ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3744/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanta T.S. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, obligarea pârâtului la emiterea hotărârii cu privire la sesizarea pe care a formulat-o, recunoașterea drepturilor pretinse, repararea pagubelor produse prin plata daunelor morale și materiale rezultate ca urmare a nesoluționării cererii în termenul legal, cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că la data de 27 ianuarie 2012 s-a adresat pârâtului cu o cerere prin care sesiza un cumul de acte de discriminare săvârșite împotriva sa de mai multe instituții la data respectivă, solicitând pronunțarea printr-o hotărâre conform O.G.

nr. 137/2000, cu modificările și completările ulterioare, pe baza căreia să-și poată recupera prejudiciile aduse. A precizat că la data de 30 mai 2012, ca urmare a nerespectării procedurii de soluționare a cererii, s-a adresat pârâtului prin e-mail, a îndeplinit procedura prealabilă (recursul grațios), dar nu a primit până la momentul formulării cererii de chemare în judecată niciun răspuns, pârâtul ignorând toate normele legale în vigoare legat de termenele de răspuns. În asemenea condiții, reclamanta a apreciat că, deși s-a adresat unei autorități a statului însărcinată cu îndepărtarea oricăror forme de discriminare, aceasta a discriminat-o ea însăși, afectându-i mai mult starea de sănătate, disconfortul moral și profesional lezat de alții, drept pentru care a solicitat daune morale în sarcina pârâtului de 100.000 RON.

În drept, reclamanta și-a întemeiat cererea pe prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 actualizată, art. 2 alin. (1) lit. f), h), i), o), p), ale art. 2 alin. (2), art. 8 alin. (1), art. 10 alin. (3) din lege; Constituția României, art. 16, alin. (1) și (2), O.G. nr. 137/2000 actualizată, Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind discriminarea, Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 1, 2, 23 alin. (2), Protocolul nr. 12 din 04 noiembrie 2000, art. 1. La data de 27 decembrie 2012, înainte de primul termen de judecată, reclamanta a formulat cerere precizatoare, prin care a contestat hotărârea nr. 404 din 22 octombrie 2012, comunicată acesteia de către pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării după formularea acțiunii.

Motivele de nelegalitate invocate de reclamantă în cererea precizatoare sunt următoarele: - hotărârea a fost elaborată și comunicată tardiv: elaborată la cinci luni după termenul impus de O.G. nr. 137/2000 și comunicată, în copie, la încă o lună și o săptămână de la adoptare; - hotărârea nu reflectă adevărul impus de normele legale în vigoare, ci a fost denaturat; - hotărârea nu s-a comunicat corect, trimițând-o fără pagina 4; - deși reclamanta a trimis, în ziua primirii, e-mail de semnalare a erorii, abia la data de 06 decembrie 2012 a primit-o integral, în copie, ceea ce demonstrează din nou reaua credință și premeditarea pârâtului pentru a elimina dreptul de contestație acordat de lege; - din practica pârâtului rezultă cert că faptele de întârziere și premeditare sunt de natură a mări disconfortul fizic și moral pricinuit timp de aproape un an de zile, demonstrând permanent ignoranță și lipsă de respect.

În consecință, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, reclamanta a solicitat admiterea cererii de chemare în judecată și a cererii precizatoare, anularea hotărârii emise de pârât și recunoașterea dreptului pretins (a existenței faptelor de discriminare), daune materiale și daune morale pentru nenumăratele prejudicii ce i s-au adus de către acest pârât în sumă de 100.000 RON și plata tuturor cheltuielilor de judecată. Legal citat, pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii reclamantei. Prin sentința civilă nr. 1063 din 20 martie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta T.S.

în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, astfel cum a fost precizată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: În ceea ce privește primul motiv de nelegalitate invocat de reclamantă, în sensul că hotărârea atacată a fost adoptată și comunicată tardiv, Curtea a reținut că termenul de 90 de zile de adoptare a hotărârii, prevăzut de art. 20 alin. (7) din O.G.

nr. 137/2000, este un termen de recomandare și nu un termen imperativ, natura juridică a acestui termen fiind conferită, în primul rând de faptul că soluționarea sesizării implică parcurgerea unei proceduri administrativ-jurisdicționale bazată pe contradictorialitate și administrare de probe, a cărei durată nu se poate estima, iar în al doilea rând de împrejurarea că legiuitorul nu a prevăzut nicio sancțiune în ipoteza în care termenul nu este respectat, situație care nu se regăsește în cazul termenelor de decădere a căror nerespectare se sancționează întotdeauna cu decăderea.

