ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1019/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1019/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta Unitatea Administrativă

Teritorială, județul Arad, Consiliul județean Arad, prin președinte, a chemat în

judecată pe pârâtul Ministerul Mediului și Pădurilor, D.G.A.M.P.O.S., solicitând

anularea deciziei din 31 mai 2012 emisă de Ministerul Mediului și Pădurilor și,

pe cale de consecință, admiterea în totalitate a contestației formulate împotriva

notei de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare din 27

martie 2012, anularea notei de constatare a neregulilor și stabilire a corecțiilor

financiare din 27 martie 2012, emisă de Ministerul Mediului și Pădurilor, D.G.A.M.P.O.S.,

cu consecința exonerării reclamantei de la plata corecțiilor financiare aplicate.

Prin sentința civilă

nr. 88 din 12 februarie 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ

și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta Unitatea Administrativă Teritorială,

județul Arad, Consiliul județean Arad împotriva pârâtului Ministerul Mediului și

Pădurilor, D.G.A.M.P.O.S., a anulat nota de constatare a neregulilor și stabilire

a corecțiilor financiare din 27 martie 2012 și decizia din 31 mai 2012, emise de

pârât, exonerând reclamanta de creanța stabilită prin aceste acte administrative.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că prin nota de constatare a neregulilor

și de stabilire a corecțiilor financiare din 27 martie 2012, emisă de pârâtul Ministerul

Mediului și Pădurilor, D.G.A.M.P.O.S. în urma unui control efectuat la reclamantă,

legat de contractul din 29 iulie 2011 „Furnizare de echipamente Lot 2: Vehicul pentru

colectarea și transportul deșeurilor” din cadrul proiectului „Sistem de management

integrat al deșeurilor solide în județul Arad”, control efectuat în temeiul prevederilor

O.U.G. nr. 66/2011, H.G. nr. 875/2011, O.G. nr. 92/2003, O.U.G. nr. 34/2006, H.G.

nr. 925/2006 și ale contractului de finanțare din 2010, pârâtul a constatat că procedura

de achiziție realizată de reclamantă, ca autoritate contractantă, a încălcat

art. 15 alin. (3) din H.G. nr. 925/2006.

În consecință, pârâtul

a aplicat reclamantei corecția financiară de 5%, în sumă de 105.400 RON din valoarea

contractului de furnizare, fără TVA, pentru constatarea unor nereguli prevăzute

la anexa la O.U.G. nr. 66/2011.

S-a mai reținut de către

instanță că, în procedura prealabilă, prin decizia din 31 mai 2012, pârâtul a admis

în parte contestația reclamantei, menținându-se doar o singură corecție financiară

de 5%, conform notei de constatare, stabilită în baza anexei la O.U.G. nr. 66/2011,

respectiv pentru aplicarea necorespunzătoare a unor elemente auxiliare procedurii

de atribuire și că, potrivit actelor încheiate de pârât, corecția financiară din

litigiu s-a aplicat pentru existența unei nereguli în activitatea reclamantei, beneficiară

a unui contract de finanțare european.

S-a mai reținut în considerentele

hotărârii recurate că noțiunea de neregulă reglementată de acest act normativ presupune

dovada existenței unei abateri de la legalitate, regularitate, etc., care are ca

și consecință directă crearea unui prejudiciu sau posibilitatea creării unui prejudiciu

entităților enumerate în articolul suscitat; că pârâtul nu a demonstrat că s-a produs

sau se putea produce un asemenea prejudiciu, urmare a încălcării de către reclamantă

a prevederilor art. 15 alin. (3) din H.G. nr. 925/2006; că, având în vedere că cerințele

legale cumulative ale art. 2 alin. (1) lit. a) din ordonanță nu sunt îndeplinite,

impunerea este nelegală și vătămătoare pentru reclamantă, fiind lipsite de relevanță

juridică invocarea unor prevederi din art. 8 lit. a) alin. (16) din contractul de

finanțare din 2010, art. 1, art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr. 66/2011, a art. 2

lit. o) din O.U.G. nr. 119/1999, atâta timp cât până la data încheierii notei de

constatare nu s-a produs niciun prejudiciu la care face referire art. 2 alin.

(1) din O.U.G. nr. 66/2011, dovada producerii acestuia revenindu-i pârâtului.

