ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 864/2015

Asupra cererii de

suspendare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin cererea formulată, reclamanta C.O.

a solicitat suspendarea executării Ordinului din 14 noiembrie 2014 emis de

președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În motivarea cererii

de suspendare reclamanta a susținut că în anul 2013 când a împlinit 3 ani

vechime în funcția de magistrat asistent la Înalta Curte, prin Ordinul din 25

septembrie 2013 emis de aceeași autoritate, s-a stabilit că, începând cu data

de 1 octombrie 2013, promovează din funcția de magistrat asistent gradul III,

gradația 4, clasa 100 (coeficient de ierarhizare 11,69) în cadrul secțiilor

unite, în funcția de magistrat asistent gradul II, gradația 4, clasa 100

(coeficient de ierarhizare 12,01).

De asemenea, s-a

stabilit că începând cu aceeași dată, va primi o indemnizație de încadrare

brută lunară în suma de 8.220 RON, la care se adaugă suma de 1.233 RON,

reprezentând spor pentru condiții de muncă grele, vătămătoare ori periculoase,

plus suma de 1.155 RON, reprezentând spor confidențialitate + risc și

suprasolicitare neuropsihică, totalizând un venit brut lunar în sumă de 10.608

RON.

Ulterior, în

noiembrie 2014, fără a se anula Ordinul din 25 septembrie 2013, prin Ordinul

din 14 noiembrie 2014, a cărui suspendare se solicită, s-a stabilit că începând

cu data de 1 octombrie 2013, C.O., în calitate de magistrat asistent gradul II,

gradația 4, clasa 101 (coeficient de ierarhizare 12,01) la Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția penală, va primi o indemnizație de încadrare brută lunară

în suma de 7.594 RON, la care se adaugă suma de 1.085 RON, reprezentând spor

pentru condiții de muncă grele, vătămătoare ori periculoase, plus suma de 1.086

RON, reprezentând spor confidențialitate + risc și suprasolicitare

neuropsihică, totalizând un venit brut lunar în sumă de 9.765 RON.

Reclamanta consideră

că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004

pentru a se dispune suspendarea actului atacat până la pronunțarea instanței de

fond, respectiv existența unui caz bine justificat și necesitatea prevenirii

unei pagube iminente.

Mai apreciază că în

ceea ce privește condiția cazului bine justificat, aparența de nelegalitate a

Ordinului din 14 noiembrie 2014 este mai mult decât evidentă, în condițiile în

care în primul rând stabilește o situație nouă pentru trecut și în al doilea

rând, stabilește o altă situație decât cea stabilită prin Ordinul din 25

septembrie 2013.

Se mai susține că

prin ordinul a cărui suspendare o solicită se încalcă principiul

neretroactivității efectelor actelor administrative, principiul securității

raporturilor juridice și principiul încrederii legitime a beneficiarului

actelor anterioare, acte care de altfel nu au fost anulate, angajatul neavând

nicio culpă privitor la modul de calcul al salariului.

Ordinul din 14

noiembrie 2014 al președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție dispune

reîncadrarea cu un salariu diminuat, cu efect retroactiv, deși ordinul anterior

nu este revocat sau anulat, iar revocarea celor anterioare nu poate fi

implicită.

De altfel, ordinele

anterioare sunt acte administrative unilaterale care au intrat în circuitul

civil și au produs efecte juridice, astfel că, față de dispozițiile art. 1

alin. (6) din Legea contenciosului administrativ, revocarea acestora nu mai era

posibilă, trecând mai mult de un an de la emitere.

Termenul de un an

respectă principiul securității raporturilor juridice care rezultă din

dispozițiile art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai

1994, principiu care implică, între altele, respectarea caracterului definitiv

al unui act ce nu a fost atacat în justiție în termenul unei acțiuni de drept

comun în materie.

Posibilitatea de a

revoca fără limită în timp un act administrativ unilateral cu caracter

individual pune în pericol ordinea juridică în sensul că raporturile juridice

și cele sociale ordonate de primele pot fi modificate oricând, fiind afectată

în acest fel însăși ordinea socială. Ori, orice relație socială și orice

relație juridică trebuie să aibă un termen suficient pentru a fi, la nevoie,

consacrate în justiție, termen dincolo de care nu mai pot interveni modificări

prin verificarea legalității sau a altor aspecte ce caracterizează raportul

respectiv.

Reflectat la nivel

constituțional, prin dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României,

care prevăd că "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii

penale sau contravenționale mai favorabile", principiul neretroactivității

se aplică și actelor administrative individuale, act juridic ce produce efecte

numai pentru viitor.

De asemenea,

reclamanta mai arată că ordinul contestat nu conține considerente legale noi

comparativ cu cele care au stat la baza emiterii ordinelor inițiale nerevocate.

În opinia

reclamantei, actul administrativ a cărui suspendare o solicită este un act

nemotivat, întrucât, deși în preambul face trimitere la anumite acte normative,

nu explică nici procentul cu care s-a majorat indemnizația brută lunară și nici

diminuarea salarială survenită.

În ceea ce privește

condiția prevenirii unei pagube iminente, reclamanta apreciază că și aceasta

este îndeplinită, atâta vreme cât caracterul iminent al prejudiciului ce va fi

suportat, este reprezentat de faptul că ordinul a cărui suspendare se solicită

urmează să fie pus în executare, fiind evidente consecințele diminuării

veniturilor lunare.

