ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1646/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1646/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

formulată, reclamanta M.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa

Județeană de Pensii Sibiu, anularea Hotărârii nr. 2382 din 31 octombrie 2011

emisă de pârâtă și acordarea drepturilor prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată

prin Legea nr. 189/2000, începând cu data de 14 noiembrie 2011.

În

motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că împreună cu părinții săi a fost

obligată să se refugieze din satul Călata, comuna Călățele, jud. Cluj, în

localitatea Răchițele, comuna Mărgău, jud. Cluj, din cauza persecuțiilor

etnice, având în vedere că satul în care locuia era ocupat de armată și

locuitorii acestuia, inclusiv familia reclamantei, au fost supuși presiunilor,

intimidărilor, amenințărilor și manifestărilor de ură, toate acestea venind din

partea locuitorilor maghiari.

A mai

arătat reclamanta că, deși în dovedirea cererii a depus declarațiile

autentificate ale martorilor M.I. și C.P., ambii refugiați în aceeași perioadă

și cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2009,

cererea sa a fost respinsă de către Comisie, considerându-se în mod cu totul

nejustificat că nu a făcut dovada calității de refugiat.

Reclamanta

a precizat că Primarul comunei Călata a eliberat adeverința nr. 7055 din 29

noiembrie 2010, care atestă că în perioada 1940 - 1944 satul Călățele a fost

localitate de frontieră, iar, din cauza persecuțiilor etnice, localnicii au

fost nevoiți să se retragă în alte localități.

În drept

s-au invocat prevederile art. 1 lit. c) din O.G nr. 105/1999, aprobată prin

Legea nr. 189/2000.

Pârâta

Casa Județeană de Pensii Sibiu a depus întâmpinare, prin care a solicitat

respingerea acțiunii, arătând că hotărârea atacată este legală și temeinică,

deoarece reclamanta nu a făcut dovada refugiului, localitățile menționate în

cerere aflându-se pe teritoriul României.

Prin

Sentința nr. 26/2012 a Curții de Apel Alba Iulia a fost admisă acțiunea

reclamantei, iar, prin Decizia nr. 5233 din 07 decembrie 2012 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, a fost admis recursul pârâtei, casată sentința atacată,

iar cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cauza a

fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia în data de 14 februarie

2013.

Prin

Sentința nr. 134/2013 din 22 aprilie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de

contencios administrativ și fiscal, învestită cu soluționarea cauzei în fond

după casare, a dispus următoarele:

- a admis

acțiunea formulată de reclamanta M.A., în contradictoriu cu pârâta Casa

Județeană de Pensii Sibiu,

- a

anulat Hotărârea nr. 2382 din 31 octombrie 2011 emisă de Casa Județeană de

Pensii Sibiu,

- a

obligat pârâta Casa Județeană de Pensii Sibiu să emită o nouă hotărâre prin

care să recunoască reclamantei drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999,

aprobată prin Legea nr. 189/2000, pentru perioada februarie 1944 - martie 1945,

începând cu data de 14 noiembrie 2011.

Pentru a

pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, faptul că în

speță, din declarațiile martorilor M.I. și C.P. rezultă că în luna februarie

1944 reclamanta împreună cu familia sa a fost obligată să se refugieze în satul

Răchițele, jud. Cluj, revenind în satul natal - Călata, jud. Cluj - în cursul

lunii august 1945 (aceștia au declarat că au fost nevoiți să se refugieze în

aceeași perioadă și în aceeași localitate, că beneficiază de drepturile

prevăzute de O.G nr. 105/1999, că au existat presiuni și amenințări asupra

sătenilor - etnici români - din partea armatei maghiare - satul fiind situat

chiar pe linia de graniță - și a unor persoane de etnie maghiară din satele

vecine, că acest comportament le-a inspirat oamenilor frică, acesta fiind

motivul pentru care foarte mulți dintre ei, simțindu-și amenințată viața și

bunurile, au ales să părăsească satul).

A mai

reținut instanța că susținerile reclamantei și ale martorilor referitoare la

perioada refugiului și persecuțiile etnice suferite sunt confirmate de

adeverința nr. 7055 din 29 noiembrie 2010 eliberată de Primăria comunei

Călățele și că nu există acte oficiale care să facă dovada încadrării

reclamantei în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță, astfel încât

declarațiile de martori sunt singurele mijloace de probă de care aceasta se

putea folosi pentru a-și dovedi acțiunea.

A

constatat curtea de apel că din coroborarea probelor administrate în cauză rezultă

atât persecuția la care reclamanta a fost supusă, cât și perioada exercitării

acesteia, astfel că reclamanta se încadrează în situația prevăzută de art. 1

lit. c) din O.G nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările

și completările următoare, fiind îndreptățită să beneficieze de compensațiile

acordate de acest act normativ, pentru perioada corespunzătoare refugiului,

respectiv februarie 1944 - martie 1945.

De

asemenea, Curtea a mai reținut că există mai multe persoane în aceeași situație

cu reclamanta (locuitori ai aceleiași localități nevoiți să se refugieze în

altă localitate, în aceeași perioadă) cărora le-au fost recunoscute prin

hotărâri judecătorești irevocabile drepturile reclamate de aceasta (respectiv

persoanele audiate ca martori, prin Decizia nr. 495/2011 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție) și a decide în sens contrar ar însemna ca reclamanta să

fie supusă unui tratament diferit în raport cu celelalte persoane aflate într-o

situație similară cu a sa, încălcându-se astfel art. 14 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Sibiu,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În

motivarea recursului declarat se arată că hotărârea a fost pronunțată cu

încălcarea prevederilor art. 1 și art. 5 din Legea nr. 189/2000 pentru

aprobarea O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor

persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6

septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice.

