ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1646/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanta M.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Sibiu, anularea Hotărârii nr. 2382 din 31 octombrie 2011 emisă de pârâtă și acordarea drepturilor prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, începând cu data de 14 noiembrie 2011. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că împreună cu părinții săi a fost obligată să se refugieze din satul Călata, comuna Călățele, jud. Cluj, în localitatea Răchițele, comuna Mărgău, jud. Cluj, din cauza persecuțiilor etnice, având în vedere că satul în care locuia era ocupat de armată și locuitorii acestuia, inclusiv familia reclamantei, au fost supuși presiunilor, intimidărilor, amenințărilor și manifestărilor de ură, toate acestea venind din partea locuitorilor maghiari.

A mai arătat reclamanta că, deși în dovedirea cererii a depus declarațiile autentificate ale martorilor M.I. și C.P., ambii refugiați în aceeași perioadă și cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2009, cererea sa a fost respinsă de către Comisie, considerându-se în mod cu totul nejustificat că nu a făcut dovada calității de refugiat. Reclamanta a precizat că Primarul comunei Călata a eliberat adeverința nr. 7055 din 29 noiembrie 2010, care atestă că în perioada 1940 - 1944 satul Călățele a fost localitate de frontieră, iar, din cauza persecuțiilor etnice, localnicii au fost nevoiți să se retragă în alte localități. În drept s-au invocat prevederile art. 1 lit. c) din O.G nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000.

Pârâta Casa Județeană de Pensii Sibiu a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, arătând că hotărârea atacată este legală și temeinică, deoarece reclamanta nu a făcut dovada refugiului, localitățile menționate în cerere aflându-se pe teritoriul României. Prin Sentința nr. 26/2012 a Curții de Apel Alba Iulia a fost admisă acțiunea reclamantei, iar, prin Decizia nr. 5233 din 07 decembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost admis recursul pârâtei, casată sentința atacată, iar cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia în data de 14 februarie 2013. Prin Sentința nr. 134/2013 din 22 aprilie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, învestită cu soluționarea cauzei în fond după casare, a dispus următoarele: - a admis acțiunea formulată de reclamanta M.A., în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Sibiu, - a anulat Hotărârea nr. 2382 din 31 octombrie 2011 emisă de Casa Județeană de Pensii Sibiu, - a obligat pârâta Casa Județeană de Pensii Sibiu să emită o nouă hotărâre prin care să recunoască reclamantei drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, pentru perioada februarie 1944 - martie 1945, începând cu data de 14 noiembrie 2011. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, faptul că în speță, din declarațiile martorilor M.I.

și C.P. rezultă că în luna februarie 1944 reclamanta împreună cu familia sa a fost obligată să se refugieze în satul Răchițele, jud. Cluj, revenind în satul natal - Călata, jud. Cluj - în cursul lunii august 1945 (aceștia au declarat că au fost nevoiți să se refugieze în aceeași perioadă și în aceeași localitate, că beneficiază de drepturile prevăzute de O.G nr. 105/1999, că au existat presiuni și amenințări asupra sătenilor - etnici români - din partea armatei maghiare - satul fiind situat chiar pe linia de graniță - și a unor persoane de etnie maghiară din satele vecine, că acest comportament le-a inspirat oamenilor frică, acesta fiind motivul pentru care foarte mulți dintre ei, simțindu-și amenințată viața și bunurile, au ales să părăsească satul).

A mai reținut instanța că susținerile reclamantei și ale martorilor referitoare la perioada refugiului și persecuțiile etnice suferite sunt confirmate de adeverința nr. 7055 din 29 noiembrie 2010 eliberată de Primăria comunei Călățele și că nu există acte oficiale care să facă dovada încadrării reclamantei în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță, astfel încât declarațiile de martori sunt singurele mijloace de probă de care aceasta se putea folosi pentru a-și dovedi acțiunea.

A constatat curtea de apel că din coroborarea probelor administrate în cauză rezultă atât persecuția la care reclamanta a fost supusă, cât și perioada exercitării acesteia, astfel că reclamanta se încadrează în situația prevăzută de art. 1 lit. c) din O.G nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările următoare, fiind îndreptățită să beneficieze de compensațiile acordate de acest act normativ, pentru perioada corespunzătoare refugiului, respectiv februarie 1944 - martie 1945. De asemenea, Curtea a mai reținut că există mai multe persoane în aceeași situație cu reclamanta (locuitori ai aceleiași localități nevoiți să se refugieze în altă localitate, în aceeași perioadă) cărora le-au fost recunoscute prin hotărâri judecătorești irevocabile drepturile reclamate de aceasta (respectiv persoanele audiate ca martori, prin Decizia nr. 495/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție) și a decide în sens contrar ar însemna ca reclamanta să fie supusă unui tratament diferit în raport cu celelalte persoane aflate într-o situație similară cu a sa, încălcându-se astfel art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Sibiu, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului declarat se arată că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 1 și art. 5 din Legea nr. 189/2000 pentru aprobarea O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice. Arată recurenta că hotărârea este profund netemeinică și nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea gravă a dispozițiilor legale aplicabile speței deduse judecații, iar motivarea este lapidară, instanța de judecată rezumându-se la a aprecia doar declarațiile martorilor M.I.

