ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2679/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamantul Județul Timiș a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Mediului și Pădurilor – Direcția Generală Autoritatea de Management Programul Operațional Sectorial de Mediu, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună anularea titlului de creanță constând în nota de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare din 30 octombrie 2012 și a deciziei din 05 decembrie 2012 a Direcției Generale Autoritatea de Management Programul Operațional Sectorial de Mediu din cadrul Ministerului Mediului și Pădurilor, înregistrată la Consiliul Județean Timiș din 06 decembrie 2012, dată în soluționarea contestației formulate de Județul Timiș.

Prin sentința civilă nr. 237 din 11 aprilie 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul Județul Timiș, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului și Pădurilor (în prezent, Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice) – Direcția Generală Autoritatea de Management Programul Operațional Sectorial de Mediu pentru anulare acte administrative. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, faptul că în temeiul proiectului intitulat „Sistem integrat de management al deșeurilor în județul Timiș”, finanțat în proporție de 80% din fonduri europene, 18% din bugetul de stat și 2% din bugetul local, reclamantul Județean Timiș a inițiat procedura de achiziție publică și a încheiat cu SC C.R.

SRL contractul din 28 decembrie 2011 pentru „furnizare 11 bucăți autocamioane lung curier pentru transportul containerelor de deșeuri”; că, în urma unui control, pârâtul Ministerul Mediului și Pădurilor (MMP; în prezent, Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice) a apreciat că, în cadrul procedurii de achiziții publice, reclamantul a încălcat prevederile art. 26 alin. (2) din H.G. nr. 925/2006 prin nerespectarea obligației de publicare a unui anunț de tip erată ca urmare a modificărilor anunțului de participare la achiziția publică (modificarea a constat în eliminarea unei cerințe minime de calificare, respectiv prezentarea certificatului OHSAS 18001); că, drept urmare, prin nota de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare din 30 octombrie 2012 pârâtul, în temeiul pct. 1.12 din Anexa la O.U.G.

nr. 66/2011, a aplicat reclamantului o corecție de 5% din valoarea contractului, fără TVA, respectiv 280.000 RON; că reclamantul a încălcat prevederile art. 26 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 925/2006 pentru aprobarea normelor de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea contractelor de achiziție publică deoarece a transmis tardiv către SEAP anunțul privind înlăturarea unei cerințe minime de calificare, respectiv prezentarea unui certificat de tipul OHSAS 18001, și, pentru acest considerent, anunțul nu a mai fost publicat, practica reclamantului fiind de natură să restricționeze concurența și, prin aceasta, fiind susceptibilă să prejudicieze bugetele amintite prin plăți posibil mai mari decât cele în care concurența nu ar fi fost distorsionată.

Pârâtul a interpretat în favoarea reclamantului această „neregulă”, drept o aplicare necorespunzătoare a unui element auxiliar procedurii de atribuire (ceea ce înseamnă că, în opinia pârâtului, contractul a fost atribuit cu respectarea legislației privind achizițiile publice, însă nu a fost respectată o obligație auxiliară) și a încadrat-o în prevederile pct. 1.12 din Anexa 1 la O.G. nr. 66/2011, aplicând o corecție modică de 5 % din valoarea contractului, fără TVA. Așa fiind, văzând neregula săvârșită de reclamant și constatând că sancțiunea este prevăzută de O.U.G. nr. 66/2011 și este aplicată în limite legale, Curtea, în temeiul art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, a respins acțiunea.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul Județul Timiș prin Consiliul Județean Timiș, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului declarat se arată, în esență, că hotărârea atacată este lipsită de temei legal și pronunțată cu aplicarea greșită a legii, având în vedere că instanța, în motivarea sa, nu a ținut seama de nici unul din argumentele invocate în acțiunea Județului Timiș și nici de actele aflate la dosar, prima instanță dând o interpretare greșită prevederilor cuprinse în O.U.G. nr. 66/2011, și mai mult, neținând seama de principiul proporționalității prevăzut în art. 17 din O.U.G. nr. 66/2011. Înainte de a analiza motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc.

