ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 94/2015

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 94/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cererii de

suspendare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată, reclamanta F.A.D. a

solicitat suspendarea executării Ordinului nr. 366 din 12 noiembrie 2014 emis

de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În motivarea cererii

de suspendare reclamanta a susținut că în anul 2013 când a împlinit 3 ani

vechime în funcția de magistrat asistent la Înalta Curte, prin Ordinul nr. 82

din 9 aprilie 2013 emis de intimată, s-a stabilit că începând cu data de 1

aprilie 2013, promovează din funcția de magistrat asistent gradul III, gradația

2, clasa 97 (coeficient de ierarhizare 10,85) în cadrul Secției a II-a civilă,

în funcția de magistrat asistent gradul II, gradația 2, clasa 98 (coeficient de

ierarhizare 11,16).

De asemenea, s-a

stabilit că începând cu aceeași dată, va primi o indemnizație de încadrare brută

lunară în suma de 7.689 lei, la care se adaugă un cuantum în sumă de 1.155 lei,

reprezentând spor pentru condiții de muncă grele, vătămătoare ori periculoase,

plus un cuantum de 1.233 lei, reprezentând spor confidențialitate + risc și

suprasolicitare neuropsihică, totalizând un venit brut lunar în sumă de 10.077

lei.

În anul 2014, când a

împlinit 10 ani vechime în muncă, prin Ordinul nr. 320 din 12 decembrie 2013

emis de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a stabilit că începând cu data

de 01 decembrie 2013, petenta, având funcția magistrat asistent gradul II,

gradația 2, clasa 98 (coeficient de ierarhizare 11,16) în cadrul Secției a II-a

civilă, beneficiază de o majorare a indemnizației de încadrare brută lunară cu

5% și o reîncadrare pe funcția de magistrat asistent gradul II, gradația 3,

clasa 100 (coeficient de ierarhizare 11,73)".

De asemenea, s-a

stabilit că începând cu aceeași dată, va primi o indemnizație de încadrare brută

lunară în sumă de 8.073 lei, la care se adaugă un cuantum de 1.155 lei,

reprezentând spor pentru condiții de muncă grele, vătămătoare ori periculoase,

plus un cuantum de 1.233 Iei, reprezentând spoi confidențialitate + risc și

suprasolicitare neuropsihică, totalizând un venii brut lunar în sumă de 10.461

lei".

Ulterior, în

noiembrie 2014, fără a se anula ordinele mai sus precizate, prin Ordinul nr. 366

din 12 noiembrie 2014 a cărui suspendare se solicită, s-a stabilit că începând

cu data de 01 aprilie 2013, „doamna F.A.D., magistrat asistent gradul II, gradația

2, clasa 98 (coeficient de ierarhizare 11,16) la Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția a II-a civilă, va primi o indemnizație de încadrare brută

lunară în sumă de 7.165 lei, la care se adaugă un cuantum de 1.048 lei,

reprezentând spor pentru condiții de muncă grele, vătămătoare ori periculoase,

plus un cuantum de 1.121 lei, reprezentând spor confidențialitate + risc și

suprasolicitare neuropsihică, totalizând un venit brut lunar în sumă de 9.334

lei".

Totodată, la art. 2

din același ordin, s-a stabilit că începând cu data de 01 decembrie 2013,

doamna F.A.D., magistrat asistent gradul II, gradația 3, clasa 100 (coeficient

de ierarhizare 11,73) va primi o indemnizație de încadrare brută lunară în sumă

de 7.514 lei, la care se adaugă un cuantum de 1.048 lei, reprezentând spor

pentru condiții de muncă grele, vătămătoare ori periculoase, plus un cuantum de

1.121 lei, reprezentând spor confidențialitate + risc și suprasolicitare

neuropsihică, totalizând un venit brut lunar în sumă de 9.683 lei (cu 778 lei

mai puțin decât venitul stabilit prin Ordinul nr. 28 din 03 februarie 2014)".

Reclamanta consideră

că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004

pentru a se dispune-suspendarea actului atacat până la pronunțarea instanței de

fond, respectiv existența unui caz bine justificat și necesitatea prevenirii

unei pagube iminente.

Mai apreciază că în

ceea ce privește condiția cazului bine justificat, aparența de nelegalitate a

Ordinului nr. 366 din 12 noiembrie 2014 este mai mult decât evidentă, în condițiile

în care în primul rând stabilește o situație nouă pentru trecut și în al doilea

rând, stabilește o altă situație decât cea stabilită prin Ordinele nr. 82 din 09

aprilie 2013 și nr. 320 din 12 decembrie 2013, deși aceste ultime două ordine

nu au fost nici revocate și nici anulate.

Se mai susține că

prin ordinul a cărui suspendare o solicită se încalcă principiul

neretroactivității efectelor actelor administrative, principiul securității

raporturilor juridice și principiul încrederii legitime a beneficiarului

actelor anterioare, acte care de altfel nu au fost anulate, angajatul neavând

nicio culpă privitor la modul de calcul al salariului.

