ÎCCJ, Secția penală
ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele:
Prin decizia penală nr. 477/A din 29 mai 2014 pronunțată în Dosarul nr. 981/325/2013, Curtea de Apel Timișoara în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a respins ca nefondat apelul declarat de inculpata O.C.L. împotriva sentinței penale nr. 3433 din 11 decembrie 2013 pronunțată de Judecătoria Timișoara în Dosarul nr. 981/325/2013.
În
baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Timișoara împotriva aceleiași sentințe.
A desființat sentința penală apelată și rejudecând:
În baza art. 215 alin. (1) și (3) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. a condamnat-o pe inculpata O.C.L. la 3 ani închisoare - pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune.
În
baza art. 39 alin. (2) vechiul C. pen. a contopit pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată cu restul de 1379 zile rămas neexecutat la momentul întreruperii executării pedepsei, în pedeapsa de 1379 zile închisoare.
În
baza art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. a condamnat pe aceeași inculpată la 1 (un) an închisoare - pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.
În
baza art. 39 alin. (2) vechiul C. pen. a contopit pedeapsa de 1 an închisoare aplicată mai sus cu restul de 1379 zile rămas neexecutat la momentul întreruperii executării pedepsei, în pedeapsa de 1379 zile închisoare.
În
temeiul art. 33 lit. b) și art. 34 lit. b) C. pen. a contopit pedepsele aplicate, urmând ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 1379 zile închisoare.
A menținut celelalte prevederi ale sentinței apelate.
În
baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. a obligat pe inculpată la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare avansate de stat.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel și-a însușit starea de fapt reținută de prima instanță, precum și raționamentele de interpretare a probatoriului administrat folosite în ambele faze ale procesului penal, respectiv urmărire penală și judecată și din care a rezultat vinovăția inculpatei sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de înșelăciune și fals în înscrisuri sub semnătură privată.
S-a reținut că vinovăția inculpatei cu privire la infracțiunile reținute prin actul de sesizare al instanței a rezultat din declarația inculpatei, declarațiile martorilor C.l., B.L., T.V., declarația persoanei vătămate P.D., raport de constatare tehnico-științifică, înscrisuri și din care a rezultat faptul că inculpata la data de 29 martie 2007 folosindu-se de cartea de identitate, copia contractului de vânzare-cumpărare a locuinței și talonul de pensie aparținând numitei P.D. a semnat în numele acesteia un contract de abonament pentru serviciile C., primind și un telefon marca N.
În
ceea ce privește infracțiunea de înșelăciune, instanța de apel a înlăturat apărările inculpatei referitoare la faptul că nu ar fi indus în eroare pe angajații SC A.T. SA Timișoara cu prilejul încheierii contractului, deoarece ar fi avut acordul numitei P.D. pentru încheierea contractului, deoarece afirmațiile inculpatei nu au fost confirmate de nici un mijloc de probă.
Referitor la infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură, s-a reținut că aceasta s-a realizat prin contrafacerea semnăturii, contrafacerea în sensul dispozițiilor art. 290 vechiul C. pen. are un înțeles mai larg, o semnătură urmând a fi considerată contrafăcută ori de câte ori nu a fost scrisă de cel căruia i se atribuie. În acest înțeles, s-a apreciat că există falsificarea prin contrafacerea
semnăturii și atunci când făptuitorul, fără a imita semnătura reală, execută o semnătură care creează aparența că este a celui căruia i se atribuie sau atunci când făptuitorul creează o aceeași aparență prin executarea pe înscris a propriei sale semnături.
În
cauză, instanța de apel a apreciat că inculpata a creat această aparență prin semnarea contractului încheiat în mumele numitei P.D. și a indus în eroare pe angajații SC A.T. SA Timișoara, astfel încât fiind îndeplinite elementele constitutive ale infracțiunilor pentru care a fost trimisă în judecată, instanța de apel a înlăturat apărările inculpatei privind nelegalitatea și temeinicia sentinței apelate pe motiv că fapta nu e prevăzută de lege sau nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege.