civ., excepția necompetenței materiale invocată în cauză, constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Timiș, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate: Așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea deciziei din 5 decembrie 2012, emisă de pârâtul Ministerul Mediului și Pădurilor, prin care s-a respins contestația formulată de reclamant și, pe cale de consecință, anularea notei de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare din 30 octombrie 2012 întocmită de Direcția Generală AM POS Mediu din cadrul Ministerului Mediului și Pădurilor. Decizia din 5 decembrie 2012 a Comisiei de soluționare a contestațiilor din cadrul Ministerul Mediului și Pădurilor - Direcția Generală AM POS Mediu a fost emisă în temeiul O.U.G.

nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 66/2011, fondurile europene reprezintă sume provenite din asistența financiară nerambursabilă acordată României din bugetul general al Uniunii Europene și/sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei. Fonduri publice naționale aferente fondurilor europene, potrivit art. 2 alin. (1) lit. d), reprezintă sume provenite din bugetul general consolidat, utilizate pentru asigurarea cofinanțării, plata prefinanțării, înlocuirea fondurilor europene în situația indisponibilității sistării temporare a plății acestor fonduri, completarea fondurilor europene în vederea finalizării proiectelor, precum și alte categorii de cheltuieli legal reglementate în acest scop.

Potrivit art. 51 pct. 1 din O.U.G. nr. 66/2011, deciziile pronunțate în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestator la instanța de judecată de contencios administrativ competentă în conformitate cu prevederile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal este reglementată de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal, prin derogare de la prevederile C. proc. civ., făcând o dublă distincție pentru stabilirea competenței instanțelor de contencios administrativ: în raport cu organul emitent al actului și în funcție de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat. Astfel, pe de o parte, se distinge între actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene (litigii ce sunt date în competența tribunalelor administrativ-fiscale) și acte administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale (litigii ce sunt date în competența secțiilor de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel).

Pe de altă parte, legea distinge între actele administrative care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON (litigii ce sunt date în competența tribunalelor administrativ-fiscale) și acte administrative care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON (litigii ce sunt date în competența secțiilor de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel). Înalta Curte are în vedere faptul că obiectul prezentului litigiu este reprezentat de analizarea legalității actelor emise de pârâtă în temeiul O.U.G.

nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale și că, potrivit art. 51 pct. 1 din acest act normativ, deciziile pronunțate în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestator la instanța de judecată de contencios administrativ competentă în conformitate cu prevederile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ. Art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. face trimitere, în privința competenței de soluționare a acțiunilor judiciare îndreptate împotriva deciziilor emise în soluționarea contestațiilor administrativ fiscale prealabile, la dispozițiile „legii”, respectiv, în lipsa altor precizări, la dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, care constituie dreptul comun în materia competenței instanțelor de contencios administrativ.

Drept urmare, procedura de control, constatare, contestare și recuperare a sumei ce face obiectul prezentului litigiu, care are un caracter specific și reprezintă, din punct de vedere al naturii sale juridice, o obligație bugetară, ce poate fi asimilată noțiunii de contribuție din legislația fiscală, urmează regimul de drept comun prevăzut în C. proc. fisc. În raport de această caracterizare a creanței respective, de valoarea care face obiectul recuperării, de natura publică a fondurilor, sunt aplicabile sub aspectul competenței materiale, prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Așa cum s-a arătat anterior, potrivit art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON, se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale. Prin urmare, fiind vorba de recuperarea unei creanțe fiscale asimilate, competența materială a instanței se stabilește prin aplicarea criteriului valoric stabilit prin textul legal anterior citat.

Actele contestate de reclamant se referă la o creanță bugetară care nu depășește suma de 500.000 RON (respectiv 280.000 RON), iar potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competența de soluționare în primă instanță a litigiului se stabilește, prin raportare exclusiv la criteriul valoric, în raport de cuantumul sumei la care se referă actele contestate (inferior valorii de 500.000 RON), în favoarea tribunalelor administrativ fiscale.

În speță nu se aplică dispozițiile art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora toate cererile privind actele administrative emise de autoritățile publice centrale, care au ca obiect sume reprezentând finanțarea nerambursabilă din partea Uniunii Europene, indiferent de valoare, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dat fiind faptul că cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 14 ianuarie 2013, anterior datei de 15 februarie 2013, dată la care a fost modificată Legea nr. 554/2004 prin introducerea acestui alineat. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 3 și art. 312 alin. (6) C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și, pe cale de consecință, va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Timiș, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul Județul Timiș prin Consiliul Județean Timiș împotriva sentinței civile nr. 237 din 11 aprilie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Timiș, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 iunie 2014.