabile

și care sunt tratate în mod diferit datorită unuia din criteriile prevăzute de lege

și care are ca scop sau ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței

sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților

fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic,

social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice, astfel că sub acest

aspect recursul este nefondat.

În privința aspectelor

invocate de recurenta-reclamantă cu privire la faptul că, urmare contestării deciziei

de sancționare, ar fi fost supusă și victimizării, este de observat că în mod corect

prin hotărârea contestată s-a reținut, pe baza probelor administrate, că pârâtul

Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a făcut o corectă aplicare a

legii, deoarece modalitatea de aplicare și interpretare a legii, modalitate reclamată

ca având efect discriminatoriu, nu poate face, prin ea însăși, obiectul unei sesizări

întemeiate pe O.G. nr. 137/2000, ci doar al unei acțiuni în justiție a cărei soluționare

revine în competența exclusivă a instanțelor judecătorești potrivit art. 124 din

Constituția României, criticile formulate de reclamantă în acest sens fiind nefondate.

Astfel cum este reglementată

de dispozițiile legale mai sus menționate, victimizarea, ca formă de discriminare,

este condiționată de îndeplinirea cumulativă a trei condiții legale: existența unui

tratament advers față de o persoană, acest tratament să aibă drept cauză introducerea

unei plângeri sau acțiuni în justiție, care să vizeze încălcarea principiului tratamentului

legal și al nediscriminării.

Din această perspectivă,

instanța de control judiciar constată că în mod corect s-a avut în vedere de către

instanța de fond că faptele menționate în sesizarea adresată Consiliului Național

pentru Combaterea Discriminării de către recurenta-reclamantă nu constituie manifestarea

unui comportament contrar sau advers împotriva unei persoane care a inițiat o astfel

de procedură, manifestare care să poată fi calificată drept victimizare.

Pe de altă parte, potrivit

dispozițiilor art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000, „hărțuirea” este definită

ca fiind orice comportament pe criteriu de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie,

categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenență la categorie

defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu

care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant și ofensiv.

Instanța de control judiciar

constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale mai

sus menționate, reținând din probatoriul administrat în cauză legalitatea hotărârii

Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării contestate.

În mod corect a reținut

instanța de fond că nu se susține afirmația reclamantei, potrivit căreia fapta de

discriminare reclamată ar fi constat în hărțuirea la care a fost supusă ca urmare

a faptului că a acționat în judecată conducerea Colegiului, de vreme ce atitudinea

pretins discriminatorie a conducerii a precedat acțiunile formulate de reclamantă

la Tribunalul Vâlcea și Curtea de Apel Pitești și nu a fost o consecință a demersului

judiciar, nefiind astfel îndeplinite cerințele prevăzute la art. 2 alin. (7) din

O.G. nr. 137/2000, republicată.

Astfel cum rezultă din

probatoriul administrat în cauză și cum s-a reținut prin sentința criticată, atitudinea

instituției pârâte față de reclamantă nu se bazează pe niciunul din criteriile legale

care ar fi de natură să califice această atitudine ca fiind de victimizare sau de

hărțuire.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite,

iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

În consecință, având în

vedere considerentele anterior expuse, rezultă că sunt nefondate motivele de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., iar în speță nu există motive

de ordine publică care să poată fi reținute, astfel încât Înalta Curte, în baza

dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 20

din Legea nr. 554/2004 modificată, va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă,

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta T.S. împotriva sentinței civile nr. 1063 din 20 martie 2013 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 10 octombrie 2014.