ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2679/2014

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamantul Județul Timiș

a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Mediului și Pădurilor – Direcția Generală

Autoritatea de Management Programul Operațional Sectorial de Mediu, solicitând ca

prin sentința ce se va pronunța să se dispună anularea titlului de creanță constând

în nota de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare

din 30 octombrie 2012 și a deciziei din 05 decembrie 2012 a Direcției Generale Autoritatea

de Management Programul Operațional Sectorial de Mediu din cadrul Ministerului Mediului

și Pădurilor, înregistrată la Consiliul Județean Timiș din 06 decembrie 2012, dată

în soluționarea contestației formulate de Județul Timiș.

Prin sentința civilă

nr. 237 din 11 aprilie 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ

și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul Județul Timiș, în contradictoriu

cu pârâtul Ministerul Mediului și Pădurilor (în prezent, Ministerul Mediului și

Schimbărilor Climatice) – Direcția Generală Autoritatea de Management Programul

Operațional Sectorial de Mediu pentru anulare acte administrative.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut, în esență, faptul că în temeiul proiectului

intitulat „Sistem integrat de management al deșeurilor în județul Timiș”, finanțat

în proporție de 80% din fonduri europene, 18% din bugetul de stat și 2% din bugetul

local, reclamantul Județean Timiș a inițiat procedura de achiziție publică și a

încheiat cu SC C.R. SRL contractul din 28 decembrie 2011 pentru „furnizare 11 bucăți

autocamioane lung curier pentru transportul containerelor de deșeuri”; că, în urma

unui control, pârâtul Ministerul Mediului și Pădurilor (MMP; în prezent, Ministerul

Mediului și Schimbărilor Climatice) a apreciat că, în cadrul procedurii de achiziții

publice, reclamantul a încălcat prevederile art. 26 alin. (2) din H.G. nr. 925/2006

prin nerespectarea obligației de publicare a unui anunț de tip erată ca urmare a

modificărilor anunțului de participare la achiziția publică (modificarea a constat

în eliminarea unei cerințe minime de calificare, respectiv prezentarea certificatului

OHSAS 18001); că, drept urmare, prin nota de constatare a neregulilor și de stabilire

a corecțiilor financiare din 30 octombrie 2012 pârâtul, în temeiul pct. 1.12 din

Anexa la O.U.G. nr. 66/2011, a aplicat reclamantului o corecție de 5% din valoarea

contractului, fără TVA, respectiv 280.000 RON; că reclamantul a încălcat prevederile

art. 26 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 925/2006 pentru aprobarea normelor de aplicare

a prevederilor referitoare la atribuirea contractelor de achiziție publică deoarece

a transmis tardiv către SEAP anunțul privind înlăturarea unei cerințe minime de

calificare, respectiv prezentarea unui certificat de tipul OHSAS 18001, și, pentru

acest considerent, anunțul nu a mai fost publicat, practica reclamantului fiind

de natură să restricționeze concurența și, prin aceasta, fiind susceptibilă să prejudicieze

bugetele amintite prin plăți posibil mai mari decât cele în care concurența nu ar

fi fost distorsionată.

Pârâtul a interpretat

în favoarea reclamantului această „neregulă”, drept o aplicare necorespunzătoare

a unui element auxiliar procedurii de atribuire (ceea ce înseamnă că, în opinia

pârâtului, contractul a fost atribuit cu respectarea legislației privind achizițiile

publice, însă nu a fost respectată o obligație auxiliară) și a încadrat-o în prevederile

pct. 1.12 din Anexa 1 la O.G. nr. 66/2011, aplicând o corecție modică de 5 % din

valoarea contractului, fără TVA.

Așa fiind, văzând neregula

săvârșită de reclamant și constatând că sancțiunea este prevăzută de O.U.G. nr.

66/2011 și este aplicată în limite legale, Curtea, în temeiul art. 18 din Legea

contenciosului administrativ nr. 554/2004, a respins acțiunea.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs reclamantul Județul Timiș prin Consiliul Județean Timiș, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului

declarat se arată, în esență, că hotărârea atacată este lipsită de temei legal și

pronunțată cu aplicarea greșită a legii, având în vedere că instanța, în motivarea

sa, nu a ținut seama de nici unul din argumentele invocate în acțiunea Județului

Timiș și nici de actele aflate la dosar, prima instanță dând o interpretare greșită

prevederilor cuprinse în O.U.G. nr. 66/2011, și mai mult, neținând seama de principiul

proporționalității prevăzut în art. 17 din O.U.G. nr. 66/2011.

Înainte de a analiza motivele

de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate

cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței materiale invocată

în cauză, constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă,

astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv

pentru care va admite recursul, iar, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.

(6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă

soluționare la Tribunalul Timiș, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a ajunge la această

soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:

Așa cum rezultă din actele

și lucrările dosarului, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat

pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea deciziei din 5

decembrie 2012, emisă de pârâtul Ministerul Mediului și Pădurilor, prin care s-a

respins contestația formulată de reclamant și, pe cale de consecință, anularea notei

de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare din 30

octombrie 2012 întocmită de Direcția Generală AM POS Mediu din cadrul Ministerului

Mediului și Pădurilor.

