ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2139/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin acțiunea introdusă la Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta A.V.P.A. Timișoara a solicitat, în contradictoriu cu pârâții M.M.P., I.T.R.S.V. Timiș, A.P.T. Danta-Banloc, P.C. Racovița – reprezentantă de P.N.I., P. Recaș și A.V.B. Timișoara, anularea procesului-verbal de atribuire nr. 218411 din 27 mai 2011 Anexa 2A, poziția 152 încheiat de M.M.P. București, iar prin completarea la acțiune, depusă la termenul din 7 noiembrie 2011, reclamanta a solicitat și suspendarea contractului de atribuire nr. 3641 din 16 iunie 2011. Prin Încheierea din 16 ianuarie 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de suspendare a executării contractului nr. 364 din 16 iunie 2011, formulată de reclamanta A.V.P.A.

Timișoara, în contradictoriu cu pârâții M.M.P., I.T.R.S.V. Timiș și A.V.B. Timișoara. A admis excepțiile privind lipsa calității procesual pasive a pârâtelor P. Recaș și P.C. Racovița. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamata nu a motivat în drept și în fapt cererea de suspendare, dar având în vedere natura juridică de act administrativ a contractului în discuție, a constatat incidența dispozițiilor art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004 care reglementează materia suspendării executării actului administrativ. În acest context, a reținut prima instanță că reclamanta nu a făcut dovada nici a formulării unei plângeri prealabile referitoare la contractul nr. 3641 din 16 iunie 2011, nici a existenței unei acțiuni în contencios administrativ privind anularea acestui act, astfel încât cererea de suspendare nu îndeplinește condiția de admisibilitate prealabilă necesară exercitării acestei acțiuni în suspendarea executării contractului.

Pentru aceste considerente curtea de apel a apreciat cererea de suspendare a executării ca fiind inadmisibilă și a respins-o ca atare. În ceea ce privește excepțiile lipsei calității procesuale pasive a P. Recaș și a P.C. Racovița, prima instanță a apreciat că acestea sunt întemeiate, prin raportare la faptul că pârâtele nu dețin calitatea de autorități emitente ale actului administrativ contestat, astfel cum impun dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea contenciosului administrativ. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A.V.P.A. Timișoara, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, fără a invoca vreunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ. Prin cererea de recurs, recurenta –reclamantă susține, în esență, următoarele: - în mod greșit instanța de fond a respins acțiunea ca inadmisibilă, reținând că reclamanta nu a formulat o cerere de anulare a contractului nr. 3641 din 16 iunie 2011. În acest sens arată recurenta că a contestat procesul-verbal care a stat la baza încheierii contractului de gestionare a fondului de vânătoare, atât în procedura prealabilă cât și ulterior în cadrul prezentei acțiuni, iar prin precizarea la acțiune depusă la dosar a solicitat și anularea contractului menționat, astfel că erau îndeplinite condițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. - în mod greșit instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor P. Recaș și P. Racovița, având în vedere că cele două primării au emis acte care atestă nereal suprafața de teren existentă pentru fondul cinegetic care s-a solicitat a fi atribuit în mod direct.

Recursul este nefondat. Analizând hotărârea criticată, prin prisma motivelor de recurs, ținând cont de actele și lucrările dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente, inclusiv ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare: Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond”.

Dispozițiile art. 15 alin. (1) din același act normativ, prevăd că suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute de art. 14, și prin cererea adresată instanței competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat. (…). Cererea de suspendare se poate formula odată cu acțiunea principală sau prin acțiune separată, până la soluționarea acțiunii în fond”.

Din economia celor două texte legale precitate rezultă, fără putință de tăgadă, caracterul accesoriu al cererii de suspendare a executării actului administrativ, indiferent că aceasta este întemeiată pe art. 14 sau 15 din lege, în sensul că aceasta trebuie să fie precedată de existența unei plângeri prealabile, formulată în condițiile art. 7 din lege, împotriva actului administrativ vizat de cererea de suspendare ori să fie legată de o cerere principală dedusă judecății instanței de contencios administrativ, ce vizează anularea acelui act administrativ.

Cercetând actele dosarului, Înalta Curte constată că reclamanta nu a înțeles să formuleze plângere prealabilă, în condițiile art. 7 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, prin care să solicite revocarea contractului administrativ nr. 364 din 16 iunie 2011 și nu a solicitat anularea acestuia nici în cadrul acțiunii formulată în contencios administrativ și prin care Curtea de Apel Timișoara a fost învestită doar cu anularea procesului-verbal de atribuire nr. 218411 din 27 mai 2011, anexa 2A, poziția 152. Mai mult decât atât, la data de 7 noiembrie 2011, în cadrul aceluiași dosar, reclamanta a înțeles să solicite doar suspendarea executării contractului susmenționat, fără a solicita și anularea acestuia, astfel cum rezultă din dosarul de fond, afirmația recurentei în sensul că prin precizarea la acțiune a solicitat și anularea contractului de gestiune neavând acoperire în actele lucrările dosarului.

Pe de altă parte, contractul de gestiune nr. 3641 din 16 iunie 2011 este un act administrativ distinct, de sinestătător și care produce efecte juridice prin el însuși, independent de procesul-verbal de atribuire nr. 218411 din 27 mai 2011, a cărui anulare se solicită în cadrul acțiunii principale, astfel încât și pentru acesta din urmă trebuiau parcurse toate etapele administrative și procedurale prevăzute de Legea nr. 554/2004. Pentru aceste argumente, Înalta Curte reține că, în mod corect, prima instanță a constatat că cererea de suspendare nu îndeplinește cerința de admisibilitate necesară pentru formularea ei, și anume existența unei demers administrativ sau judiciar principal, care să aibă ca obiect, sui generis, desființarea contractului administrativ a cărui suspendare a executării se solicită.

În ceea ce privește critica privind greșita constatare a lipsei calității procesuale pasive a celor două primării, Înalta Curte constată că aceasta nu este fondată, având în vedere că cele două pârâte nu au calitatea de părți ale contractului administrativ vizat prin cererea de suspendare și, prin urmare, neputând fi obligate la o anumită conduită prin hotărârea judecătorească. Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că soluția pronunțată de prima instanță este temeinică și legală și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de A.V.P.A. Timișoara, împotriva Încheierii din 16 ianuarie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 mai 2012.