ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3487/2014

Asupra contestației de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a fost înregistrată sub nr. 4507/1/2013, la data de 10 septembrie 2013, contestația formulată de contestatorul P.B.C. împotriva hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 854 pronunțată în lucrarea nr. 17437/1154/2013, în contradictoriu cu intimatul Consiliul Superior al Magistraturii, în temeiul dispozițiilor art. 29 alin. (7) raportat la art. 29 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, cu modificările și completările ulterioare. Contestatorul a arătat că solicită desființarea hotărârii anterior nominalizate, a hotărârii Secției pentru procurori a CSM nr. 306/2013, precum și menținerea detașării sale în cadrul Misiunii EUPOL Afganistan.

Prin cererea depusă la data de 13 octombrie 2013, contestatorul a precizat, la solicitarea instanței, că obiectul contestației îl reprezintă hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 854 din 20 august 2013. Contestatorul a arătat că motivele de nelegalitate ale hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 854 din 20 august 2013 sunt următoarele: - Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a reținut în mod greșit faptul că Șeful Misiunii EUPOL Afganistan a solicitat încetarea detașării sale, în realitate fiind vorba despre o recomandare de repatriere adresată reprezentanților statului român; intimatul nu avea competența să se pronunțe asupra unei astfel de recomandări, motiv pentru care aceasta trebuia respinsă ca inadmisibilă; - Hotărârea atacată este lipsită de temei legal: în speța dată nu pot fi aplicabile dispozițiile art. 9 din Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 193/2006, precum și cele ale art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

Astfel, hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 193/2006 nu este incidentă în situația detașărilor în cadrul organizațiilor internaționale. Art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 nu reglementează încetarea înainte de termen a detașării. - Hotărârea contestată încalcă prevederile art. 58 alin. (3 1 ) din Legea nr. 303/2004, deoarece emitentul acesteia nu a analizat recomandarea Șefului Misiunii EUPOL Afganistan din punct de vedere al dispozițiilor Planului Operațional al Misiunii. - Intimatul a interpretat eronat dispozițiile art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 atunci când a apreciat că detașarea în cadrul unei organizații internaționale se face la solicitarea acestei entități.

Pe acest aspect, recurentul precizează faptul că numirea în cadrul organizațiilor internaționale se face în baza unei proceduri diferite de selecție, ce prevede promovarea unui concurs sau examen. Din punct de vedere al EUPOL, recurentul a fost secondat, iar nu detașat. - Intimatul are drept de apreciere asupra măsurii încetării detașării, după cum prevede art. 9 din Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 193/2006. - În condițiile în care, potrivit Planului Operațional al EUPOL, repatrierea este cea mai gravă sancțiune disciplinară prevăzută pentru personalul secondat în cadrul misiunii, intimatul avea obligația de a face o analiză temeinică și legală a respectivei solicitări, pentru a o califica corect.

Intimatul Consiliului Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea contestației ca neîntemeiată. Partea a prezentat istoricul situației de fapt și a răspuns punctual la motivele de nelegalitate ale actului administrativ contestat, invocate de contestator, după cum urmează. Detașarea nu constituie un drept sau o vocație a judecătorilor sau procurorilor, întrucât beneficiarii acestor măsuri nu sunt judecătorii sau procurorii, ci instanțele, parchetele sau alte instituții, scopul dispunerii măsurii fiind acela de a asigura funcționarea în bune condiții a acestora. În teoria dreptului muncii, detașarea nu reprezintă un drept al salariaților, ci o măsură care constă în schimbarea temporară a locului de muncă, în interesul instituției la care se face detașarea.

Acordul magistraților pentru detașare este instituit în scopul asigurării respectării inamovibilității judecătorilor și stabilității procurorilor. În ceea ce privește detașarea judecătorilor sau procurorilor, dreptul de a analiza și de a decide în fiecare caz în parte, în funcție de criterii obiective, aparține exclusiv Consiliului Superior al Magistraturii, care dispune această măsură, cu acordul magistratului în cauză, ori de câte ori este necesară pentru buna funcționare a sistemului judiciar sau a altor instituții. Emiterea deciziei de către CSM se face cu respectarea echilibrului între interesul instituțiilor care solicită detașarea și interesul instanțelor, parchetelor de la care se detașează magistrații.

Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a emis hotărârea atacată în baza competenței prevăzute de lege, cu respectarea normelor legale și regulamentare incidente în cauză. În concret, măsura criticată a fost adoptată în baza art. 9 din Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 193/2006, fără a exista obligația de a se face analiza solicitării instituției la care a operat detașarea, raportat la dispozițiile art. 58 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare. În concluzie, nu a existat un drept prevăzut de lege în favoarea contestatorului care să fi fost vătămat prin emiterea hotărârii analizate. În temeiul art. 13 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, intimatul a depus la dosar documentația care a stat la baza adoptării celor două acte administrative contestate.

Contestatorul a formulat răspuns la întâmpinare, precum și concluzii scrise aflate la dosar ICCJ. La termenul de judecată din data de 23 mai 2014, în baza art. 258 C. proc. civ., Înalta Curte a încuviințat contestatorului administrarea probei cu înscrisuri și a fost depus extrasul privind instituirea Misiunii de Poliție a Uniunii Europene în Afganistan (EUPOL Afganistan). Examinând legalitatea hotărârilor atacate în cauza de față, în raport de argumentele fiecărei părți, de dispozițiile legale aplicabile în materie și de probatoriile administrate, Înalta Curte apreciază contestația ca fiind nefondată, pentru motivele ce vor fi expuse în cele ce urmează.

Prin hotărârea Secției pentru procurori a CSM nr. 404 din 28 octombrie 2010, contestatorul P.B.C., procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a fost detașat în cadrul Misiunii EUPOL Afganistan pentru o perioadă de un an, începând cu data de 15 noiembrie 2010. Prin hotărârea Secției pentru procurori a CSM nr. 248 din 8 septembrie 2011, detașarea contestatorului a fost prelungită până la data de 15 noiembrie 2012. De asemenea, prin Hotărârea nr. 164 din 1 iunie 2012, Secția pentru procurori a CSM a aprobat cererea Ministerului Justiției de prelungire a detașării contestatorului în cadrul Misiunii EUPOL Afganistan până la data de 11 noiembrie 2014, în raport de dispozițiile art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare și de cele ale art. 40 lit. a) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Prin Hotărârea nr. 306 din 9 iulie 2013, Secția pentru procurori a CSM a dispus încetarea detașării contestatorului P.B.C., începând cu data de 15 iulie 2013, în cadrul Misiunii EUPOL Afganistan. În motivarea acestui act administrativ s-a reținut faptul că, l-a adoptarea măsurii administrative, a fost avută în vedere adresa Ministerului Justiției nr. 58808 din 26 iunie 2013 prin care această autoritate publică a sesizat CSM cu soluționarea cererii de încetare a detașării, ca urmare a solicitării șefului Misiunii EUPOL Afganistan de rechemare în țară a contestatorului.

Temeiurile juridice avute în vedere de emitentul actului administrativ au fost dispozițiile art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare și de cele ale art. 9 din Regulamentul privind transferul și detașarea judecătorilor și procurorilor, aprobat prin hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 193/2006. Prin Hotărârea nr. 854 din 20 august 2013, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a respins contestația formulată împotriva hotărârii anterior arătate. În primul rând, Înalta Curte apreciază că trebuie amintite prevederile art. 40 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care arată că Secțiile Consiliului Superior al Magistraturii dispun delegarea judecătorilor și detașarea judecătorilor și procurorilor, în condițiile legii.

