ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4629/2014

Asupra conflictului

negativ de competență de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 18968/3/2012, la data de

18 mai 2012, reclamantul B.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta

A.N.R.P., obligarea pârâtei la înaintarea dosarului administrativ aferent

Dispoziției nr. X1 din 4 noiembrie 2005 către evaluator și emiterea deciziei

reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul situat în Câmpulung str. C.

A.N.R.P. a formulat

întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale a instanței.

Pentru termenul de

judecată din 12 februarie 2013, reclamantul a depus la dosar o cerere

precizatoare și completatoare în care a arătat că se judecă în contradictoriu

și cu C.C.S.D.

Prin Sentința civilă

nr. 318 din 12 februarie 2013, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare

a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ

și fiscal.

La termenul de

judecată din 18 aprilie 2013 instanța a acordat un nou termen pentru ca

reclamantul să precizeze obiectul acțiunii, în raport de fiecare pârât pe care

a înțeles să-l cheme în judecată prin acțiune, astfel cum a fost completată la

Tribunalul București.

Prin cererea înregistrată

pe rolul acestei instanțe la data de 10 iunie 2014, transmisă prin poștă la

data de 5 iunie 2014, reclamantul a precizat că înțelege să se judece în

contradictoriu cu pârâții C.C.S.D. și A.N.R.P. și că, având în vedere intrarea

în vigoare a Legii 165/2013, își restrânge obiectul cererii de chemare în

judecată, în sensul că solicită numai stabilirea calității de persoană

îndreptățită, conform art. 24 din Legea 10/2001, sens în care a invocat Decizia

Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2022 din 21 martie 2013.

Față de precizarea

obiectului cererii de chemare în judecată, Curtea de Apel București a invocat

excepția necompetenței materiale, pe care a admis-o prin Sentința civilă nr.

2541 din 30 septembrie 2014, declinând competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului București, secția civilă.

A constatat ivit

conflictul negativ de competență și a înaintat cauza Înaltei Curți de Casație

și Justiție pentru soluționarea acestuia.

A constatat Curtea de

Apel București că reclamantul nu contestă un act administrativ tipic sau

asimilat al autorităților publice pârâte, de natură să atragă competența de

soluționare a cauzei în primă instanță de către Curtea de Apel, secția

contencios administrativ și fiscal.

A mai reținut că,

deși în cererea inițială de chemare în judecată reclamantul solicita obligarea

pârâților la parcurgerea unor etape ale procedurii administrative reglementate

de Titlul VII al Legii 247/2005 (litigiul având un astfel de obiect nemaifiind

de competența în primă instanță a curții de apel, ca urmare a intrării în

vigoare a Legii 2/2013 - art. X), prin cererea precizatoare înțelege să

solicite doar stabilirea calității sale de persoană îndreptățită, conform art.

24 din Legea 10/2001, litigiile izvorâte din aplicarea acestui act normativ

fiind de competența instanței civile, întrucât vizează raporturi juridice de

drept civil și nu raporturi juridice de drept administrativ.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, ca instanță competentă să soluționeze conflictul, conform

art. 22 alin. (3) și (5) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Pentru a adopta

această soluție, Înalta Curte are în vedere considerentele în continuare

arătate:

Obiectul acțiunii

reclamantului B.G., astfel cum a fost precizat în fața Curții de Apel

București, prin cererea înregistrată la data de 10 iunie 2014, îl constituie

solicitarea ca instanța să dispună, în contradictoriu cu autoritățile pârâte,

stabilirea calității de persoană îndreptățită, conform art. 24 din Legea nr.

10/2001.

În motivarea cererii

precizatoare reclamantul a arătat că art. 24 din Legea nr. 10/2001 instituie o

prezumție de proprietate în favoarea celor menționați în actul normativ sau de

autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive de către stat a

imobilelor, chiar dacă imobilul era deținut printr-un titlu sub semnătură

privată. În acest sens a invocat Decizia nr. 2022 din 21 martie 2013 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

În acest context,

Înalta Curte constată că scopul juridic urmărit de reclamant prin prezentul

demers judiciar este unul de natură civilă, și anume acela de a contracara

poziția exprimată de autoritățile pârâte, potrivit căreia reclamantul nu poate

fi considerat persoană îndreptățită în accepțiunea Legii nr. 10/2001. Prin

urmare, finalitatea acestei acțiunii judiciare excede etapei procedurii

administrative de emitere a titlului de despăgubire reglementată de Titlul VII

al Legii nr. 247/2005.

De altfel, instanța

de judecată, în momentul verificării/stabilirii competenței materiale, trebuie

să respecte principiul disponibilității părților în procesul civil și față de

temeiul juridic al cererii precizatoare, respectiv art. 24 din Legea nr.

10/2001, Înalta Curte constată că litigiul privește raporturi juridice izvorâte

din aplicarea Legii nr. 10/2001 și prin urmare dezlegarea lor este de

competența secției civile a tribunalului.

Pentru aceste

considerente și în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (3) și (5) C.

proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în

primă instanță, în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei privind pe reclamantul B.G., în contradictoriu cu

pârâtele C.N.C.I. și A.N.R.P., în favoarea Tribunalului București, secția

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 3 decembrie 2014.

Procesat

de GGC - AZ