și C.P., faptul că acestea sunt confirmate de adeverința nr. 7.055 din 29 noiembrie 2010 eliberată de Primăria comunei Călățele, jud. Cluj, precum și faptul că intimata-reclamantă s-a aflat în aceeași situație cu martorii, care beneficiază de prevederile actului normativ în discuție. Se arată în motivele de recurs că instanța de judecată nu a determinat caracterul motivelor ce au determinat persecuția, aspect deosebit de important, întrucât este de esența Legii nr. 189/2000 că drepturile se acordă doar persoanelor persecutate din motive etnice.

Arată recurenta că, încălcând dispozițiile exprese ale art. 5 din Legea nr. 189/2000, care prevăd faptul că drepturile se acordă începând cu data de 1 a lunii următoare înregistrării cererii, instanța de judecată a acordat drepturile cu începere din data de 14 noiembrie 2011, în loc de 01 noiembrie 2011, cum prevăd dispozițiile legale menționate, raportate la Cererea nr. 16.057 din 14 octombrie 2011. Susține recurenta că din înscrisurile depuse la dosar rezultă că localitatea din care s-a refugiat intimata-reclamantă nu s-a regăsit printre localitățile ocupate în urma Dictatului de la Viena și nu rezultă, cu certitudine și fără putință de tăgadă, că refugiul ar fi fost consecința unor persecuții natură etnică, ci mai degrabă consecința unor temeri pentru viața reclamantei și a familiei sale, induse de starea de război și nu de persecuții exercitate, considerente etnice.

Mai arată recurenta că instanța de fond nu a ținut seama de faptul că, în subsidiar, în situația în care acțiunea ar fi fost admisă, aceasta a solicitat acordarea drepturilor până în octombrie 1944 și nu până în data de 06 martie 1945. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuții etnice, aflându-se în una din situațiile expres prevăzute de lege.

Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice. Legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice. Totodată, potrivit art. 6 din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

Intimata-reclamantă și-a dovedit calitatea de persoană refugiată prin intermediul probei cu înscrisuri și a celei cu martori. Așa cum rezultă din declarațiile martorilor M.I. și C.P. este evident că reclamanta s-a refugiat împreună cu familia din satul Călata, județul Cluj (zonă de graniță cu Ungaria), în satul Răchițele, în luna februarie 1944 și a revenit în localitatea de domiciliu în august 1945. În cadrul rejudecării cauzei de către curtea de apel, instanța a procedat la audierea nemijlocită și amănunțită a martorilor C.P. și M.I. și suplimentar a solicitat relații pertinente atât de la Primăria Comunei Mărgău, județul Cluj, cât și de la Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Cluj.

Instanța a reținut în mod corect, în baza probelor administrate, că familia reclamantei a fost obligată să se refugieze în satul Răchițele, județul Cluj, datorită existenței presiunilor și amenințărilor asupra sătenilor - etnici români - din partea armatei maghiare, satul fiind situat chiar pe linia de graniță și a unor persoane de etnie maghiară din satele vecine, comportamentul acestora inspirându-le oamenilor frică, acesta fiind motivul pentru care foarte mulți dintre ei, simțindu-și amenințate viața și bunurile, au ales să părăsească satul. Susținerile reclamantei și ale martorilor referitoare la perioada refugiului și persecuțiile etnice suferite sunt confirmate de adeverința nr. 7055 din 29 noiembrie 2010 eliberată de Primăria Comunei Călățele.

Totodată, atât din susținerile intimatei-reclamante, cât și din declarațiile celor doi martori, rezultă că ei s-au aflat în refugiu, în aceeași perioadă și în aceeași localitate, aceștia din urmă beneficiind de drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999. Din coroborarea probelor administrate în cauză, rezultând, cu prisosință, atât persecuția la care intimata-reclamantă a fost supusă, cât și perioada exercitării acesteia, instanța de control judiciar constată că în mod corect prima instanță a admis acțiunea acesteia. Așadar, înscrisurile și declarațiile martorilor, pe care instanța de fond le invocă în motivarea hotărârii, respectă cerințele prevăzute de lege. Situația creată pentru reclamantă și familie, s-a datorat persecuțiilor etnice, iar în cauză s-a făcut dovada că reclamanta împreună cu familia au plecat în refugiu, în satul Răchițele, comuna Mărgău, județul Cluj, datorită persecuțiilor venite din partea soldaților maghiari.

Cum în cauză s-a făcut dovada și este de necontestat faptul că reclamanta a fost refugiată, în mod corect instanța de fond a reținut că acesta a suportat consecințele morale și materiale ale refugiului și este îndreptățită să se bucure de drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta Casa Județeană de Pensii Sibiu împotriva Sentinței nr. 134/2013 din 22 aprilie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 martie 2014. Procesat de GGC - GV