ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4036/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanta A.D.I.T.V. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele A.P.D.R.P. București, C.R.P.D.R.P.V. Timișoara și O.J.P.D.R.P. Hunedoara: admiterea acțiunii, anularea notificărilor cu nr. 17024 din 21 iulie 2011, 17232 din 25 iulie 2011, nr. 21432 din 15 septembrie 2011 și nr. 20252 din 5 septembrie 2011, emise de pârâtul nr. 1, în partea privind „Încetarea Contractului de finanțare” întrucât nu sunt acte administrative conform art. 2 lit. c) din Legea nr. 544/2004 și nu se pot substitui unei Decizii emise de Directorul general al A.P.D.R.P., conform art. 10 și 14 din O.U.G. nr. 13/2006 privind înființarea, organizarea și funcționarea A.P.D.R.P., prin reorganizarea Agenției S.A.P.A.R.D.

raportat la art. 19 și art. 39 lit. d) din Regulamentul de organizare și funcționare al A.P.D.R.P. aprobat prin Ordinul nr. 2202 din 30 august 2010 al M.A.D.R.; constatarea inexistenței vreunei nereguli în sensul art. 2 lit. a) din Ordonanța nr. 79/2003 raportat la art. 2 alin. (2) din O.U.G.

nr. 64/2009 și art. 11 alin. (3) din Anexa I - Prevederi Generale la Contractul de finanțare menționat, care să justifice încetarea valabilității de plin drept, în mod unilateral, printr-o notificare, a acestui contract de finanțare; constatarea că între părți a fost valabil încheiat Actul Adițional nr. 7 la data de 30 mai 2011 conform adresei cu nr. 11917 din 30 mai 2011 emisă de A.P.D.R.P., acordul fiind reînnoit prin adresa cu nr. 21452 din 15 septembrie 2011 raportat la adresa nr. E13683 din 1 iulie 2011 privitoare la stabilirea duratei de 5 ani de realizare a Contractului de finanțare nr. C 322030852200017 din 29 octombrie 2008 amendat în acest sens prin Actul adițional nr. 5 din 4 februarie 2011; constatarea că prin acest act adițional s-a prelungit termenul de finalizare a procedurii de achiziție cu privire la Contractul de consultanță și de numire a dirigintelui de șantier, fiind deja încheiat Contractul de execuție de lucrări înregistrat la subscrisa sub nr. 379, iar la executantul SC T.I.E.

SRL Vâșca, jud. Hunedoara sub nr. 135, ambele din data de 7 iulie 2011; constatarea că stabilirea penalității de 2 % ca o condiție prealabilă a valabilității acordului de voințe la încheierea actului adițional nr. 7 este nelegală și netemeinică, în absența unei „ nereguli”; obligarea pârâtelor la respectarea obligațiilor contractuale rezultate din Contractul de finanțare și actele adiționale nr. 1-7; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată și a eventualelor daune în cazul în care suntem acționați pentru neexecutarea Contractului de execuție de lucrări înregistrat sub nr. 379/135 din 7 iulie 2011 de către executantul SC T.I.E. În motivarea acțiunii a arătat că se impune obligarea paratelor la executarea contractului de finanțare încheiat între părți, conform art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, întrucât principiul libertății contractuale este subordonat principiului interesului public, dat fiind obiectul contractului.

Prin sentința civilă nr. 652 din 10 decembrie 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea reclamantei A.D.I.T.V., cu precizarea din 17 mai 2012 în contradictoriu cu pârâta A.P.D.R.P. București, ca nefondată și a respins acțiunea reclamantei formulată în contradictoriu cu pârâtele C.R.P.D.R.P.V. Timișoara și O.J.P.D.R.P. Hunedoara ca fiind îndreptată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesual pasivă. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond, analizând acțiunea reclamantei astfel cum a fost precizată la data de 17 mai 2012, în raport cu materialul probator, apărările pârâților și dispozițiile legale incidente, a constatat următoarele: Examinând cu prioritate excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtelor 2 și 3, conform art. 137 alin. (1) C. proc.

civ, Curtea a reținut că aceasta este fondată pentru motivele ce urmează: Conform art. 11 alin. (3) din Anexa I – Prevederi generale, la contractul de finanțare, în cazul constatării vreunei nereguli cu privire la încheierea sa executarea contractului, autoritatea contractantă poate suspenda sau înceta valabilitatea contractului, de plin drept, printr-o notificare scrisă adresată beneficiarului, fără punere în întârziere, fără nicio altă formalitate și fără intervenția instanței judecătorești”. Cum, autoritatea contractantă se identifică cu pârâta A.P.D.R.P., iar notificările contestate în cauză sunt emise de către acesta, numai calitatea procesuală a acesteia se justifică în calitate de parte în raportul juridic dedus judecății, și de parte contractuală în contractul a cărui încetare se contestă în cauză.

De asemenea, conform art. 10 alin. (1) din O.U.G. nr. 13/2006, privind înființarea, organizarea și funcționarea A.P.D.R.P. „Conducerea Agenției este asigurată de un director general numit prin ordin al ministrului agriculturii, pădurilor și dezvoltării rurale, care angajează și reprezintă Agenția în relațiile cu persoane fizice și juridice precum și în fața instanțelor judecătorești”. Prin urmare, numai Agenția are calitate de parte în litigiu, fiind reprezentantă de conducătorul său în raporturile cu persoane fizice sau juridice, conform dispozițiilor menționate și, chiar dacă pârâtele C.R.P.D.R.P.V. Timișoara și, O.J.P.D.R.P. Hunedoara, în calitate de structuri ale agenției fără personalitate juridică, conform art. 4 din O.U.G.

nr. 13/2006, au fost implicate la un moment dat în derularea contractului de finanțare, prin îndeplinirea obligațiilor de verificare care revin directorilor lor, potrivit legii, așa cum susține reclamanta, aspectul este irelevant, câtă vreme, așa cum s-a arătat, în speță se pune problema încetării unui contract încheiat de Agenție cu reclamanta beneficiară, prin actele contestate în cauză, iar celelalte petite subsidiare, reformulate conform cererii precizatoare din data de 17 mai 2012, vizează o pretinsă repunere în situația anterioară, prin constatarea valabilității contractului de finanțare, așa cum a fost modificat ulterior, și obligarea la punerea în executare a aceluiași contract. În consecință, excepția a fost admisă, iar acțiunea reclamantei promovată împotriva celor 2 pârâte a fost respinsă ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesual pasivă în cauză.