Solicitarea inculpatei de a aplica în cauză dispozițiile art. 74
1
vechiul C. pen. raportat la dispozițiile art. 5 C. pen. cu privire la infracțiunea de înșelăciune, a fost considerată de către instanța de apel ca nefondată, deoarece prin Decizia nr. 573/2011 Curtea Constituțională a stabilit că aceste dispoziții sunt neconstituționale, iar potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția României „de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor", astfel încât în mod corect nu au fost aplicate dispozițiile art. 74
1
vechiul C. pen., nefiind în situația aplicării unei legi penale mai favorabile.
Critica inculpatei privind greșita condamnare a sa, în condițiile în care susține că în cauză ar fi aplicabile dispozițiile art. 18
1
din vechiul C. pen., a fost de asemenea apreciată de instanța de apel ca nefondată.
Potrivit art. 18
1
din vechiul C. pen. „la stabilirea în concret a gradului de pericol social se ține seama de modul și mijloacele de săvârșire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum și de persoana și conduita făptuitorului, dacă este cunoscut".
Raportat la dispozițiile art. 5 C. pen. privind legea mai favorabilă, Curtea a constatat cu ocazia judecării apelului, că în prezenta cauză art. 18
1
din vechiul C. pen. reprezenta lege mai favorabilă raportat la dispozițiile art. 80 din noul C. pen., deoarece acest text nu instituie limite ale pedepsei legale pentru aplicabilitatea sa, iar aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ este facultativă și nu obligatorie.
În
cauză, instanța de apel a apreciat că nu sunt aplicabile dispoziții legale mai sus menționate, deoarece faptele inculpatei raportat la modul de săvârșire a faptei, prin inducerea în eroare și contrafacerea semnăturii cu prilejul încheierii unui contract, săvârșirea acestora în perioada în care a beneficiat de întreruperea executării pedepsei, de atitudinea inculpatei după săvârșirea faptelor, prezentau gradul de pericol social al unei infracțiuni.
Cu toate că prejudiciul creat nu a fost unul foarte mare, dar raportat la împrejurările arătate în special la data săvârșirii faptei, în perioada întreruperii
e
xecutării pedepsei, instanța de apel a constatat că aceste aspecte nu sunt de natură să determine aplicarea dispozițiilor art. 18
1
din vechiul C. pen., având în vedere infracțiunile grave săvârșite, precum și faptul că aspectele favorabile inculpatei au fost avute în vedere la stabilirea pedepselor.
În
ceea ce privește dispozițiile art. 5 C. pen. privind legea mai favorabilă instanța de apel a dat eficiență deciziei nr. 265 din 6 mai 2014 a Curții Constituționale privind aplicarea globală a legii mai favorabile.
Astfel, întrucât prin noul C. pen. se reduce semnificativ maximul special prevăzut de lege pentru sancționarea infracțiunii de înșelăciune (închisoare de la 6 luni la 3 ani în varianta tip, respectiv de la 1 la 5 ani în varianta agravată), atât pentru forma tip cât și pentru cea agravată a acesteia, în cazul formei agravate fiind redus și minimul special, s-a reținut de către instanța de apel că aceasta reprezintă legea mai favorabilă.
Totodată instanța de apel a arătat că în cazul infracțiunii de înșelăciune, caracterul de noutate îl constituie introducerea unei cauze de înlăturare a răspunderii penale, și anume împăcarea părților. De asemenea, nu se mai regăsesc sub forma unor alineate distincte, cu consecințe asupra încadrării juridice, înșelăciunea în convenții și cea cu cecuri. Aceasta nu echivalează cu o dezincriminare a faptelor de acest gen, ele rămânând incluse în forma tip sau agravată a infracțiunii urmând a fi avute în vedere în procesul de individualizare judiciară a pedepsei.
În
motivarea deciziei date în apel, instanța a indicat faptul că similar altor infracțiuni contra patrimoniului, înșelăciunea cu consecințe deosebit de grave nu mai constituie formă agravată a infracțiunii.