Ordinul nr. 366 din

12 noiembrie 2014 al președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție dispune

reîncadrarea cu un salariu diminuat, cu efect retroactiv, deși ordinele

anterioare, inclusiv cel de la data încadrării în funcția de magistrat-asistent

nu sunt revocate sau anulate, iar revocarea celor anterioare nu poate fi

implicită.

De altfel, ordinele

anterioare sunt acte administrative unilaterale care au intrat în circuitul

civil și au produs efecte juridice, astfel că, față de dispozițiile art. 1 alin.

(6) din Legea contenciosului administrativ, revocarea acestora nu mai era posibilă,

trecând mai mult de un an de la emitere.

Termenul de un an

respectă principiul securității raporturilor juridice care rezultă din dispozițiile

art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994,

principiu care implică, între altele, respectarea caracterului definitiv al

unui act ce nu a fost atacat în justiție în termenul unei acțiuni de drept

comun în materie.

Posibilitatea de a

revoca fără limită în timp un act administrativ unilateral cu caracter

individual pune în pericol ordinea juridică în sensul că raporturile juridice și

cele sociale ordonate de primele pot fi modificate oricând, fiind afectată în

acest fel însăși ordinea socială. Ori, orice relație socială și orice relație

juridică trebuie să aibă un termen suficient pentru a fi, la nevoie, consacrate

în justiție, termen dincolo de care nu mai pot interveni modificări prin

verificarea legalității sau a altor aspecte ce caracterizează raportul

respectiv.

Reflectat la nivel

constituțional, prin dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României,

care prevăd că "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii

penale sau contravenționale mai favorabile", principiul neretroactivității

se aplică și actelor administrative individuale, act juridic ce produce efecte

numai pentru viitor.

De asemenea, reclamanta

mai arată că ordinul contestat nu conține considerente legale noi comparativ cu

cele care au stat la baza emiterii ordinelor inițiale nerevocate.

În opinia reclamantei,

actul administrativ a cărui suspendare o solicită, este un act nemotivat,

întrucât, deși în preambul face trimitere la anumite acte normative, nu explică

nici procentul cu care s-a majorat indemnizația brută lunară și nici diminuarea

salarială survenită, aceleași acte normative fiind de altfel menționate și în

Ordinele nr. 82 din 09 aprilie 2013, respectiv nr. 320 din 12 decembrie 2013.

În ceea ce privește

condiția prevenirii unei pagube iminente, reclamanta apreciază că și aceasta

este îndeplinită, atâta vreme cât caracterul iminent al prejudiciului ce va fi

suportat, este reprezentat de faptul că ordinul a cărui suspendare se solicită

urmează să fie pus în executare, fiind evidente consecințele diminuării

veniturilor lunare.

Se mai susține că diminuarea

iminentă a veniturilor lunare este de natură a afecta situația financiară

personală, întrucât pe lângă cheltuielile legate de utilități, are credite de

nevoi personale ce au fost acordate în raport de veniturile realizate anterior

emiterii ordinului a cărui suspendare o solicită, existând, totodată, riscul

declarării de către instituțiile bancare a ajungerii la scadență a creditelor

acordate dacă se apreciază gradul de insolvabilitate în situația creată prin

emiterea ordinului.

Prin întâmpinare, intimata

Înalta Curte de Casație și a solicitat respingerea cererii de suspendare, având

în vedere că în jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și

fiscal, a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic

justificat, care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu

trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se

întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și

limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept

care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de

legalitate de care se bucură un act administrativ.

Argumentele privind

nemotivarea actului administrativ, cât și aplicarea retroactivă a acestuia

vizează aspecte de fond ale cauzei, care nu pot fi examinate cu ocazia cererii

de suspendare a executării actului administrativ, întrucât aceasta ar echivala

cu o prejudecare a cererii de anulare.

Simpla existență a

unei îndoieli a reclamantei asupra legalității actului administrativ atacat nu

este de natură a conduce la soluția de suspendare a executării, întrucât pentru

verificarea susținerilor reclamantei

este necesară o analiză în profunzime a

cauzei pe fond, care nu este posibilă a se realiza în cadrul soluționării unei

cereri de suspendare.

De asemenea, din

dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din lege, rezultă că noțiunea de pagubă

iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu material viitor și

previzibil, greu sau imposibil de reparat, condiție inexistentă în cazul unei

diminuări salariale, care poate fi recuperată, (în acest sens Secția de

contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție

pronunțându-se în mod constant în soluționarea cauzelor având obiect similar cu

cel al prezentei cauze).

Reclamanta a formulat

răspuns la întâmpinarea depusă de intimată.

Examinând cauza, în

raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile legale incidente

pricinii, Înalta Curte constată că cererea de suspendare este neîntemeiată.

Pentru a ajunge la

această soluție instanța are în vedere următoarele considerentele:

Prin cererea

formulată reclamanta a solicitat suspendarea executării Ordinului nr. 366 din

12 noiembrie 2014 emis de Înalta Curte de Casație și Justiție, ordin prin care

s-a dispus reîncadrarea sa începând cu 1 aprilie 2013, fiind stabilit

coeficientul de ierarhizare 11, 16,venitul brut lunar fiind de 9.334 lei, iar

începând cu 1 decembrie 2013, coeficientul de ierarhizare a stat stabilit la

11,73, venitul brut lunar fiind de 9.683 lei.