În ceea ce privește termenul de comunicare de 15 zile, prevăzut de alin. (8) al art. 20, Curtea a constatat, în primul rând, faptul că, la fel ca și în cazul precedent, depășirea acestuia nu este sancționată de legiuitor, ceea ce demonstrează că nu este un termen legal imperativ, iar, în al doilea rând, comunicarea hotărârii este o operațiune ulterioară adoptării actului și care nu ține de legalitatea acestuia, ci de opozabilitate, fiind relevantă exclusiv pentru stabilirea momentului de la care actul începe să producă efecte. Comunicarea actului fiind o operațiune ulterioară emiterii actului, Curtea a constatat că este neîntemeiată critica reclamantei privind adoptarea și comunicarea tardivă a hotărârii emise de pârât.

Instanța a apreciat că nu se poate reține nici critica referitoare la comunicarea inițială a hotărârii fără pagina 4, acest aspect fiind o simplă eroare, nefiind de natură să afecteze în vreun fel valabilitatea hotărârii, întrucât este o chestiune ulterioară emiterii actului și care, de altfel, a fost remediată de pârât prin comunicarea hotărârii în integralitatea sa. În ceea ce privește susținerea făcută de reclamantă în cadrul dezbaterilor pe fondul cauzei, la termenul de judecată din data de 13 martie 2013, în sensul că dosarul administrativ de la C.N.C.D. nu a fost numerotat și că nu s-a respectat ordinea depunerii înscrisurilor, Curtea a reținut că aspectul nu este de natură să afecteze valabilitatea procedurii derulate în fața pârâtului, întrucât afirmația potrivit căreia această situație ar fi permis sustragerea unor documente reprezintă o simplă suspiciune a reclamantei, care nu a depus dovezi în acest sens.

Referitor la soluția pronunțată prin hotărârea nr. 404 din data de 22 octombrie 2012, Curtea a reținut că este legală și temeinică. Astfel, s-a reținut în considerentele hotărârii atacate că reclamanta a sesizat Consiliului posibile fapte de discriminare ce ar fi constat, în esență, în neacordarea titularizării în învățământ și în conduita unor autorități administrative și a unor instanțe judecătorești care ar fi săvârșit abuzuri prin care i-au aplicat un tratament discriminator. Referitor la excepția tardivității sesizării cu privire la faptele mai vechi de 1 an de la data înregistrării petiției, Curtea a constatat că această excepție se referă numai la faptele săvârșite cu mai mult de 1 an de la data înregistrării petiției și nu vizează aspectele care se încadrează în termenul prevăzut de art. 20 alin. (1) din O.G.

nr. 137/2000, astfel că hotărârea atacată este legală în ceea ce privește soluția tardivității. Referitor la soluția necompetenței materiale pronunțate de pârât în privința faptelor pretins discriminatoare săvârșite în intervalul de 1 an prevăzut de lege, Curtea a constatat că este legală și temeinică, întrucât faptele relatate de reclamantă în cuprinsul petiției nu se circumscriu noțiunii de discriminare. S-a menționat în considerentele hotărârii atacate că din probele administrate nu se poate reține existența unuia dintre criteriile subiective enumerate de art. 2 alin. (1) din O.G.

nr. 137/2000, republicată, pentru survenirea discriminării, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice, astfel încât să se ajungă la concluzia că refuzul titularizării reclamantei are la bază un astfel de criteriu, constituind discriminare, în sensul legii. Arată instanța că, în cazul de față, nu s-a afirmat și nu s-a dovedit faptul că refuzul de titularizare este determinat de existența unui astfel de criteriu ci, dimpotrivă, așa cum rezultă din hotărârile judecătorești pronunțate de Tribunalul Vâlcea și Curtea de Apel Pitești, aceste instanțe au reținut că refuzul de titularizare este justificat de faptul că reclamanta nu îndeplinea condițiile prevăzute de Legea nr. 1/2011.