Reținând că pârâtul nu

a demonstrat caracterul cert al vreunui prejudiciu prezent sau posibil de produs,

instanța a apreciat că actele încheiate de acesta încalcă dispozițiile O.U.G.

nr. 66/2011.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs pârâtul Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului

declarat se arată că instanța de fond a stabilit în mod eronat că Ministerul Mediului

și Schimbărilor Climatice nu a demonstrat că încălcarea de către reclamantă a dispozițiilor

legale menționate în actele administrative a produs sau a putut produce un prejudiciu,

respectiv că din conținutul Notei de constatare a neregulilor și de stabilire a

corecțiilor financiare din 27 martie 2012 nu rezultă existența vreunui prejudiciu.

Arată recurentul că, în

speță, contractul din 29 iulie 2011 „Furnizare de echipamente”, în a cărui procedură

de atribuire a fost săvârșită de către reclamantă abaterea de la legalitate, este

finanțat din fonduri post-aderare, acordate condiționat de la bugetul Uniunii Europene,

iar condiția principală a acordării acestor fonduri este stricta respectare a legalității

în utilizarea lor, în special a prevederilor referitoare la achizițiile publice

și orice atingere adusă principiilor fundamentale ale achizițiilor publice conduce

la consecința cheltuirii necuvenite a unei părți din aceste sume și, în consecință,

prejudiciază bugetul Uniunii Europene.

Mai arată recurentul că,

drept consecință, Uniunea Europeană are dreptul de a recupera aceste prejudicii

de la Statul Român în baza mecanismului corecțiilor financiare, care, la rândul

lor, creează un prejudiciu bugetului de stat, iar gradul în care sumele sunt folosite

nelegal și deci necuvenit, cu consecința prejudicierii bugetului Uniunii Europene,

este stabilit procentual de prevederile O.U.G. nr. 66/2011 prin raportare la valorile

contractelor afectate de respectivele nereguli, cu luarea în considerare a gravității

respectivei nereguli.

Recurentul solicită admiterea

recursului, iar pe fond respingerea cererii de anulare a deciziei din 31 mai 2012

și a notei de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare

din 27 martie 2012, acte administrative emise de către Ministerul Mediului și Pădurilor,

D.G.A.M.P.O.S., constatând că cele două acte administrative sunt temeinice și legale.

Înainte de a analiza motivele

de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate

cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței materiale invocată

în cauză, constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă,

astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv

pentru care va admite recursul, iar, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.

(6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă

soluționare la Tribunalul Arad, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a ajunge la această

soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:

Așa cum rezultă din actele

și lucrările dosarului, prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat

pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea deciziei din 31 mai 2012,

emisă de pârâtul Ministerul Mediului și Pădurilor, prin care s-a respins contestația

formulată de reclamantă și, pe cale de consecință, anularea notei de constatare

a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare din 27 martie 2012 întocmită

de D.G.A.M.P.O.S. din cadrul Ministerului Mediului și Pădurilor.

Decizia din 31 mai 2012

a Comisiei de soluționare a contestațiilor din cadrul Ministerul Mediului și Pădurilor,

D.G.A.M.P.O.S. a fost emisă în temeiul O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea

și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene

și/sau a fondurilor publice naționale.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. c) din O.U.G. nr. 66/2011, fondurile europene reprezintă sume provenite

din asistența financiară nerambursabilă acordată României din bugetul general al

Uniunii Europene și/sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei.

Fonduri publice naționale

aferente fondurilor europene, potrivit art. 2 pct. 1 lit. d), reprezintă sume provenite

din bugetul general consolidat, utilizate pentru asigurarea cofinanțării, plata

prefinanțării, înlocuirea fondurilor europene în situația indisponibilității sistării

temporare a plății acestor fonduri, completarea fondurilor europene în vederea finalizării

proiectelor, precum și alte categorii de cheltuieli legal reglementate în acest

scop.

Potrivit art. 51 pct.

1 din O.U.G. nr. 66/2011, deciziile pronunțate în soluționarea contestațiilor pot

fi atacate de către contestator la instanța de judecată de contencios administrativ

competentă în conformitate cu prevederile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul

administrativ.