Totodată, se pune problema examinării cu prioritate a motivelor privind caracterul informal al celor 4 înscrisuri contestate în cauză intitulate „notificări” de reclamantă, care susține că aceste înscrisuri nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 10 din O.U.G. nr. 13/2006, în sensul că, Agenția nu poate fi angajată juridic decât prin decizii emise de directorul general emise în exercitarea atribuțiilor sale, astfel că respectivele înscrisuri nu pot constitui acte administrative producătoare de efecte juridice în sensul Legii nr. 554/2004. Cu privire la aceste înscrisuri, se reține că prin Nota de aprobare a încetării contractului nr. 17.024 din 21 iulie 2011 s-a constatat că reclamanta nu mai îndeplinește condițiile prevăzute în contractul de finanțare, acesta fiind transmisa beneficiarului prin Notificarea nr. 17.232 din 25 iulie 2011, privind încetarea contractului de finanțare.

Referitor la celelalte două acte atacate în cauză, se reține că reclamația administrativa a reclamantei împotriva actelor menționate a fost respinsa prin Notificarea nr. 21.432 din 15 septembrie 2011, iar înscrisul nr. 20252 din 15 septembrie 2011, nu reprezintă o notificare, așa cum susține reclamanta ci reprezintă răspunsul pârâtei la invitația de conciliere a acesteia, înregistrată la data de 29 august 2011, concretizat într-o adresa premergătoare notificării de soluționare a contestației administrative, prin care pârâta arată că își menține decizia de încetare a contractului de finanțare.

Contrar argumentelor reclamantei, Legea nr. 554/2004 nu impune o condiție de formă a actului administrativ, conform definiției de la art. 2 alin. (1) lit. c), potrivit căreia acesta reprezintă actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice. Așadar, orice act unilateral sau normativ care emană de o autoritate publică este un act administrativ, cu condiția să îndeplinească cerințele impuse de textul menționat, respectiv, să fie emis în regim de putere publică în vederea organizării executării sau executării în concret a legii și să fie producător de efecte juridice.

Aceste cerințe apar a fi îndeplinite cu privire la actele contestate, având în vedere și dispozițiile art. 11 alin. (3) din Anexa I, anterior citate și însușite de reclamantă cu ocazia semnării contractului cadru, potrivit cărora autoritatea contractantă poate înceta valabilitatea contractului printr-o simplă notificare scrisă către beneficiar, fără alte formalități premergătoare, așa încât această notificare este suficientă prin ea însăși pentru producerea efectelor juridice decurgând din încetarea contractului. Celelalte acte contestate au fost emise în cadrul procedurii de încetare a valabilității contractului conform dispozițiilor regulamentare interne, procedură care a fost finalizată cu Notificarea nr. 21.432 din 15 septembrie 2011 de soluționare a contestației administrative a reclamantei împotriva Notificării nr. 17.232 din 25 iulie 2011 privind încetarea contractului de finanțare.

Această procedură a fost elaborată inclusiv pentru respectarea dispozițiilor Legii nr. 554/2004, în sensul de a da posibilitatea părții care se consideră vătămată să formuleze plângere prealabilă în sensul art. 7 alin. (1), plângere având semnificația concilierii în cazul contratelor administrative, cu respectarea termenelor de formulare a plângerii prevăzută de alin. (6) și (7) ale aceluiași articol. În plus, chiar dacă celelalte acte contestate ce au precedat emiterii notificării de soluționare a contestației administrative, nu ar fi acte administrative propriu-zise, producătoare de efecte juridice, ci doar simple operațiuni administrative care au stat la baza emiterii actului administrativ, instanța are posibilitatea să se pronunțe și asupra legalității acestora, conform art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Referitor la argumentul că același acte nu ar îndeplini condițiile de formă prevăzute de Regulamentul de organizare și funcționare al Agenției, aprobat prin Anexa 2 la Ordinul nr. 2202 din 30 august 2012, instanța constată că dispozițiile art. 19 din Regulamentul menționat nu prevăd textual că „directorul general emite decizii în exercitarea atribuțiilor sale cum susține reclamanta”, ci doar reproduce dispoziția din lege în sensul ca acesta „asigura conducerea curenta a Agenției și o reprezintă în relațiile cu terții”, și enumera atribuțiile directorului general în funcție de natura lor, respectiv, de avizare, de dispoziție, de coordonare și control.

Cu privire la forma actelor emise în exercitarea acestor atribuții, se constata ca acesta nu este limitata de dispozițiile regulamentare care, se refera la emiterea unei decizii în exercitarea atribuțiilor directorului general în calitatea sa de angajator și în raporturile de subordonare cu angajații săi, cum ar fi la delegarea competentelor, sau numirea în funcție a directorilor generali adjuncți, iar la art. 17 alin. (9) prevăd ca acesta aproba și regulamente, proceduri, norme sau instrucțiuni aplicabile în activitatea specifica după consultarea directorilor adjuncți și a conducătorilor compartimentelor de specialitate. Cât privește dispozițiile art. 39 din același Regulament, cuprinzând atribuțiile Direcției juridice și contencios, intre care și aceea prevăzută la lit. d), de a aviza deciziile directorului general, în vederea respectării legislației în vigoare și a principiilor Programelor S.A.P.A.R.D.

și a P.N.D.R., lipsa unui astfel de aviz ar putea avea consecințe antrenând răspunderea persoanelor implicate doar pe plan intern, inclusiv în cazul masurilor luate de angajați privind respectarea principiilor menționate în realizarea obiectului de activitate al Agenției, și nicidecum nu poate afecta valabilitatea actelor emise în raport cu terții, cu atât mai mult, nici legea speciala și nici legea generala, a contenciosului administrativ, nu impune vreo condiție formala ad validitatem, cu excepția prevederilor contractului care constituie legea parților, conform cărora încetarea de drept a contractului are loc printr-o notificare scrisă către beneficiar, așa cum s-a arătat.