Curtea a reținut că, și în ipoteza în care reclamanta are dreptul la titularizare pe post, în condițiile în care refuzul de titularizare nu este determinat de un criteriu subiectiv prevăzut la art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, neexistând o legătură de cauzalitate între acest criteriu și diferențierea la titularizare, nu există o faptă de discriminare, în sensul legii.

Nu se susține nici afirmația reclamantei, potrivit căreia fapta de discriminare reclamată ar fi constat în hărțuirea la care a fost supusă, ca urmare a faptului că a acționat în judecată conducerea Colegiului, întrucât, pe de o parte, astfel cum rezultă din petiție, aceasta se plânge în ceea ce privește tratamentul diferențiat aplicat prin raportare la alți colegi cu privire la titularizarea pe post, aceasta fiind fapta pretins discriminatorie care a determinat-o să se adreseze instanțelor judecătorești, rezultând așadar faptul că atitudinea pretins discriminatorie a conducerii a precedat acțiunile formulate la Tribunalul Vâlcea și Curtea de Apel Pitești și nu a fost o consecință a demersului judiciar.

Or, în condițiile în care pretinsele fapte de discriminare au precedat demersurile judiciare ale reclamantei, Curtea a reținut că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute la art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, republicată, în sensul că nu se poate reține fapta de „victimizare” reclamată, având în vedere că aceasta presupune în mod obligatoriu ca tratamentul aplicat să fie consecința directă a acționării în judecată. Instanța a apreciat că soluția pronunțată de pârâtul C.N.C.D. este legală și temeinică și în privința aspectelor sesizate de reclamantă în legătură cu hotărârile pronunțate de Tribunalul Vâlcea și Curtea de Apel Pitești, în mod temeinic și legal apreciindu-se că excede competenței acestei autorități să analizeze modalitatea în care aceste instanțe au instrumentat și au soluționat litigiile având ca obiect refuzul de titularizare pe post a reclamantei.

Așadar, având în vedere că faptele sesizate nu constituie discriminare, în sensul O.G. nr. 137/2000, republicată, Curtea a constatat că în mod legal pârâtul a admis excepția de necompetență materială. În concluzie, în raport de argumentele prezentate, Curtea a constatat că hotărârea nr. 404 din data de 22 octombrie 2012 a Colegiului Director al C.N.C.D. este legală și temeinică, fiind adoptată cu respectarea prevederilor O.G. nr. 137/2000, republicată. Referitor la cererea privind obligarea pârâtului la plata unor daune materiale și morale, Curtea a constatat că aceasta are caracter accesoriu în raport de cererea de anulare a hotărârii nr. 404 din data de 22 octombrie 2012 a Colegiului Director al C.N.C.D., soluționarea acesteia depinzând de soluția dată asupra cererii de anulare a hotărârii.

Având în vedere că hotărârea nr. 404 din data de 22 octombrie 2012 a Colegiului Director al C.N.C.D. este legală, cererea de anulare fiind neîntemeiată, Curtea a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile, întrucât conduita autorității, manifestată prin emiterea unui act cu respectarea legii, nu este aptă să producă un prejudiciu, chiar dacă persoana este nemulțumită de modul de soluționare a sesizării. În concluzie, Curtea a constatat că este neîntemeiată și cererea de obligare a pârâtului la plata de daune materiale și morale. Din aceste considerente, Curtea a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei, astfel cum a fost precizată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta T.S., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând casarea acesteia și a hotărârii 404 din 22 octombrie 2012 pronunțată de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării București, întrucât sunt nelegale și netemeinice și recunoașterea tuturor drepturilor lezate și cerute în cererea principală, completată cu cererea precizatoare și concluziile scrise, stabilind situația anterioară discriminării de către pârât și fostul director al Colegiului Economic Râmnicu Vâlcea, G.N.