Competența materială a

instanței de contencios administrativ și fiscal este reglementată de dispozițiile

art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora: „Litigiile privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum

și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii

ale acestora de până la 500.000 RON se soluționează în fond de către tribunalele

administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate

de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite,

contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000

RON, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale

curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Deci, art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competența materială a instanței de contencios

administrativ și fiscal, prin derogare de la prevederile C. proc. civ., făcând o

dublă distincție pentru stabilirea competenței instanțelor de contencios administrativ:

în raport cu organul emitent al actului și în funcție de cuantumul sumei ce formează

obiectul actului administrativ contestat.

Astfel, pe de o parte,

se distinge între actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice

locale și județene (litigii ce sunt date în competența tribunalelor administrativ-fiscale)

și acte administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale (litigii

ce sunt date în competența secțiilor de contencios administrativ și fiscal ale curților

de apel).

Pe de altă parte, legea

distinge între actele administrative care privesc taxe și impozite, contribuții,

datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON (litigii

ce sunt date în competența tribunalelor administrativ-fiscale) și acte administrative

care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii

ale acestora mai mari de 500.000 RON (litigii ce sunt date în competența secțiilor

de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel).

Înalta Curte are în vedere

faptul că obiectul prezentului litigiu este reprezentat de analizarea legalității

actelor emise de pârâtă în temeiul O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea

și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene

și/sau a fondurilor publice naționale și că, potrivit art. 51 pct. 1 din acest act

normativ, deciziile pronunțate în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de

către contestator la instanța de judecată de contencios administrativ competentă

în conformitate cu prevederile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Art. 218 alin. (2) C.

proc. fisc. face trimitere, în privința competenței de soluționare a acțiunilor

judiciare îndreptate împotriva deciziilor emise în soluționarea contestațiilor administrativ

fiscale prealabile, la dispozițiile „legii”, respectiv, în lipsa altor precizări,

la dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, care constituie

dreptul comun în materia competenței instanțelor de contencios administrativ.

Drept urmare, procedura

de control, constatare, contestare și recuperare a sumei ce face obiectul prezentului

litigiu, care are un caracter specific și reprezintă, din punct de vedere al naturii

sale juridice, o obligație bugetară, ce poate fi asimilată noțiunii de contribuție

din legislația fiscală, urmează regimul de drept comun prevăzut în C. proc. fisc.

În raport

de această caracterizare a creanței respective, de valoarea care face obiectul recuperării,

de natura publică a fondurilor, sunt aplicabile sub aspectul competenței materiale,

prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Așa cum s-a arătat anterior,

potrivit art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, litigiile

privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale

și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii

vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON, se soluționează

în fond de tribunalele administrativ-fiscale.

Prin urmare, fiind vorba

de recuperarea unei creanțe fiscale asimilate, competența materială a instanței

se stabilește prin aplicarea criteriului valoric stabilit prin textul legal anterior

citat.

Actele contestate de reclamantă

se referă la o creanță bugetară care nu depășește suma de 500.000 RON (respectiv

105.400 RON), iar potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

competența de soluționare în primă instanță a litigiului se stabilește, prin raportare

exclusiv la criteriul valoric, în raport de cuantumul sumei la care se referă actele

contestate (inferior valorii de 500.000 RON), în favoarea tribunalelor administrativ

fiscale.

În speță nu se aplică

dispozițiile art. 10 alin. (1

1

)

din Legea nr. 554/2004, potrivit

cărora toate

cererile privind actele

administrative emise de autoritățile publice centrale, care au ca obiect sume reprezentând

finanțarea nerambursabilă din partea Uniunii Europene, indiferent de valoare, se

soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților

de apel, dat fiind faptul că cererea de chemare în judecată a fost introdusă la

data de 31 iulie 2012, anterior datei de 15 februarie 2013, dată la care a fost

modificată Legea nr. 554/2004 prin introducerea acestui alineat.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 3 și

art. 312 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința

recurată și, pe cale de consecință, va trimite cauza spre competentă soluționare

la Tribunalul Arad, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de pârâtul Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice împotriva sentinței civile

nr. 88 din 12 februarie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ

și fiscal.

Casează sentința atacată

și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Arad, secția contencios

administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 28 februarie 2014.