Pe fond, Curtea a reținut că durata de execuție a contactului de finanțare, conform art. 2 alin. (1) și (2) din Contactul cadru, este de 24 luni, reprezentând termenul limita pana la care beneficiarul poate depune ultima cerere de plata și incasa cheltuielile eligibile aferente, respectiv, de maxim 36 luni, pentru proiectele de investiții cu lucrări de construcții montaj si/sau adaptarea la standarde, iar în ceea ce privește durata de valabilitate a contractului, conform art. 2 alin. (8) din același contract, aceasta reprezintă durata de execuție a contractului la care se adaugă 5 ani de monitorizare de la data ultimei plăti făcute de Autoritatea contractanta.

Referitor la termenul privind procedurile de achiziții, dispoziția de baza se regăsește în art. 3 alin. (6) din aceeași anexa, privind Obligațiile beneficiarului, potrivit cărora, acesta este obligat sa finalizeze, în termen de maxim 12 luni de la data încheierii contractului de finanțare, toate procedurile de achiziții publice, inclusiv avizarea acestora. Prin primele 3 acte adiționale încheiate în cauza, termenul de 12 luni pentru procedurile de achiziții a fost modificat succesiv la cererea reclamantei, pana la data de 29 septembrie 2010, cu încă 11 luni, iar prin al 3-lea act adițional încheiat la data de 13 mai 2010, se modifica art. 2 din Contractul cadru în sensul ca durata de investiție și de implementare a proiectului este de 33 luni, pana la data de 29 iulie 2011 și reprezintă termenul limita pana la care beneficiarul poate depune ultima cerere de plata.

Totodată, prin actul adițional nr. 5 din 09 februarie 2011, s-au modificat prevederile art. 2 alin. (8) din contract, cu privire la durata de valabilitate a acestuia, care este de 5 ani de la data semnării, durata de monitorizare fiind de 2 ani calculata de la data plătii, iar prin ultimul act adițional nr. 6 din 11 martie 2011, termenul de finalizare și avizare a procedurilor de achiziții publice a fost prelungit la 31 luni, cel mai târziu, la data de 29 mai 2011. Or, potrivit înscrisurilor cauzei, reclamanta a demarat procedura de achiziții publice la data de 28 ianuarie 2009, la 3 luni după încheierea contractului, pe care a finalizat-o la data de 12 iulie 2011, prin adresa nr. 380 din 12 iulie 2011, depusa la parata C.R.V., având anexate Raportul procedurii de atribuire și Contractul de lucrări.

Având în vedere ca reclamanta nu s-a încadrat în ultimul termen convenit în acest sens, a solicitat o noua prelungire a termenului cu încă 2 luni, respectiv, de pana la 33 luni, termen care coincide cu durata de investiție și de implementare a proiectului, conform modificării de la art. 2 din Contract, operata prin actul adițional nr. 3 din 13 mai 2012, pana la care investiția trebuia finalizata și depusa ultima cerere de plata.

La acesta solicitare, pârâta a emis Notificarea nr. 11917 din 30 mai 2012, prin care a propus prelungirea termenului de achiziție concomitent cu cel de execuție, cu încă 12 luni, respectiv, pana la data de 29 octombrie 2012, doar după achitarea penalității de 2 %, conform prevederilor contractuale, însă reclamanta a răspuns că nu este de acord în cu aceste condiții, solicitând ca prelungirea termenului de achiziție sa opereze fără prelungirea termenului de execuție, și amânarea plătii penalității de 2 %, pana la 29 octombrie 2011. Având în vedere poziția reclamantei care nu a fost de acord cu plata penalității în condițiile solicitate, precum și faptul ca, intre timp a fost emis, potrivit legii, Raportul de progres al beneficiarului nr. 332 din 28 aprilie 2011, din care a rezultat în mod evident, ca acesta nu a înregistrat niciun progres semnificativ, și nu a depus nicio cerere de plata, parata a demarat procedurile de încetare a contractului, prin actele contestate.

În raport cu cele expuse, se pune problema dacă la luarea măsurilor dispuse prin actele contestate, pârâta a respectat prevederile contractuale și legislația incidentă în cauză. Sub aspectul legislației aplicabile, instanța reține că, potrivit art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 13/2006, Agenția și organismul coordonator își desfășoară activitatea în baza manualelor de proceduri și a instrucțiunilor de lucru acreditate, aprobate prin ordin al ministrului de resort, manuale care, au fost elaborate și după finalizarea procedurii interne, au fost aprobate prin Ordinul nr. 643/2008, cu modificările ulterioare.

Obiectul proiectului aprobat pentru finanțare se încadrează în Axa 3 a Programului P.N.D.R., privind Calitatea vieții în mediul rural și diversificarea economiei rurale, cu obiectivele generale stabilite prin Măsura 322, inclusiv, îmbunătățirea infrastructurii și a accesului la serviciile publice de bază ale populației rurale, fiind întocmit și Ghidul solicitantului aferent acestei măsuri. Conform contractului de finanțare încheiat între părți la data de 29 octombrie 2008, cu cele 6 acte adiționale ulterioare, rezultă că s-a aprobat o durată de execuție a contractului de 36 luni, compusă din durata de realizare a investiției și de implementare a proiectului de 33 luni, incluzând termenul privind procedura de achiziții, execuția efectivă a proiectului și obținerea documentelor necesare funcționării execuției, rămânând doar 3 luni, respectiv 90 de zile pentru efectuarea ultimei plăți.