În motivarea recursului declarat se arată că nu s-a respectat integral procedura de soluționare a cererii de chemare în judecată, impusă prin Legea nr. 554/2004 actualizată, deoarece sentința atacată s-a pronunțat la data de 20 martie 2013, iar reclamantei ar fi trebuit să i se comunice în cel mult 30 de zile de la pronunțare, respectiv la 20 aprilie 2013, ori aceasta i s-a trimis tardiv, la data de 07 aprilie 2013, iar primirea s-a făcut la data de 09 aprilie 2013. Reclamanta arată că tardivitatea este justificată și din perspectiva caracterului urgent de soluționare a cererii, impus de art. 17 alin. (1) al Legii nr. 554/2004 actualizată, dar și de celelalte termene impuse de lege (O.G. nr. 137/2000 actualizată) și nerespectate de pârât.

În opinia reclamantei, termenul "de urgență și cu precădere înseamnă câteva ore, zile", ori cererea sa a fost soluționată într-un termen lung, în sensul că primul termen de judecată a fost abia la 30 ianuarie 2013, deși a deferit-o instanței la 10 noiembrie 2012, iar hotărârea sub nicio formă nu trebuia să depășească termenul impus. O altă critică adusă sentinței recurate este aceea că la instanța de fond, în momentul judecății pe fond, respectiv la data de 13 martie 2013, motivându-se că sunt prea multe aspecte de semnalat și timpul este foarte scurt pentru că sunt multe cauze pe rol, președintele instanței nu i-a permis să vorbească tot ceea ce a stat la baza discriminării, pentru a lămuri toate aspectele, spunându-i acesteia să formulez concluzii scrise, amănunțit, iar apoi să le trimită pe e-mail și prin poștă.

Recurenta arată că, deși a îndeplinit toate cererile formulate de instanță, a constatat că acestea nu s-au luat în calcul. Astfel, a arătat că pârâtul nu a îndeplinit cu premeditare obligația de a depune toată documentația ce a stat la baza emiterii hotărârii sale, întrucât o parte din acte au fost sustrase de acesta, cum ar fi înregistrarea audio de la data înfățișării (20 martie 2012) la sediul său, iar instanța a aprobat conduita ilicită a pârâtului, încălcând principiul esențial al dreptului, consacrat și garantat de Constituția României, art. 16 alin. (1), potrivit căruia: "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări". Mai arată recurenta că sentința civilă nr. 1063 din 20 martie 2013 este netemeinică și legală, deoarece a fost pronunțată fără a lua în calcul concluziile scrise pe care le-a depus la dosar, în integralitatea lor.

Astfel, subliniază recurenta că nu s-au luat în calcul viciile de procedură săvârșite de pârât, pe care le-a precizat instanței de fond la singurul termen pentru judecată, respectiv 13 martie 2013 și reluate în amănunt în concluziile scrise, dar fără nicio trimitere la acestea în cuprinsul hotărârii. Precizează recurenta că sentința pronunțată este netemeinică și nelegală deoarece instanța a menționat că se respinge ca neîntemeiată acțiunea precizată, formulată de reclamanta T.S., deși reclamanta nu a renunțat la cererea principală, formulând pe cea precizatoare în completarea primeia, doar pentru a aduce la cunoștința instanței că pârâtul a emis între timp o hotărâre netemeinică și ilegală.

Arată recurenta că instanța a ignorat prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât hotărârea pronunțată nu vizează cererea principală și completată cu cererea precizatoare, ci doar cererea precizatoare, încălcându-și astfel obligațiile prevăzute în art. 129 alin. (5) C. proc. civ. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele art. 304 sau art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii, prima instanță reținând în mod corect situația de fapt, având în vedere materialul probator administrat în cauză și realizând o încadrare juridică adecvată.

În prezenta cauză, reclamanta, cadru didactic, a adresat pârâtului Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării o sesizare, la data de 27 ianuarie 2012, prin care a reclamat o serie de fapte pe care le considera a fi cu caracter discriminatoriu, acestea constând, în esență, în pretinsa discriminare la care a fost supusă prin refuzul conducerii colegiului de a o titulariza pe post, prin hotărârea pronunțată de acesta în procedura administrativ-jurisdicțională și prin hotărârile judecătorești pronunțate de instanțele judecătorești cărora li s-a adresat în această problemă, solicitând acordarea statutului de titular, repunerea în drepturi, restituirea tuturor restanțelor salariale, obligarea unor instituții publice, precum și a Tribunalului Vâlcea și Curții de Apel Pitești, la plata de daune morale.