Arată

recurenta că hotărârea este profund netemeinică și nelegală, fiind pronunțată

cu încălcarea gravă a dispozițiilor legale aplicabile speței deduse judecații,

iar motivarea este lapidară, instanța de judecată rezumându-se la a aprecia

doar declarațiile martorilor M.I. și C.P., faptul că acestea sunt confirmate de

adeverința nr. 7.055 din 29 noiembrie 2010 eliberată de Primăria comunei

Călățele, jud. Cluj, precum și faptul că intimata-reclamantă s-a aflat în

aceeași situație cu martorii, care beneficiază de prevederile actului normativ

în discuție.

Se arată

în motivele de recurs că instanța de judecată nu a determinat caracterul

motivelor ce au determinat persecuția, aspect deosebit de important, întrucât

este de esența Legii nr. 189/2000 că drepturile se acordă doar persoanelor

persecutate din motive etnice.

Arată

recurenta că, încălcând dispozițiile exprese ale art. 5 din Legea nr. 189/2000,

care prevăd faptul că drepturile se acordă începând cu data de 1 a lunii

următoare înregistrării cererii, instanța de judecată a acordat drepturile cu

începere din data de 14 noiembrie 2011, în loc de 01 noiembrie 2011, cum prevăd

dispozițiile legale menționate, raportate la Cererea nr. 16.057 din 14

octombrie 2011.

Susține

recurenta că din înscrisurile depuse la dosar rezultă că localitatea din care

s-a refugiat intimata-reclamantă nu s-a regăsit printre localitățile ocupate în

urma Dictatului de la Viena și nu rezultă, cu certitudine și fără putință de

tăgadă, că refugiul ar fi fost consecința unor persecuții natură etnică, ci mai

degrabă consecința unor temeri pentru viața reclamantei și a familiei sale,

induse de starea de război și nu de persecuții exercitate, considerente etnice.

Mai arată

recurenta că instanța de fond nu a ținut seama de faptul că, în subsidiar, în

situația în care acțiunea ar fi fost admisă, aceasta a solicitat acordarea

drepturilor până în octombrie 1944 și nu până în data de 06 martie 1945.

Examinând

cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum

și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit

art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de

prevederile acestui act normativ persoana, cetățean român, care în perioada

regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie

1945 a suferit persecuții etnice, aflându-se în una din situațiile expres

prevăzute de lege.

Prin

persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se

înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe

domiciliul în altă localitate din motive etnice.

Legiuitorul

a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost

victimele și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice.

Totodată,

potrivit art. 6 din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea

prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada

încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu

acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu

este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

Intimata-reclamantă

și-a dovedit calitatea de persoană refugiată prin intermediul probei cu

înscrisuri și a celei cu martori.

Așa cum

rezultă din declarațiile martorilor M.I. și C.P. este evident că reclamanta s-a

refugiat împreună cu familia din satul Călata, județul Cluj (zonă de graniță cu

Ungaria), în satul Răchițele, în luna februarie 1944 și a revenit în

localitatea de domiciliu în august 1945.

În cadrul

rejudecării cauzei de către curtea de apel, instanța a procedat la audierea

nemijlocită și amănunțită a martorilor C.P. și M.I. și suplimentar a solicitat

relații pertinente atât de la Primăria Comunei Mărgău, județul Cluj, cât și de

la Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Cluj.

Instanța

a reținut în mod corect, în baza probelor administrate, că familia reclamantei

a fost obligată să se refugieze în satul Răchițele, județul Cluj, datorită

existenței presiunilor și amenințărilor asupra sătenilor - etnici români - din

partea armatei maghiare, satul fiind situat chiar pe linia de graniță și a unor

persoane de etnie maghiară din satele vecine, comportamentul acestora

inspirându-le oamenilor frică, acesta fiind motivul pentru care foarte mulți

dintre ei, simțindu-și amenințate viața și bunurile, au ales să părăsească

satul.

Susținerile

reclamantei și ale martorilor referitoare la perioada refugiului și

persecuțiile etnice suferite sunt confirmate de adeverința nr. 7055 din 29

noiembrie 2010 eliberată de Primăria Comunei Călățele.

Totodată,

atât din susținerile intimatei-reclamante, cât și din declarațiile celor doi

martori, rezultă că ei s-au aflat în refugiu, în aceeași perioadă și în aceeași

localitate, aceștia din urmă beneficiind de drepturile prevăzute de O.G. nr.

105/1999.

Din

coroborarea probelor administrate în cauză, rezultând, cu prisosință, atât persecuția

la care intimata-reclamantă a fost supusă, cât și perioada exercitării

acesteia, instanța de control judiciar constată că în mod corect prima instanță

a admis acțiunea acesteia.

Așadar,

înscrisurile și declarațiile martorilor, pe care instanța de fond le invocă în

motivarea hotărârii, respectă cerințele prevăzute de lege.

Situația

creată pentru reclamantă și familie, s-a datorat persecuțiilor etnice, iar în

cauză s-a făcut dovada că reclamanta împreună cu familia au plecat în refugiu,

în satul Răchițele, comuna Mărgău, județul Cluj, datorită persecuțiilor venite

din partea soldaților maghiari.

Cum în

cauză s-a făcut dovada și este de necontestat faptul că reclamanta a fost

refugiată, în mod corect instanța de fond a reținut că acesta a suportat consecințele

morale și materiale ale refugiului și este îndreptățită să se bucure de

drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.

Astfel

fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt

neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este

temeinică și legală.

În

consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de pârâta Casa Județeană de Pensii Sibiu împotriva Sentinței

nr. 134/2013 din 22 aprilie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 28 martie 2014.

Procesat

de GGC - GV