În raport cu situația de fapt anterior expusă, în cazul reclamantei s-a aprobat în mod excepțional, în mod succesiv, o durată de 31 de luni pentru termenul de achiziție, din totalul de 33 luni pentru realizarea investiției și de implementare a proiectului, rămânând doar 2 luni pentru execuția efectivă a investiției și obținerea autorizațiilor aferente, Or, în condițiile în care reclamanta a solicitat prelungirea termenului de achiziție acordat de 31 luni, cu încă 2 luni, pe o perioadă de 33 luni egală cu durata de realizare a investiției și de implementare a proiectului, respectiv, până la data de 29 iulie 2012, când trebuia finalizată investiția și depusă ultima cerere de plată, rămânând încă 3 luni pentru efectuarea acestei plăți, prin Notificarea nr. 11.917/30 mai 2011, pârâta i-a propus reclamantei un termen de achiziție de 36 de luni, până la 29 octombrie 2011, și a unui termen de execuție și finalizare a proiectului de încă 12 luni, până la data de 29 octombrie 2012 și, cum în mod evident, s-a pus problema depășirii termenului total de execuție de 36 luni stabilit prin contract și cele 6 acte adiționale, pârâta i-a comunicat reclamantei că această propunere este condiționată de plata penalității de 2 % prevăzută la art. 12 alin. (4) din contract.

Astfel, se constată că, potrivit art. 2 alin. (5) din Contract, beneficiarii care depășesc durata de execuție maximă de 36 luni și solicita în mod excepțional prelungirea, se supun prevederilor art. 12 alin. (4) din Anexa I, cuprinzând Prevederi generale ale contractului. Dispozițiile art. 12 alin. (4) din contract, stipulează că, în caz de nerespectare a duratei de execuție prevăzută la art. 2 alin. (2) din contractul de finanțare, beneficiarului i se aplică o penalizare valorică în procent de 2 %, aplicată din valoarea eligibilă nerambursabilă prevăzută la art. 3 alin. (2) din contractul de finanțare, respectiv, de 21.725.812 lei, echivalentul a 5.963.714 euro.

Totodată, acestea prevăd că „beneficiarul are obligația de a achita penalizarea în procentul prevăzut mai sus în contul Autorității Contractante, în termen de maxim 10 zile lucrătoare, calculate de la data primirii notificării de acceptare a modificării contractului de finanțare” În același sens, sunt și dispozițiile Ghidului aferent Măsurii 322, conform cărora „în condițiile nerespectării duratei maxime de execuție a contractului de finanțare, beneficiarului i se va aplica o penalizare de 2 % din valoarea eligibilă nerambursabilă a proiectului, pe care o achită înainte de a i se aproba modificarea duratei de execuție”.

Așadar, condiția imperativă a plății penalității de 2 % în termenul de 10 zile antemenționat, cerută reclamantei pentru continuarea derulării contractului de finanțare, respectă dispozițiile contractuale și legislația secundară în materie, acesta având natura juridică a unei clauze penale, care se impune cu forță juridică obligatorie, stabilindu-se anticipat, de comun acord și prin apreciere, cuantumul despăgubirilor datorate în cazul nerespectării obligațiilor beneficiarului, având avantajul eliminării necesității probării existenței și întinderii prejudiciului prin nerespectarea acestor obligații, precum și al inutilității unui demers judiciar în acest scop, așa cum în mod just susține pârâta.

Motivele reclamantei privind inaplicabilitatea acestei clauze, examinate punctual, nu subzistă pentru următoarele argumente: Primul motiv invocat de aceasta este în sensul că durata de valabilitate a contratului este de 5 ani, expirând la data de 29 octombrie 2013, iar durata de execuție este inclusă în durata de valabilitate, astfel că prelungirea termenului de achiziții, inclusă la rândul său și durata de execuție, nu conduce la depășirea datei menționate și deci, clauza menționată nu îi este aplicabilă.

Aceste susțineri nu pot fi primite, întrucât în mod cert, conform dispozițiilor din contract anterior citate, durata de valabilitate a contractului nu se confundă cu durata de execuție, dispozițiile art. 12 alin. (4) prevăzând incidența cauzei penale în situația nerespectării duratei de execuție și nu a duratei de valabilitate, iar beneficiarul având obligația de respecta cu strictețe toate termenele prevăzute în contract, conform art. 1 alin. (1).2, conform căreia beneficiarului i se va acorda finanțarea nerambursabilă, în termenii și condițiile stabilite în contract, și art. 1 alin. (1).1 potrivit cu care, „beneficiarul se obligă să execute Proiectul în conformitate cu descrierea acestuia cuprinsă în Cererea de finanțare, așa cum a fost aprobată împreună cu toate documentele anexate…”.

Pe de altă parte, reclamanta susține că, de principiu a fost de acord cu plata penalității, însă a solicitat un termen de amânare pentru efectuarea plății, în calitatea sa de asociație de dezvoltare intercomunitară, dependentă financiar de bugetul local, fiind necesară o rectificare bugetară în acest sens, însă pârâta a dat dovadă de rea-credință, refuzându-i această amânare.

Așa cum s-a arătat însă mai sus, o negociere a părților cu privire la termenul de plată, eventual în funcție de calitatea beneficiarului și obținerea fondurilor necesare plății penalității, este exclusă, acest termen nefiind lăsat la latitudinea părților, în raport cu prevederile Ghidului aferent, conform căruia plata se face înainte de aprobarea modificării duratei de execuție, în condițiile stipulate în mod expres în contract, și însușite de reclamantă, respectiv, în termen de maxim 10 zile lucrătoare, calculate de la data primirii notificării de acceptare a modificării contractului de finanțare, astfel că, momentul curgerii termenului este condiționat în prealabil de modificarea contractului de finanțare prin acordul prealabil al beneficiarului, acord notificat autorității contractante, ceea ce în speță nu s-a întâmplat, reclamanta refuzând propunerea de modificare a contractului, lansată de autoritate prin Notificarea din 30 mai 2011. Prin urmare, nu se poate spune că a intervenit un acord sau un nou act adițional între părți prin Notificarea din 30 mai 2011, așa cum susține reclamanta, respectivul act neputând produce efecte juridice între părți, câtă vreme nu a fost acceptat de reclamantă care totodată, tinde la valorificarea acestuia pe calea prezentului demers judiciar, însă prin exonerarea de plata penalității impuse,

ceea ce este inadmisibil în afara cadrului contractual însușit de părți. Așadar, nu poate fi vorba despre rea credință din partea pârâtei ci, mai degrabă din partea reclamantei, acesta având obligația să cunoască, să respecte prevederile contractuale, și să conștientizeze că este pasibilă de sancțiunile prevăzute, mai ales cu ocazia prelungirilor repetate ale termenului de achiziție, pe o perioadă de aproximativ un an și 6 luni, și având în vedere și avertizările pârâtei cu privire la consecințele trenării acestei situații, astfel că reclamanta trebuia să prevadă iminența plății penalității aferente, și să-și preconstituie din timp fondurile necesare în acest sens.