Prin hotărârea nr. 404 din data de 22 octombrie 2012, Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării a admis excepția de necompetență materială și a dispus clasarea dosarului, reținând, în esență, că faptele reclamate nu se circumscriu noțiunii de discriminare, astfel cum este definită de textul legal și de jurisprudența CEDO, că aspectele referitoare la interpretarea și aplicarea legii constituie atributul legal și exclusiv al instanțelor de judecată. De asemenea, Colegiul Director a invocat excepția tardivității față de faptele semnalate de petentă care au o vechime mai mare de 1 an de la data introducerii petiției.

Înalta Curte constată că în mod corect a reținut instanța de fond că excepția tardivității sesizării cu privire la faptele mai vechi de 1 an de la data înregistrării petiției se referă numai la faptele săvârșite cu mai mult de 1 an de la data înregistrării petiției și nu vizează aspectele care se încadrează în termenul prevăzut de art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, astfel că hotărârea atacată este legală în ceea ce privește soluția tardivității. Referitor la soluția necompetenței materiale pronunțate de pârât în privința faptelor pretins discriminatoare săvârșite în intervalul de 1 an prevăzut de lege, Înalta Curte apreciază că în mod corect a reținut Curtea de apel că aceasta este legală și temeinică, având în vedere că faptele relatate de reclamantă în cuprinsul petiției nu se circumscriu noțiunii de discriminare.

În conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) din O.G.

nr. 137/2000, republicată, „Potrivit prezentei ordonanțe, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.” Din analiza textului legal citat, precum și față de jurisprudența CEDO în materia discriminării, rezultă că diferența de tratament devine discriminare, atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

Pentru ca încălcarea dreptului la nediscriminare să se producă, trebuie stabilit că persoane plasate în situații analoage sau comparabile, beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu-și găsește nicio justificare obiectivă sau rezonabilă. Așa cum în mod corect a reținut instanța de fond, prin raportare la textul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, deosebirea, excluderea, restricția sau preferința trebuie să aibă la bază unul din criteriile exemplificate și trebuie să se refere la persoane aflate în situații comparabile, dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenței lor la una din categoriile prevăzute în textul de lege menționat anterior, iar criteriul în baza căruia se aplică tratamentul diferențiat trebuie să fie mobilul determinant în aplicarea tratamentului diferit, în sensul că acest element constituie cauza faptei de discriminare.

S-a reținut, de asemenea, în mod corect în considerentele hotărârii recurate că în cazul discriminării diferența de tratament este determinată hotărâtor de existența unui criteriu, ceea ce presupune o relație de cauzalitate între tratamentul diferit imputat și criteriul invocat în situația persoanei care se considera discriminată, iar tratamentul diferențiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice. Astfel, în speță este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În sensul strict al termenului, motivarea hotărârii judecătorești înseamnă precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere. În speța de față, instanța de control judiciar constată că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., întrucât prima instanță a expus corespunzător argumentele care au determinat formarea convingerii sale, prezentând în cuprinsul sentinței pronunțate toate elementele care au condus la concluzia netemeiniciei contestației formulate împotriva hotărârii C.N.C.D. nr. 404 din 22 octombrie 2012. Astfel, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile formulate de recurentă cu privire la faptul că instanța de fond nu a ținut cont de concluziile scrise depuse de aceasta la dosar și nu a analizat cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată inițial, ci doar cererea precizatoare. Din analiza sentinței recurate rezultă că instanța de fond a avut în vedere criticile formulate de reclamantă prin acțiunea inițială și prin cererea precizatoare, răspunzând tuturor acestor critici, atât sub aspectul respectării condițiilor de formă, cât și a celor de fond.