Cu privire la regimul sancționator al concursului de infracțiuni, instanța de apel a constatat că legea veche este mai favorabilă potrivit art. 5 C. pen., deoarece legea nouă reglementează sporul fix și obligatoriu potrivit art. 39 din noul C. pen., motiv pentru care va aplica în cauză dispozițiile art. 34 din vechiul C. pen.
În
ceea ce privește instituția recidivei prevăzută de art. 37 lit. a) din vechiul C. pen., instanța de apel a constatat că potrivit noii reglementări legale art. 41 din noul C. pen. se majorează limita pentru primul termen al recidivei la un an, iar regimul sancționator este mai sever (cumul aritmetic) motiv pentru care, legea veche este lege mai favorabilă.
Astfel, raportat la regimul sancționator al concursului de infracțiuni și al recidivei, în vederea aplicării globale a legii penale mai favorabile, instanța de apel a constatat că legea veche este în ansamblu lege mai favorabilă chiar dacă legea nouă prevede limite de pedeapsă mai reduse pentru infracțiunea de înșelăciune.
În
ceea ce privește pedepsele stabilite instanța de apel a constatat că la individualizarea judiciară a pedepsei, instanța de fond a avut în vedere criteriile generale prev. de art. 72 C. pen.: dispozițiile Părții generale a C. pen.,
l
imitele speciale de pedeapsă, gradul de pericol social al faptei săvârșite, persoana inculpatului și împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală. Totodată, instanța de apel a indicat că atingerea dublului scop preventiv și educativ al pedepsei este condiționată de caracterul adecvat al acesteia, de asigurarea unei reale evaluări între gravitatea faptei, periculozitatea socială a autorului pe de o parte și durata sancțiunii și natura sa pe de altă parte.
Ca măsură de constrângere, pedeapsa are, pe lângă scopul său represiv și o finalitate de exemplaritate, ea concretizând dezaprobarea legală și judiciară, atât în ceea ce privește fapta penală săvârșită, cât și în ceea ce privește comportamentul făptuitorului.
Ca atare, s-a reținut că pedeapsa și modalitatea de executare a acesteia, trebuie individualizate în așa fel, încât inculpatul să se convingă de necesitatea respectării legii penale și evitarea săvârșirii altor fapte penale.
La stabilirea pedepselor instanța de apel a avut în vedere gravitatea faptelor, starea de recidivă postcondamnatorie, săvârșirea infracțiunilor în perioada întreruperii executării pedepsei dar și aspectele favorabile acesteia precum atitudinea sinceră a inculpatei în faza de urmărire penală, motiv pentru care a apreciat că nu se impune reducerea pedepselor acestea fiind corect individualizate prin orientarea spre minimul special prevăzut de textul de lege.
Critica procurorului privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 61 vechiul C. pen. de către prima instanță a fost apreciată de către instanța de apel ca fiind fondată.
Astfel, în cauză deși cele două infracțiuni pentru care a fost condamnată inculpata au fost săvârșite în perioada întreruperii executării pedepsei, iar nu în perioada restului rămas neexecutat din momentul liberării sale condiționate din pedeapsa anterioară de 4 ani închisoare, prima instanță a aplicat dispozițiile art. 61 vechiul C. pen. în loc de art. 39 alin. (2) din vechiul C. pen.
Potrivit fișei de cazier judiciar, inculpata a fost arestată la data de 15 octombrie 2005 în vederea executării pedepsei de 4 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 361 din 17 mai 2005 a Judecătoriei Lugoj, iar la data de 4 ianuarie 2006 a întrerupt executarea pedepsei, mai având de executat la data întreruperii, un număr de 1379 zile de închisoare. Faptele pentru care a fost condamnată inculpata prin sentința apelată au fost săvârșite la data de 29 martie 2007, deci în perioada întreruperii executării pedepsei (4 ianuarie 2006-9 decembrie 2008), în cauză fiind îndeplinite prevederile art. 39 alin. (2) vechiul C. pen.
Astfel, instanța de apel a contopit fiecare pedeapsă aplicată prin decizia pronunțată cu restul de 1379 zile închisoare, iar apoi a contopit cele două pedepse potrivit art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) vechiul C. pen.