În fine, reclamanta susține că toată această situație de fapt, nu poate avea drept consecință încetarea contractului, în condițiile în care pârâta nu justifică existența unei nereguli cu privire la încheierea sau executarea contractului, în sensul art. 11 alin. (3) din Anexa I la contractul de finanțare, de care pârâta se prevalează, în raport cu dispozițiile art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 79/2003, în vigoare la acel moment, care impune ca neregula să conducă la o cheltuială neeligibilă, având ca efect prejudicierea bugetului general al Comunității europene or, reclamanta nu a utilizat în mod necorespunzător și nici nu a fraudat fondurile comunitare, astfel încât să producă vreun astfel de prejudiciu.

Mai exact, Curtea a reținut că dispozițiile art. 11 alin. (3) din Anexa I la contract, anterior citate, se referă la posibilitatea încetării de drept a contractului de finanțare, printr-o notificare a Autorității adresată beneficiarului, în cazul constatării unei nereguli cu privire la încheierea ori executarea contractului, iar cele cuprinse în fraza a 2-a a aceluiași alineat „În aceste cazuri, beneficiarul va restitui integral sumele primite ca finanțare nerambursabilă, împreună cu dobânzi și penalități în procentul stabilit conform dispozițiilor legale în vigoare, în conformitate cu prevederile art. 17 din prezenta Anexă.” Totodată, dispozițiile art. 2 lit. a) din O.G.

nr. 79/2003, privind controlul și recuperarea fondurilor comunitare, precum și a fondurilor de cofinanțare aferente utilizate necorespunzător, în vigoare la data de 23 august 2008 prevăd ca, neregula reprezintă orice abatere de la legalitate, regularitate și conformitate în raport cu dispozițiile legale naționale și/sau comunitare, precum și cu prevederile contractelor ori ale altor angajamente legale încheiate în baza acestor dispoziții, care prejudiciază bugetul general al Comunității Europene și/sau bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum și bugetele din care provine cofinanțarea aferentă printr-o cheltuială necuvenită.

În același sens, sunt și prevederile art. 17 alin. (1) din Anexa I, care definesc noțiunea de neregulă ce se transpune într-o cheltuială neeligibilă, având ca efect obținerea unor avantaje nejustificate și, în același timp, prejudicierea bugetului general al Comunităților Europene sau a bugetelor administrate de acestea ori în numele lor, și a bugetului național. În speță, se verifică aceste dispoziții legale și contractuale, în condițiile în care este evidentă o neregulă cu privire la executarea contractului, prin conduita imputabilă a operatorului economic, neconformă prevederilor contractuale, ce justifică aplicarea dispozițiilor art. art. 11 alin. (3) din Anexa I, cu consecința încetării de drept a contractului și restituirea integrală a finanțării, cu accesoriile aferente.

Reclamanta nu poate susține că, prin atitudinea sa, nu a produs nici un prejudiciu conform dispozițiilor menționate, câtă vreme, pe de-o parte, depășirea termenului de achiziții prelungit la 31 de luni, presupunea executarea efectivă a investiției în doar 2 luni, fapt imposibil, care paraliza continuarea derulării contractului de finanțare în condițiile asumate, conducând în mod inevitabil la prejudicierea bugetelor gestionate de pârâtă și, toate că pârâta și-a manifestat toată disponibilitatea de a preveni acest lucru, propunând prelungirea corespunzătoare a termenului de achiziții, concomitent cu durata de execuție, astfel încât să devină posibilă realizarea investiției, reclamanta a refuzat propunerea care implica și plata penalității aferente, așa cum s-a arătat.

Pe de altă parte, este de notorietate că pârâta, ca autoritate națională responsabilă cu gestionarea fondurilor europene trebuie să protejeze interesele financiare ale Uniunii, conform legislației în materie, prin asumarea responsabilității angajării acestora, iar neexecutarea investițiilor finanțate afectează credibilitatea instituțiilor naționale în capacitatea de a administra fondurile europene.

În fine, se constată că măsura încetării de drept a contractului, potrivit acelorași dispoziții ale art. art. 11 alin. (3) din Anexa I, apare ca pe deplin justificată, în condițiile art. 2 alin. (3) fraza a 2-a din aceeași Anexă, potrivit cu care, în funcție de stadiul de progres, transmis semestrial de beneficiar și în raport cu respectarea termenelor prevăzute în Contractul de Finanțare, Autoritatea Contractantă își rezervă dreptul de a rezilia contractul în condițiile art. 11 alin. (3), având în vedere și ultimul Raportul de progres al beneficiarului nr. 332 din 28 aprilie 2011, din care a rezultat cu evidență ca acesta nu a înregistrat niciun progres semnificativ, și nu a depus nicio cerere de plata, astfel încât să se poată trece la următoarea etapă contractuală, așa cum s-a arătat.

Cât privește nota de control depusă pentru termenul din 12 noiembrie 2012, prin care reclamanta încearcă să acrediteze ideea existenței unor abuzuri comise pe parcursul procedurii de achiziție, fapt ce a dus la prelungirea termenului aferent și, implicit la lipsa culpei sale în nerespectarea prevederilor contractuale, instanța nu o poate valorifica sub aspect probator în prezenta cauză, întrucât prin acesta se consemnează doar sesizarea reprezentantului reclamantei, organul de control menționând că aceste aspecte sunt de competența organelor de cercetare penală și că sesizarea va fi transmisă D.N.A., pentru efectuarea cercetărilor corespunzătoare.