Așadar, instituția detașării judecătorilor este guvernată de principiul legalității, care reprezintă o regulă fundamentală a administrației publice în sistemul constituțional român. În concret, acest principiu semnifică, în fond, supunerea administrației Constituției și legii și reprezintă o garanție împotriva arbitrariului. Consecința firească a respectării principiului anterior enunțat este aceea că actele administrative emise de Consiliul Superior al Magistraturii trebuie să respecte această cerință esențială pentru statul de drept. În al doilea rând, punctul de plecare în rezolvarea corectă a problemei de drept aflată în litigiu este reprezentat de aplicabilitatea sau neaplicabilitatea art. 9 din Regulamentul privind transferul și detașarea judecătorilor și procurorilor, aprobat prin hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 193/2006.

Înalta Curte apreciază că art. 9 din Regulamentul aflat în discuție este incident în cauză. În concret, articolul mai sus indicat prevede: ”Detașarea judecătorului sau a procurorului poate înceta anterior duratei pentru care a fost dispusă, prin hotărârea Secției corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, la cererea celui care a solicitat detașarea ori a judecătorului sau procurorului detașat.” În opinia contestatorului, Regulamentul aflat în discuție nu reglementează situația detașărilor în cadrul organizațiilor internaționale.

Această interpretare juridică nu poate fi primită, în condițiile în care art. 9 trebuie corelat cu art. 71 din Regulament, în care se menționează următoarele: ”(1) Judecătorii și procurorii care intenționează să participe la un concurs pentru ocuparea unui post de expert național detașat sunt obligați să solicite acordul secției corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la eventuala detașare la o instituție sau organism a/al Uniunii Europene, anterior participării la procedurile de selecție. Acordul secției corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii poate fi solicitat anterior participării la procedurile de selecție și în situația detașării la alte organizații internaționale.

(2) Dispozițiile art. 6 alin. (2) și ale art. 7 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.” Ca atare, Regulamentul are în vedere și situația detașărilor pe posturile de expert în cadrul unor misiuni externe, cum este cazul în litigiul de față.

Conform art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare: ”Consiliul Superior al Magistraturii dispune detașarea judecătorilor și procurorilor, cu acordul scris al acestora, la alte instanțe sau parchete, la Consiliul Superior al Magistraturii, Institutul Național al Magistraturii, Ministerul Justiției sau la unitățile subordonate acesteia ori la alte autorități publice, în orice funcții, inclusiv cele de demnitate publică numite, la solicitarea acestor instituții, precum și la instituții ale Uniunii Europene sau organizații internaționale.” (sn) Înalta Curte constată că situația este similară și în cazul încetării detașării unui magistrat.

În speța de față, în soluționarea cererii Ministerului Justiției privind adoptarea unei asemenea măsuri, Consiliul Superior al Magistraturii trebuia să se limiteze la verificarea îndeplinirii cerinței regulamentare, respectiv existența cererii celui care a solicitat detașarea și, în urma constatării îndeplinirii acestei cerințe, să dispună încetarea detașării contestatorului în cadrul Misiunii EUPOL Afganistan. Așadar, intimatul nu trebuia să analizeze argumentele avute în vedere de Șeful Misiunii EUPOL Afganistan la formularea solicitării către Ministerul Justiției din punct de vedere al dispozițiilor Planului Operațional al Misiunii, după cum susține contestatorul.

De asemenea, Înalta Curte nu poate primi nici aprecierea contestatorului în sensul că este vorba doar de o recomandare a Șefului Misiunii EUPOL Afganistan: în adresa Ministerului Justiției nr. 58808 din 26 iunie 2013 se face referire clară la solicitarea Șefului Misiunii EUPOL Afganistan de rechemare în țară a contestatorului, Mentor la Biroul Procurorului General în cadrul respectivei misiuni. Concluzionând, Înalta Curte reține faptul că intimatul Consiliul Superior al Magistraturii avea competența să se pronunțe asupra cererii de încetare a detașării contestatorului, iar acesta din urmă nu a fost vătămat într-un drept recunoscut de lege prin emiterea actului administrativ contestat.

În consecință, în raport de aspectele de fapt și de drept reținute, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, va respinge contestația, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația formulată de P.B.C. împotriva Hotărârii nr. 854 din 20 august 2013 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, ca nefondată. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 septembrie 2014. Procesat de GGC - LM