Cererea a fost întemeiată

pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 și a fost depusă dovada

contestației formulate împotriva ordinului a cărui suspendare se solicită,

contestație adresată Colegiului de conducere al Înaltei Curți.

Potrivit art. 14 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „în cazuri bine

justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în

condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată

poate cere instanței competente să dispună suspendarea executării actului

administrativ până la pronunțarea instanței de fond”.

Suspendarea actelor

juridice reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora,

ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși, formal-juridic, el există,

iar suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument

procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de

judecată în vederea respectării principiului legalității atâta timp cât

autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din

punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca

acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați.

Legiuitorul național

a fost obligat să găsească criterii pertinente pentru suspendarea executării

actelor administrative până la clarificarea exactă a gradului de conformare a

acestora cu normele juridice aplicabile în speță. Măsura cu caracter provizoriu

anterior individualizată determină punerea în balanță a interesului social cu

cel personal, preeminența unuia dintre ele fiind subsumată principiului legalității.

Conform art. 2 alin.

(1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007,

cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de

drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității

actului administrativ.

La modul concret,

conform legislației naționale, condiția existenței unui caz bine justificat

este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent

valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a

interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să

existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

În acest context,

trebuie subliniat faptul că principiul legalității activității administrative

presupune atât ca autoritățile administrative să nu eludeze dispozițiile

legale, cât și ca toate deciziile acestora să se întemeieze pe lege. El impune,

în egală măsură, ca respectarea acestor exigențe de către autorități să fie în

mod efectiv asigurată.

Pe de altă parte, în

cadrul cererii de suspendare instanța este limitată la a cerceta, după

verificarea condiției de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerințele

prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine

justificat și paguba iminentă.

Deci, în cadrul

cererii de suspendare, instanța nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de

legalitate și oportunitate ale actului administrativ, această obligație

revenindu-i instanței de fond, învestită cu soluționarea acțiunii în anulare.

Condiția existenței

cazului „bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea și înțelepciunea

judecătorului sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității

actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie

evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului,

respectiv a consecințelor juridice pe care le-a produs.

Pentru a înlătura,

chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actelor

administrative, prin suspendarea acestora, instanța poate aprecia necesitatea

unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză și

care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de

legalitate, fără a analiza, pe fond conținutul actului administrativ, instanța

având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenței

dreptului.

Înalta Curte apreciază

că, în cauză, reclamanta nu a prezentat suficiente elemente care să conducă la

existența unor îndoieli serioase în ceea ce privește legalitatea ordinului.

În susținerea cazului

bine justificat, reclamanta a invocat efectul retroactiv al ordinului, având în

vedere că cel anterior nu a fost revocat sau anulat și nemotivarea actului a

cărui suspendare se solicită.

Însă, în cadrul

cererii de suspendare, instanța nu poate examina aceste critici ce reprezintă

chiar temeiul contestației administrative pentru că ar însemna o prejudecare a

cererii în anulare.

Deci, nu există

suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate, fără însă

ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond, a conținutului și

legalității actului administrativ contestat.

De asemenea, instanța

de control judiciar consideră că și cerința pagubei iminente ce s-ar produce reclamantei

în cazul executării imediate nu este îndeplinită în cauză.

Conform art. 2 alin.

(1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă prejudiciul

material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a

funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Așadar, paguba

iminentă presupune o anumită urgență pentru a opera suspendarea efectelor unui

act administrativ.

Revine judecătorului

de contencios administrativ, investit cu soluționarea unei cereri de

suspendare, să aprecieze în mod concret, având în vedere argumentele prezentate

de reclamant dacă efectele actului aflat în discuție sunt de natură să justifice

urgența. Aceasta din urmă poate justifica măsura provizorie a suspendării

executării unui act administrativ, fără ca ea să aducă atingere hotărârii judecătorești

ce urmează a se pronunța cu privire la cererea de anulare a actului.

Plecând de la definiția

pagubei iminente dată de legea contenciosului administrativ se poate considera

că este îndeplinită această condiție numai dacă prejudiciul creat urmare a

emiterii actului administrativ a cărui suspendare se solicită ar fi greu sau

imposibil de recuperat, condiție ce nu este îndeplinită în cazul unui act

administrativ prin care s-a dispus o diminuare salariară ce poate fi recuperată

în cazul în care actul administrativ este anulat.

Astfel

fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile reclamantei sunt neîntemeiate

și nu pot fi primite.

Față de cele arătate,

reținând așadar, în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004 cu referire la art. 2

alin. (1) lit. ș) și t), că nu sunt întrunite cumulativ cerințele legale pentru

a se dispune suspendarea executării actelor administrative atacate, Înalta

Curte va respinge cererea de suspendare ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea

formulată de F.A.D. privind suspendarea executării Ordinului nr. 366/2014 emis

de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca neîntemeiată.

Cu recurs în termen

de 5 zile de la comunicare.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 ianuarie 2015.