De altfel, răspunderea penală a persoanelor răspunzătoare de buna desfășurare a procedurilor de achiziție publică nu poate avea consecințe asupra încetării contractului de finanțare, în raport cu obligațiile asumate de reclamantă prin respectivul contract, și numai în situația în care această răspundere se va stabili în mod irevocabil, reclamanta poate în discuție existența unui prejudiciu creat acesteia decurgând din neexecutarea prevederilor contractuale.

Concluzionând, acțiunea reclamantei formulată în contradictoriu cu pârâta A.P.D.R.P., apare ca fiind nefondată și va fi respinsă în întregime, întrucât prin petitele din cererea introductivă, reclamanta tinde la executarea contractului de finanțare prin constatarea unor situații de fapt, aceste petite fiind reformulate cu ocazia precizării din 17 mai 2012, în sensul impunerii unor obligații corespunzătoare pârâtei, în afara cadrului contractual și a legislației incidente, în sensul dorit de reclamantă și în vederea eludării sancțiunilor contractuale de care este pasibilă. Împotriva acestei sentințe reclamanta A.D.I.T.V. a declarat recurs. În motivarea recursului se arată că hotărârea pronunțată de către prima instanță a fost dată printr-o interpretare greșită a actului juridic dedus judecății, fiind lipsită de temei legal, cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Astfel, instanța nu a avut în vedere faptul că reclamanta este o asociație de dezvoltare intercomunitară, respectiv o structură de cooperare și colaborare cu personalitate juridică, de drept privat și statut de utilitate publică recunoscut prin efectul legii, înființată de unitățile administrativ teritoriale P. din Tomești și Vața. jud. Hunedoara, conform Legii Administrației Publice Locale nr. 215 din 2001. În acest sens M.A.I. îi revine sarcina în calitate de autoritate a administrației publice centrale de specialitate pentru domeniul serviciilor comunitare de utilități publice, de a coordona procesul de reformă din acest domeniu de activitate și de a asigura cadrul legislativ și instituțional necesar.

Astfel a fost elaborat de către Ministerul Administrației și Internelor un „Ghid privind constituirea, înregistrarea, organizarea și managementul asociațiilor de dezvoltare intercomunitară” cu obiect de activitate serviciile de utilități publice. În cap. 6 privind finanțarea activităților asociațiilor de utilități publice - venituri și cheltuieli pct. 6.2 se prevede că veniturile asociației se constituie printre altele din: lit. d) fonduri comunitare nerambursabile, atrase pe bază de proiect, lit. f) transferuri de la Bugetul de stat și lit. i) alte venituri prevăzute de lege. Referitor la modalitatea de derulare a finanțării și transferul fondurilor la bugetele consiliilor județene în bugetul A.D.I.F.

și la Nota M.D.L.P.L. prin care se reglementează sumele alocate din bugetul local și bugetul consiliului județean pentru constituirea acestor asociații în vederea realizării proiectelor propuse, evidențiate în clasificarea economică corespunzătoare. Cadrul legal menționat a fost omis a fi analizat de prima instanță întrucât pentru plata penalității de 2 %, pârâta 1 nu a emis nicio factură pentru a putea fi onorată și a se verifica în ce măsură din bugetul constituit la nivelul asociației se pot efectua această plată. Fiind vorba de o relație contractuală, efectuarea plății se putea face numai prin emiterea unei facturi de plată, care se face interbancar, cu respectarea disciplinei financiare.

În măsura în care s-ar fi emis această factură se justifica și posibilitatea întregirii bugetului subscrisei prin modalitățile stabilite la Cap. 6 din Ghidul menționat care reglementează veniturile asociației. Instanța de contencios nu a ținut seama că pârâta 1 a fost de acord cu prelungirea termenului de achiziție și prelungirea termenului de execuție condiționat de plata penalității valorice în procent de 2 % din valoarea eligibilă nerambursabilă prevăzută la art. 3 alin. (2) din Contractul de finanțare. Acordul privind prelungirea implicită a termenului de realizare a investiției și implementarea proiectului, ne-a fost notificată în toate adresele stipulându-se acceptarea ultimului act adițional la contractul de finanțare condiționat de plata penalizării de 2 %. Este cert că s-au făcut demersuri pentru a obține suma de 434.516 lei ce constituie penalizarea de 2 % implicit de la C.J.

Hunedoara, fără a putea prezenta emiterea Facturii ce cuprinde această sumă de către pârâta 1 pentru a justifica punerea în întârziere. Instanța nu a ținut cont de buna credință a recurentei în achitarea acestei penalități raportat la cadrul legal de funcționare și organizare a asociației și de modalitatea în care se constituie Veniturile acesteia cât și faptul că, fiind o persoană juridică de utilitate publică trebuie să respecte și o disciplină financiară impusă de Legea finanțelor publice. În concluzie, neplata penalității de 2 % nu poate fi interpretată ca un pact comisoriu de gradul 4 întrucât pârâta I nu a emis factura privind plata acestei penalități, act obligatoriu pentru transferarea plății din bugetul reclamantei.

În situația în care ar fi fost emisă această factură, ar fi avut temei legal pentru obținerea fondurilor necesare în vederea achitării sumei. În considerentele hotărârii instanța a procedat la analiza derulării contractului de finanțare invocând stadiul de progres transmis semestrial de beneficiar și în raport cu respectarea termenelor prevăzute în contractul de finanțare, trăgând concluzia existenței unei nereguli cu privire la executarea contractului, prin conduita imputabilă, neconformă prevederilor contractuale ce justifica aplicarea dispozițiilor art. 1-1 alin. (3) din Anexa 1 cu consecința încetării de drept a contractului și restituirea integrala a finanțării cu accesoriile aferente.