Se mai susține că

diminuarea iminentă a veniturilor lunare este de natură a afecta situația

personală, în condițiile în care are doi copii minori în întreținere, ambii cu

probleme de sănătate, plătește rate lunare în vederea rambursării unui credit

imobiliar, lucru ce rezultă cu claritate din declarația de avere, iar soțul său

este pensionat pe caz de boală.

1.2. Intimata Înalta

Curte de Casație și Justiție a formulat întâmpinare prin care a solicitat

respingerea cererii de suspendare, având în vedere că în jurisprudența sa

constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a

reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat, care să impună

suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la

analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de

anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la

acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă

o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act

administrativ.

Argumentele privind

nemotivarea actului administrativ, cât și aplicarea retroactivă a acestuia

vizează aspecte de fond ale cauzei, care nu pot fi examinate cu ocazia cererii

de suspendare a executării actului administrativ, întrucât aceasta ar echivala

cu o prejudecare a cererii de anulare.

Simpla existență a

unei îndoieli a reclamantei asupra legalității actului administrativ atacat nu

este de natură a conduce la soluția de suspendare a executării, întrucât pentru

verificarea susținerilor reclamantei este necesară o analiză în profunzime a

cauzei pe fond, ceea ce nu se poate realiza în cadrul soluționării unei cereri

de suspendare.

De asemenea, din

dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, rezultă că

noțiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu material

viitor și previzibil, greu sau imposibil de reparat, condiție inexistentă în

cazul unei diminuări salariale, care poate fi recuperată (în acest sens secția

de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție

pronunțându-se în mod constant în soluționarea cauzelor având obiect similar cu

cel al prezentei cauze).

Curți de Casație și Justiție

2.1. Verificându-și

competența materială, instanța constată că, potrivit prevederilor art. 7 alin.

(2) din Anexa VI a Legii nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului

plătit din fonduri publice, este competentă să soluționeze cauza de față.

2.2. În cauză este

necontestat că Ordinul din 14 noiembrie 2014 are natura juridică a unui act

administrativ, fiindu-i aplicabil regimul juridic reglementat prin Legea

contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările

ulterioare.

Din dispozițiile

generale ale Legii nr. 554/2004 rezultă că actul administrativ se bucură de

prezumția de legalitate, fiind executoriu din oficiu.

Pe de altă parte, din

dispozițiile art. 14, cât și din dispozițiile generale ale Legii nr. 554/2004

rezultă că suspendarea executării unui act administrativ este o măsură

excepțională care poate surveni exclusiv atunci când acest lucru este prevăzut

expres în lege (suspendarea de drept - ope legis) ori, când sunt îndeplinite

cumulativ condițiile prevăzute de lege (suspendarea la cererea persoanei

vătămate).

Dispozițiile Legii

nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri

publice nu prevăd că, în cazul contestării la Colegiul de Conducere al Înaltei

Curți de Casație și Justiție a ordinului de salarizare emis de ordonatorul de

credite, punerea în executare a acestui ordin se suspendă de drept, astfel

încât, în cauză rămân pe deplin aplicabile dispozițiile art. 14 din Legea nr.

554/2004.

Astfel, potrivit art.

14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "în cazuri bine justificate și pentru

prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a

autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare,

persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea

executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de

fond".

Deci, cu alte

cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în

situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a

celor două condiții: existența unui caz bine justificat și necesitatea evitării

unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

Noțiunea de caz bine

justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004

ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de

natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului

administrativ.

Or, în cauză, petenta

contestatoare a invocat ca împrejurări de fapt și de drept de natură să creeze

o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ a cărui

suspendare s-a cerut, tocmai criticile de nelegalitate care vizează ordinul

contestat la Colegiul de conducere, respectiv, care ar urma să fie analizate de

instanța învestită cu cererea de anulare a actului administrativ fiscal atacat.

În jurisprudența sa

constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a

reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună

suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la

analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși

contestația/cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze

verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au

capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de

care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări

vădite, de fapt sau/și de drept care sunt de natură să producă o îndoială

serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de

Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ

necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul

unor dispoziții legale declarate neconstituționale, vădita nemotivare a actului

administrativ, modificarea semnificativă a actului administrativ în calea

recursului administrativ, etc.

De asemenea, din

dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din lege rezultă că noțiunea de pagubă

iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu.

În cauză, este

necontestat că punerea în executare a unui act administrativ prin care au fost

diminuate drepturile salariale va avea drept consecință diminuarea patrimoniului

persoanei vizate, dar atâta vreme cât acest lucru are la bază un act

administrativ care se bucură de prezumția de legalitate, diminuarea

patrimoniului are caracter prezumat legal, care nu se circumscrie cerințelor

art. 2 alin. (1) lit. ș) din lege.

Astfel fiind, rezultă

că susținerile petentei contestatoare nu se circumscriu prevederilor art. 14

din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, astfel

încât cererea de suspendare va fi respinsă ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea

formulată de C.O. privind suspendarea executării Ordinului din 14 noiembrie

2014 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 26 februarie 2015.

Procesat

de GGC - AZ