Nici criticile subsumate motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., invocate prin cererea de recurs formulată, nu sunt fondate, având în vedere următoarele considerente: Hotărârea nr. 404 din 22 octombrie 2012, a cărei anulare s-a solicitat în prezenta cauză, a fost adoptată de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în concordanță cu dispozițiile legale în vigoare, naționale și comunitare, în materie de discriminare, respectiv O.G. nr. 137/2000, republicată și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Din dispozițiile menționate mai sus rezultă că discriminarea trebuie să rezulte dintr-o acțiune a unei alte persoane, acțiune constând într-o deosebire, excludere, restricție sau preferință și, astfel cum a constatat prima instanță, din probele administrate în cauză nu a rezultat că recurenta-reclamantă a fost supusă unei discriminări în sensul dispozițiilor legale susmenționate, neputându-se reține o astfel de acțiune din partea pârâtului. Înalta Curte apreciază ca nefondate criticile recurentei-reclamante, potrivit cărora din mijloacele de probă administrate rezultă comportamentul discriminatoriu al intimatului-pârât, având în vedere și următoarele considerente: Principiul egalității sau nediscriminării constă în aceea că persoanele care se găsesc într-o situație identică au dreptul la un tratament identic, fără ca egalitatea să însemne uniformitate.

Funcția sa este aceea de a preveni formularea de distincții arbitrare și de a evita diferențele de tratament juridic fără motive obiective. Principiul nediscriminării este înscris în toate tratatele și documentele internaționale de protecție a drepturilor omului. Acest principiu presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi. Conceput astfel, principiul nediscriminării apare ca o formă modernă și perfecționată a principiului egalității tuturor în fața legii. De altfel, art. 7 din Declarația Universală proclamă că toți oamenii sunt egali în fața legii și au dreptul, fără deosebire, la protecția egală a legii. Ca natură juridică, dreptul la nediscriminare, prevăzut de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este un drept subiectiv substanțial.

Textul în discuție enumeră un număr de 13 motive de nediscriminare, însă această listă nu este limitativă. Cu alte cuvinte, este interzisă orice formă de discriminare, indiferent de criteriul care stă la baza ei. Dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din C.E.D.O. nu are o existență independentă în sistemul de protecție europeană a drepturilor și libertăților fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situație dată, este posibil să fie încălcat, fără a se constata și o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat.

Constatarea unei încălcări a acestor dispoziții se poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenție și/sau de protocoalele sale adiționale, iar după data de 1 aprilie 2005, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la Convenție privitor la interdicția generală a oricărei forme de discriminare, și cu privire la orice drept recunoscut în legislația națională a unui stat contractant. Făcând o interpretare nuanțată a prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror particularități impun a fi tratate diferențiat. Diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când autoritățile statele introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

De asemenea, conform jurisprudenței Curții Constituționale, în concordanță cu cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, principiul constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții numai pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluții diferite pentru persoanele aflate în situații distincte. În plus, Protocolul nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului impune interdicția generală a oricărei forme de discriminare.

Curtea de la Strasbourg reține două criterii cumulative de definire a discriminării: o inegalitate de tratament în exercitarea sau beneficierea de un drept recunoscut (Curtea EDO, 23 noiembrie 1983, Van der Mussele, Seria A nr. 70, p. 46; Curtea EDO, 18 februarie 1991, Fredin, Seria A nr. 192, p. 60) și lipsa unei justificări obiective și rezonabile (Curtea EDO, 23 iulie 1968, Affaire linguistique belge c/Belgique, Seria A nr. 6, p. 9). În sistemul nostru juridic, principiul analizat se găsește reglementat în art. 16 alin. (1) din Constituție și în O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată. Conform art. 2 alin. (1) din O.G.

nr. 137/2000, republicată, ”discriminarea reprezintă orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice”.

Astfel, pentru ca o faptă să fie calificată drept faptă de discriminare, aceasta trebuie să îndeplinească, cumulativ, mai multe condiții: existența unui tratament diferențiat, manifestat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință (existența unor persoane sau situații aflate în poziții comparabile); existența unui criteriu de discriminare potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 republicată, tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate și necesare; tratamentul diferențiat să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a unui drept recunoscut de lege.

Tratamentul diferențiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice. Este adevărat că principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării este garantat și prin exercitarea drepturilor economice, sociale și culturale, în special dreptul la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.