Instanța a mai reținut că, s-a produs un prejudiciu, fără să îl indice ci, numai prin faptul că s-a depășit termenul de achiziții prelungit la 31 de luni cu consecința prejudicierii bugetelor gestionate de pârâtă și că pârâta și-a manifestat disponibilitatea de a preveni acest lucru, propunând prelungirea corespunzătoare a termenului de achiziție, concomitent cu durata de execuție, în scopul posibilității realizării investiției și că s-a refuzat propunerea care implică și plata penalității aferente. S-a conchis că încetarea de drept a contractului apare pe deplin justificată. Concluziile instanței nu sunt justificate întrucât pentru a putea analiza modalitatea și stadiul de derulare a contractului de finanțare trebuia emisă de pârâtă o Decizie a Directorului General al A.P.D.R.P.

conform art. 10 și 14 din O.U.G. nr. 13 din 2006 raportat la art. 19 și art. 39 lit. d) din Regulamentul de Organizare și funcționare al A.P.D.R.P. aprobat prin Ordinul nr. 2202 din 30 august 2010 al M.A.D.R. În cererea precizatoare înregistrată pentru termenul din 17 mai 2012, s-a solicitat instanței să anuleze cele 4 notificări emise de pârâta 1 în partea privind „încetarea contractului de finanțare”, aceste adrese neputându-se substitui unei Decizii a Directorului General al A.P.D.R.P. Cu toate acestea și prin ignorarea dispozițiilor legale referitoare la noțiunea de act administrativ ce poale fi contestat, instanța a dat eficiență acelor notificări ca fiind acte administrative valabile care justifică încetarea de drept a contractului de finanțare.

Cu referire la împrejurările care au condus la prelungirea termenului de achiziții, s-a învederat faptul că acesta nu sunt imputabile întrucât a fost parcursă procedura legală cu contestațiile corespunzătoare și în final, după cum s-a arătat, contractul de execuție lucrări a fost încheiat încă din 07 iulie 2011 cu executantul SC T.I.E. SRL. Sesizarea adresată D.N.A. a relevat suspiciunile legate de verificarea existenței unor presiuni privitoare la schimbarea executantului lucrării, pe alte motive vizând eventuale interese de grup și cu prejudicierea prin tergiversarea termenelor, care, ulterior, să fie imputate. Recursul este întemeiat întrucât nu se justifică încetarea de drept a contractului de finanțare ca fiind interpretat prin intervenția pactului comisoriu de grad 4 datorat neachitării penalității, instanța fiind lipsită de rol activ.

Instanța de fond nu a cercetat împrejurările legale raportate la cadrul legal aplicabil recurentei, în sensul că trebuia emisă factura pentru plata penalității, iar în caz de refuz de plată cu depășirea termenului, putea interveni această încetare de drept. Instanța era competentă să verifice aceste împrejurări întrucât potrivit art. 16 din Contractul de finanțare nr. C 322030852200017 din 29 octombrie 2008 acest contract este guvernat de legea română iar în caz de diferende legate de încheierea și executarea lui se va încerca soluționarea pe cale amiabilă și în final părțile se vor putea adresa instanțelor de contencios administrativ competente potrivit legii.

Cum Legea contenciosului administrativ nr. 554 din 02 decembrie 2004 definește actul administrativ care poale fi atacat în instanță, recurenta susține că instanța a ignorat dispozițiile legale și în lipsa emiterii acelei Decizii a Directorului General a dat eficiență notificărilor pârâtei, care nu se pot constitui într-un act administrativ.

Cu referire la respingerea acțiunii în contradictoriu cu pârâtele 2 și 3, recurenta a susținut că acestea au calitate procesuală pasivă fiind organe fără personalitate juridică în subordinea pârâtei I, însă această lipsă este irelevantă sub aspectul calității procesuale pasive devreme ce în cadrul legal cu privire la funcționarea pârâtei, reținut și de către prima instanță rezultă că dispozițiile Ghidului aferent prevăd sarcini precise de verificare a îndeplinirii obligațiilor contractuale și în sarcina pârâților 2 și 3. Examinând cauza și sentința recurată în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Nici statutul reclamantei, asociație de dezvoltare intercomunitară, cu statut de utilitate publică, și nici modul de funcționare al acesteia, sau de patronajul unei autorități publice centrale, cum este M.A.P., nu au vreo relevanță juridică în speță, în raport de obiectul acțiunii, din prezenta cauză, respectiv încetarea contractului de finanțare încheiat între A.P.D.R.P. și reclamanta A.D.I.T.V. Ceea ce este relevant din punct de vedere juridic este modul în care au fost respectate prevederile contractului de finanțare nr. 32203082200012, cu cele 5 anexe care fac parte integrantă din contract, încheiat la 29 octombrie 2008 de A.D.I.T.V.

cu A.P.D.R.P., pentru acordarea ajutorului financiar nerambursabil, potrivit cererii de finanțare pentru proiectul „Alimentare cu apă a localităților Obârșa, Dobroț, Leauț, Țiulești, Tomești, Șteia și Livada, comuna Tomești; canalizare și stație de epurare a satelor Dobroț, Leauț, Livada, Obârșa, Șteia, Țiulești, Tomești; alimentare cu apă și canalizare a localităților Brotuna și Târnava de Criș, comuna Vața de Jos, județul Hunedoara”. Critica recurentei dezvoltată la pct. 1 din memoriul de recurs nu poate fi primită. Aceasta susține că prima instanță ar fi omis a analiza cadrul legal întrucât pentru plata penalității de 2 % nu ar fi fost emisă o factură în acest sens și nu a verificat în ce măsură bugetul constituit la nivelul asociației se poate efectua această plată, și nu a ținut seama că A.P.D.R.P.

a fost de acord atât cu prelungirea termenului de achiziție, cât și cu prelungirea termenului de execuție a contractului, pe de o parte, iar pe de altă parte, că au fost făcute demersuri pentru a se obține suma de 434.516 lei ce reprezintă penalitatea de 2 %. Conform recurentei, neplata penalității amintite nu poate fi interpretată ca un pact comisoriu de gradul 4 întrucât pârâta A.P.D.R.P. nu a emis factură privind plata acestei penalități, pentru a avea un temei legal pentru obținerea fondurilor necesare achitării sumei. Înalta Curte constată că prima instanță, contrar susținerilor recurentei, a făcut o atentă examinare a regulilor juridice incidente în speță, raționamentul pe care s-a fundamentat sentința fiind clar explicitat de judecătorul fondului și fundamentat pe dispozițiile cuprinse în contract, pe prevederile O.U.G.

nr. 13/2006, precum și ale O.G. nr. 79/2003 privind controlul și recuperarea fondurilor comunitare, așa cum era în vigoare la data de 23 august 2008, momentul încheierii contractului de finanțare în discuție. Astfel, printre altele instanța de fond a observat că reclamanta nu a finalizat procedura de achiziție în 31 de luni de prelungire, așa cum s-a aprobat prin Actul Adițional nr. 6 din 11 martie 2011, iar prelungirea solicitată acoperea o perioadă care coincidea cu durata de realizare a investiției.