Cu privire la pedepsele accesorii aplicate de către prima instanță, având în vedere faptul că la stabilirea pedepsei s-au avut în vedere dispozițiile vechiului C. pen., instanța de apel a constatat că și pedepsele accesorii vor fi raportate la aceeași lege.
Astfel, potrivit art. 12 din Legea nr. 187/2012 „în cazul succesiunii de legi penale intervenit până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii și complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracțiunea comisă".
Pentru aceste considerente, instanța de apel, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a respins ca nefondat apelul declarat de inculpata O.C.L. împotriva sentinței penale nr. 3433 din 11 decembrie 2013 pronunțată de Judecătoria Timișoara în Dosarul nr. 981/325/2013.
În
baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Timișoara împotriva aceleiași sentințe.
A desființat sentința penală apelată și rejudecând, în baza art. 215 alin. (1) și (3) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. a condamnat-o pe inculpata O.C.L. la 3 ani închisoare - pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune.
În
baza art. 39 alin. (2) vechiul C. pen. a contopit pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată cu restul de 1379 zile rămas neexecutat la momentul întreruperii executării pedepsei, în pedeapsa de 1379 zile închisoare.
În
baza art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. a condamnat aceeași inculpată la 1 an închisoare - pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.
În
baza art. 39 alin. (2) vechiul C. pen. a contopit pedeapsa de 1 an închisoare aplicată prin prezenta cu restul de 1379 zile rămas neexecutat la momentul întreruperii executării pedepsei, în pedeapsa de 1379 zile închisoare.
În
temeiul art. 33 lit. b) și art. 34 lit. b) C. pen. a contopit pedepsele aplicate, iar inculpata va executa pedeapsa cea mai grea, aceea de 1379 zile închisoare.
A menținut celelalte prevederi ale sentinței apelate.
În
baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. a obligat inculpata la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare avansate de stat.
În
baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. celelalte cheltuieli judiciare avansate de stat în apel au rămas în sarcina acestuia.
S-a dispus plata din fondurile Ministerului Justiției către Baroul Timiș a sumei de 100 RON, onorariu parțial avocat din oficiu.
Împotriva deciziei penale nr. 477 din 29 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. 981/325/2013 a declarat contestație în anulare contestatoarea O.C.L., înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 2 iulie 2014 sub nr. 973/59/2014.
În
motivarea contestației în anulare, contestatoarea a arătat că sunt aplicabile dispozițiile art. 426 alin. (1) lit. b) și urm. C. proc. pen., întrucât, deși, în calea de atac a apelului a solicitat ca pentru infracțiunea de înșelăciune să se dispună
încetarea procesului, Curtea de Apel Timișoara, contrar practicii judiciare unitate instituită la nivelul tuturor instanțelor de judecată din țara, potrivit căreia beneficiul dispozițiilor art. 74
1
C. pen. din anul 1969 nu poate fi refuzat inculpaților care au achitat integral prejudiciul, a respins cererea sa, cu motivarea că „prin Decizia nr. 573 Curtea Constituțională a stabilit că aceste dispoziții sunt neconstituționale, iar potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția României - de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor - astfel încât în mod corect nu au fost aplicate dispozițiile art. 74
1
din vechiul C. pen., nefiind în situația aplicării unui legi penale mai favorabile."
Contestatoarea, arată că dispoziția legală amintită a fost în vigoare între data de 01 octombrie 2010. - intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 și data de 25 mai 2011 când a fost publicată în M. Of. nr. 363/25.05.2014, Decizia nr. 573 din 3 mai 2011 a Curții Constituționale prin care a fost declarată neconstituțional art. 74
1
din vechiul C. pen., iar fapta pentru care a fost condamnată prin sentința penală nr. 6433 din 11 decembrie 2013 a Judecătoriei Timișoara a fost săvârșită la data de 29 martie 2007, sens în care apreciază că intră sub incidența art. 74
1
din vechiul C. pen. ca și lege penală mai favorabilă potrivit art. 13 din vechiul C. pen. și art. 5 C. pen. în vigoare.