De aceea, O.G. nr. 137/2000 prevede că „sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afară cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare”. În aceste condiții se constată că O.G. nr. 137/2000 prevede expres care sunt faptele și actele de discriminare, precum și criteriile de discriminare. În opinia Înaltei Curți, în cauza de față nu poate fi vorba de aplicarea unui tratament privilegiat sau discriminatoriu, de constatarea unei inegalități, contrare prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție.

De altfel, prin decizia nr. 820/2008, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, și a reținut faptul că ele sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Totodată, Înalta Curte constată că din probele administrate și raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, la domeniul și instituțiile reglementate prin normele legale în discuție, având în vedere și argumentele anterior arătate, rezultă în mod evident că o discriminare a recurentei-reclamante în raport cu cele menționate de aceasta în motivele de recurs, nu poate fi primită, în cauză nefiind întrunite elementele constitutive ale faptei de discriminare, în acord cu definiția juridică a discriminării din art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 republicată.

În consecință, nu se poate reține în cauză întrunirea cumulativă a elementelor privind un tratament de deosebire, restricție, excludere, preferință, între persoane care se află în situații comparabile și care sunt tratate în mod diferit datorită unuia din criteriile prevăzute de lege și care are ca scop sau ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice, astfel că sub acest aspect recursul este nefondat.

În privința aspectelor invocate de recurenta-reclamantă cu privire la faptul că, urmare contestării deciziei de sancționare, ar fi fost supusă și victimizării, este de observat că în mod corect prin hotărârea contestată s-a reținut, pe baza probelor administrate, că pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a făcut o corectă aplicare a legii, deoarece modalitatea de aplicare și interpretare a legii, modalitate reclamată ca având efect discriminatoriu, nu poate face, prin ea însăși, obiectul unei sesizări întemeiate pe O.G. nr. 137/2000, ci doar al unei acțiuni în justiție a cărei soluționare revine în competența exclusivă a instanțelor judecătorești potrivit art. 124 din Constituția României, criticile formulate de reclamantă în acest sens fiind nefondate.

Astfel cum este reglementată de dispozițiile legale mai sus menționate, victimizarea, ca formă de discriminare, este condiționată de îndeplinirea cumulativă a trei condiții legale: existența unui tratament advers față de o persoană, acest tratament să aibă drept cauză introducerea unei plângeri sau acțiuni în justiție, care să vizeze încălcarea principiului tratamentului legal și al nediscriminării. Din această perspectivă, instanța de control judiciar constată că în mod corect s-a avut în vedere de către instanța de fond că faptele menționate în sesizarea adresată Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării de către recurenta-reclamantă nu constituie manifestarea unui comportament contrar sau advers împotriva unei persoane care a inițiat o astfel de procedură, manifestare care să poată fi calificată drept victimizare.

Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000, „hărțuirea” este definită ca fiind orice comportament pe criteriu de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenență la categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant și ofensiv. Instanța de control judiciar constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale mai sus menționate, reținând din probatoriul administrat în cauză legalitatea hotărârii Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării contestate.

În mod corect a reținut instanța de fond că nu se susține afirmația reclamantei, potrivit căreia fapta de discriminare reclamată ar fi constat în hărțuirea la care a fost supusă ca urmare a faptului că a acționat în judecată conducerea Colegiului, de vreme ce atitudinea pretins discriminatorie a conducerii a precedat acțiunile formulate de reclamantă la Tribunalul Vâlcea și Curtea de Apel Pitești și nu a fost o consecință a demersului judiciar, nefiind astfel îndeplinite cerințele prevăzute la art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, republicată. Astfel cum rezultă din probatoriul administrat în cauză și cum s-a reținut prin sentința criticată, atitudinea instituției pârâte față de reclamantă nu se bazează pe niciunul din criteriile legale care ar fi de natură să califice această atitudine ca fiind de victimizare sau de hărțuire.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală. În consecință, având în vedere considerentele anterior expuse, rezultă că sunt nefondate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., iar în speță nu există motive de ordine publică care să poată fi reținute, astfel încât Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004 modificată, va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta T.S. împotriva sentinței civile nr. 1063 din 20 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 octombrie 2014.