O aprobare în acest sens nu putea fi acordată, așa cum a arătat și pârâta A.P.D.R.P., decât în condițiile prescrise de art. 12 alin. (4) din contract, în conformitate cu care beneficiarul este obligat să achite o penalizare valorică în procent de 2 %, aplicată din valoarea eligibilă nerambursabilă, în termen de maxim 10 zile lucrătoare, calculate de la data primirii notificării de acceptare a modificării contractului de finanțare, regulă ce se regăsește și în Ghidul aferent Măsurii 322. Contrar poziției exprimate de către reclamanta recurentă, Înalta Curte observă că aceasta este o regulă exorbitantă, specifică contractelor administrative, care are un caracter imperativ și inderogabil, așadar nenegociabilă între părțile contractante în ceea ce privește executarea acesteia, și care este obligatoriu a fi achitată înainte de aprobarea modificării duratei de execuție a contractului.

În raport de cele ce preced, rezultă cu evidență că este lipsit de orice relevanță juridică faptul că reclamanta ar fi făcut demersuri pe lângă Consiliul Județean Hunedoara pentru a obține suma de 434.516 lei ce constituie penalizarea de 2 %. Temeiul legal al eventualelor demersuri ale reclamantei îl reprezintă regulile mai sus enunțate, fiind lipsit de importanță că s-a emis sau nu o factură, așa cum susține aceasta, de fapt, trebuind să se conformeze notificării primite. Înalta Curte constată că este nefondată și critica dezvoltată la pct. 2 din memoriul de recurs. Sub acest aspect, este de observat că prima instanță bine a reținut că A.P.R.D.P.

a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 11 alin. (3) din Anexa I la contract, care se referă la posibilitatea încetării de drept a contractului de finanțare, printr-o notificare a autorității contractante, adresată beneficiarului, în cazul constatării unei nereguli cu privire la încheierea ori executarea contractului, cu consecința restituirii integrale a sumelor primite ca finanțare nerambursabilă. Contrar celor susținute de recurentă, prima instanță a reținut conduita imputabilă în executarea contractului a reclamantei și a explicat în ce constă neregula reținută, astfel cum este definită în art. 2 lit. a) din O.G. nr. 79/2003, așa cum era în vigoare la data încheierii contractului.

Astfel, instanța a arătat că este evidentă neregula cu privire la executarea contractului, ce rezultă din conduita imputabilă a recurentei, neconformă prevederilor contractuale, ce face imposibilă executarea contractului respectiv a realizării investiției, și care, în plus refuză plata penalității, astfel cum a fost fixată printr-o normă inderogabilă a contractului de finanțare. În aceste condiții, corect prima instanță a reținut că imposibilitatea continuării derulării contractului de finanțare este imputabilă exclusiv reclamantei, ceea ce în mod inevitabil conduce la prejudicierea bugetelor gestionate de către pârâta A.P.D.R.P., concluzie cu care instanța de recurs este în deplină consonanță.

De asemenea, este corect raționamentul judecătorului fondului, în sensul că regula descrisă la art. 12 alin. (4) din contract, dublată de dispozițiile Ghidului aferent Măsurii 322 este o veritabilă clauză penală care stabilește anticipat, cu acordul ambelor părți contractante, nivelul cuantumului despăgubirilor datorate în cazul nerespectării obligațiilor asumate de către beneficiar. În ceea ce privește opinia recurentei că încetarea contractului nu se putea produce legal decât în baza unei decizii administrative emise de directorul general al A.P.D.R.P., potrivit art. 10 și 14 din O.U.G. nr. 13/2006, iar că notificările emise de aceeași autoritate pârâtă nu sunt acte administrative, astfel că ar fi trebuit anulate de către judecătorul cauzei, Înalta observă că întreaga argumentație este inutilă în raport de prevederile art. 11 alin. (3) din Anexa I la contract.

Conform acestei prevederi autoritatea contractantă este învestită cu puterea juridică de a înceta valabilitatea contractului printr-o notificare, fără a fi necesare alte formalități, astfel încât măsura autorității contractante este legală și produce efectele juridice la care se referă art. 11 alin. (3) din Anexa I. În fine, nici critica recurentei în privința calității procesuale pasive a pârâtelor 2 și 3 din acțiunea introductivă, nu este fondată. Este de principiu în contenciosul administrativ, observă Înalta Curte, că în litigiile guvernate de Legea nr. 554/2004 calitatea de pârât o are întotdeauna autoritatea publică emitentă a actului administrativ atacat sau autoritatea publică ce refuză în mod nejustificat soluționarea unei cereri ori nu o soluționează în termenul legal.

În speță, fiind vorba de executarea unui contract administrativ, în calitate de pârât nu poate sta în proces decât autoritatea contractantă. Cum contractul de finanțare în discuție este încheiat cu reclamanta de către A.P.D.R.P., doar aceasta din urmă posedă calitate procesuală pasivă în cauză. Din acest punct de vedere este complet lipsit de orice relevanță că pârâtele 2 și 3 sunt organe fără personalitate juridică în subordinea pârâtei, precum și că ar fi avut anumite sarcini privind îndeplinirea obligațiilor contractuale. În raport de cele de mai sus Înalta Curte constată că recursul formulat de reclamanta A.D.I.T.V. este nefondat și urmează a fi respins, ca atare, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de A.D.I.T.V. împotriva Sentinței civile nr. 652 din 10 decembrie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 octombrie 2014.