În
cuprinsul motivelor de contestație în anulare, contestatoare a arătat că la data pronunțării sentinței de către prima instanță, achitase integral prejudiciul după cum rezultă din actele dosarului. Se mai arată în motivarea contestației în anulare că prin sentința pronunțată, instanța a luat act de acoperirea integrală a prejudiciului. Cu toate că acest aspect a fost relevat și în apel, contestatoarea a criticat faptul că i-a fost refuzată aplicarea legii penale mai favorabile prin încetarea procesului penal pornit împotriva sa pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune întrucât exista o cauza de nepedepsire prevăzută de lege.
Prin decizia penală nr. 643/A din 13 august 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în temeiul art. 431 C. proc. pen. s-a respins ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de contestatoarea O.C.L. împotriva deciziei penale nr. 477 din 29 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. 981/325/2013, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Analizând contestația în anulare formulată din prisma motivelor prevăzute de art. 426 C. proc. pen., instanța a constatat următoarele:
Potrivit art. 426 C. proc. pen. „împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri:
a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părți sau când, deși legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate;
b) când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal;
c) când hotărârea a fost pronunțată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului;
d) când instanța nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate;
e) când judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii;
f) când judecata a avut loc în lipsa avocatului, când asistența juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii;
g) când ședința de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel;
h) când instanța nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă;
i) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă."
S-a reținut că din conținutul prevederilor menționate rezultă caracterul de cale extraordinară de atac al contestației în anulare, care se soluționează în mai multe etape, prima dintre acestea fiind, conform art. 431 C. proc. pen., admiterea în principiu, etapă în care instanța verifică cererea sub aspectul regularității sale, respectiv al îndeplinirii condițiilor în care poate fi exercitată referitor la hotărârile ce pot fi atacate, cazurile ce o justifică, titularii cererii, termenul de introducere.
Această fază a admiterii în principiu privește examinarea admisibilității exercitării unui drept, iar nu o judecată asupra temeiniciei solicitării ce face obiectul exercitării acelui drept.
S-a constatat că motivul invocat de către condamnată, respectiv aplicarea legii penale mai favorabile potrivit art. 5 C. pen. cu privire la dispozițiile art. 74
1
vechiul C. pen., referitor la infracțiunea de înșelăciune nu se încadrează în niciunul din cazurile prevăzute de art. 426 C. proc. pen., aceste apărări fiind analizate de către instanță la soluționarea apelului, motiv pentru care conform art. 431 C. proc. pen., Curtea a respins ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de contestator O.C.L. împotriva deciziei penale nr. 477 din 29 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. 981/325/2013.
Împotriva acestei decizii, contestatoarea O.C.L. a declarat apel, fără să-l motiveze.
Prin cererea de apel, contestatoarea a invocat dispozițiile art. 432 alin. (4) C. proc. pen. coroborat cu art. 409 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.
Examinând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că apelul declarat de contestatoarea O.C.L. este inadmisibil, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile de a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.
Decizia prin care s-a respins ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de contestatoarea O.C.L. este definitivă, astfel că împotriva acesteia nu mai poate fi exercitată vreo cale de atac.
Prin formularea căii de atac a apelului împotriva unei hotărâri definitive, contestatoarea a investit Înalta Curte de Casație și Justiție cu o cale de atac inadmisibilă potrivit dreptului comun. Or, recunoașterea unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesual penală, constituie o încălcare a principiului legalității acestora.
Față de cele menționate, apelul formulat de contestatoarea O.C.L. împotriva deciziei penale nr. 643/A din 13 august 2014, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, este inadmisibil, urmând ca în baza art. 421 pct. 1 lit. a) C. proc. pen. să fie respins.
În
baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va fi obligată apelanta contestatoare la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, inadmisibil, apelul declarat de contestatoarea O.C.L. împotriva deciziei penale nr. 643/A din 13 august 2014, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală.
Obligă apelanta contestatoare la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi 5 noiembrie 2014.