Decizia din 5

decembrie 2012 a Comisiei de soluționare a contestațiilor din cadrul Ministerul

Mediului și Pădurilor - Direcția Generală AM POS Mediu a fost emisă în temeiul O.U.G.

nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute

în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. c) din O.U.G. nr. 66/2011, fondurile europene reprezintă sume provenite

din asistența financiară nerambursabilă acordată României din bugetul general al

Uniunii Europene și/sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei.

Fonduri publice naționale

aferente fondurilor europene, potrivit art. 2 alin. (1) lit. d), reprezintă sume

provenite din bugetul general consolidat, utilizate pentru asigurarea cofinanțării,

plata prefinanțării, înlocuirea fondurilor europene în situația indisponibilității

sistării temporare a plății acestor fonduri, completarea fondurilor europene în

vederea finalizării proiectelor, precum și alte categorii de cheltuieli legal reglementate

în acest scop.

Potrivit art. 51 pct.

1 din O.U.G. nr. 66/2011, deciziile pronunțate în soluționarea contestațiilor pot

fi atacate de către contestator la instanța de judecată de contencios administrativ

competentă în conformitate cu prevederile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul

administrativ.

Competența materială a

instanței de contencios administrativ și fiscal este reglementată de dispozițiile

art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora: „Litigiile privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum

și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii

ale acestora de până la 500.000 RON se soluționează în fond de către tribunalele

administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate

de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite,

contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000

RON, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale

curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Deci, art. 10 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004, reglementează competența materială a instanței de contencios

administrativ și fiscal, prin derogare de la prevederile C. proc. civ., făcând o

dublă distincție pentru stabilirea competenței instanțelor de contencios administrativ:

în raport cu organul emitent al actului și în funcție de cuantumul sumei ce formează

obiectul actului administrativ contestat.

Astfel, pe de o parte,

se distinge între actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice

locale și județene (litigii ce sunt date în competența tribunalelor administrativ-fiscale)

și acte administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale (litigii

ce sunt date în competența secțiilor de contencios administrativ și fiscal ale curților

de apel).

Pe de altă parte, legea

distinge între actele administrative care privesc taxe și impozite, contribuții,

datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON (litigii

ce sunt date în competența tribunalelor administrativ-fiscale) și acte administrative

care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii

ale acestora mai mari de 500.000 RON (litigii ce sunt date în competența secțiilor

de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel).

Înalta Curte are în vedere

faptul că obiectul prezentului litigiu este reprezentat de analizarea legalității

actelor emise de pârâtă în temeiul O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea

și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene

și/sau a fondurilor publice naționale și că, potrivit art. 51 pct. 1 din acest act

normativ, deciziile pronunțate în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de

către contestator la instanța de judecată de contencios administrativ competentă

în conformitate cu prevederile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Art. 218 alin. (2) C.

proc. fisc. face trimitere, în privința competenței de soluționare a acțiunilor

judiciare îndreptate împotriva deciziilor emise în soluționarea contestațiilor administrativ

fiscale prealabile, la dispozițiile „legii”, respectiv, în lipsa altor precizări,

la dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, care constituie

dreptul comun în materia competenței instanțelor de contencios administrativ.

Drept urmare, procedura

de control, constatare, contestare și recuperare a sumei ce face obiectul prezentului

litigiu, care are un caracter specific și reprezintă, din punct de vedere al naturii

sale juridice, o obligație bugetară, ce poate fi asimilată noțiunii de contribuție

din legislația fiscală, urmează regimul de drept comun prevăzut în C. proc. fisc.

În raport

de această caracterizare a creanței respective, de valoarea care face obiectul recuperării,

de natura publică a fondurilor, sunt aplicabile sub aspectul competenței materiale,

prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Așa cum s-a arătat anterior,

potrivit art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, litigiile

privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale

și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii

vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON, se soluționează

în fond de tribunalele administrativ-fiscale.

Prin urmare, fiind vorba

de recuperarea unei creanțe fiscale asimilate, competența materială a instanței

se stabilește prin aplicarea criteriului valoric stabilit prin textul legal anterior

citat.

Actele contestate de reclamant

se referă la o creanță bugetară care nu depășește suma de 500.000 RON (respectiv

280.000 RON), iar potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

competența de soluționare în primă instanță a litigiului se stabilește, prin raportare

exclusiv la criteriul valoric, în raport de cuantumul sumei la care se referă actele

contestate (inferior valorii de 500.000 RON), în favoarea tribunalelor administrativ

fiscale.

În speță nu se aplică

dispozițiile art. 10 alin. (1

1

)

din Legea nr. 554/2004, potrivit

cărora toate

cererile privind actele

administrative emise de autoritățile publice centrale, care au ca obiect sume reprezentând

finanțarea nerambursabilă din partea Uniunii Europene, indiferent de valoare, se

soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților

de apel, dat fiind faptul că cererea de chemare în judecată a fost introdusă la

data de 14 ianuarie 2013, anterior datei de 15 februarie 2013, dată la care a fost

modificată Legea nr. 554/2004 prin introducerea acestui alineat.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 3 și

art. 312 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința

recurată și, pe cale de consecință, va trimite cauza spre competentă soluționare

la Tribunalul Timiș, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamantul Județul Timiș prin Consiliul Județean Timiș împotriva sentinței civile

nr. 237 din 11 aprilie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ

și fiscal.

Casează sentința atacată

și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Timiș, secția contencios

administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 6 iunie 2014.