ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4629/2014

Asupra conflictului negativ de competență de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 18968/3/2012, la data de 18 mai 2012, reclamantul B.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P., obligarea pârâtei la înaintarea dosarului administrativ aferent Dispoziției nr. X1 din 4 noiembrie 2005 către evaluator și emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul situat în Câmpulung str. C. A.N.R.P. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale a instanței. Pentru termenul de judecată din 12 februarie 2013, reclamantul a depus la dosar o cerere precizatoare și completatoare în care a arătat că se judecă în contradictoriu și cu C.C.S.D.

Prin Sentința civilă nr. 318 din 12 februarie 2013, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal. La termenul de judecată din 18 aprilie 2013 instanța a acordat un nou termen pentru ca reclamantul să precizeze obiectul acțiunii, în raport de fiecare pârât pe care a înțeles să-l cheme în judecată prin acțiune, astfel cum a fost completată la Tribunalul București. Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 10 iunie 2014, transmisă prin poștă la data de 5 iunie 2014, reclamantul a precizat că înțelege să se judece în contradictoriu cu pârâții C.C.S.D.

și A.N.R.P. și că, având în vedere intrarea în vigoare a Legii 165/2013, își restrânge obiectul cererii de chemare în judecată, în sensul că solicită numai stabilirea calității de persoană îndreptățită, conform art. 24 din Legea 10/2001, sens în care a invocat Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2022 din 21 martie 2013. Față de precizarea obiectului cererii de chemare în judecată, Curtea de Apel București a invocat excepția necompetenței materiale, pe care a admis-o prin Sentința civilă nr. 2541 din 30 septembrie 2014, declinând competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă. A constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea acestuia.

A constatat Curtea de Apel București că reclamantul nu contestă un act administrativ tipic sau asimilat al autorităților publice pârâte, de natură să atragă competența de soluționare a cauzei în primă instanță de către Curtea de Apel, secția contencios administrativ și fiscal. A mai reținut că, deși în cererea inițială de chemare în judecată reclamantul solicita obligarea pârâților la parcurgerea unor etape ale procedurii administrative reglementate de Titlul VII al Legii 247/2005 (litigiul având un astfel de obiect nemaifiind de competența în primă instanță a curții de apel, ca urmare a intrării în vigoare a Legii 2/2013 - art. X), prin cererea precizatoare înțelege să solicite doar stabilirea calității sale de persoană îndreptățită, conform art. 24 din Legea 10/2001, litigiile izvorâte din aplicarea acestui act normativ fiind de competența instanței civile, întrucât vizează raporturi juridice de drept civil și nu raporturi juridice de drept administrativ.

Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță competentă să soluționeze conflictul, conform art. 22 alin. (3) și (5) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă. Pentru a adopta această soluție, Înalta Curte are în vedere considerentele în continuare arătate: Obiectul acțiunii reclamantului B.G., astfel cum a fost precizat în fața Curții de Apel București, prin cererea înregistrată la data de 10 iunie 2014, îl constituie solicitarea ca instanța să dispună, în contradictoriu cu autoritățile pârâte, stabilirea calității de persoană îndreptățită, conform art. 24 din Legea nr. 10/2001.

În motivarea cererii precizatoare reclamantul a arătat că art. 24 din Legea nr. 10/2001 instituie o prezumție de proprietate în favoarea celor menționați în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive de către stat a imobilelor, chiar dacă imobilul era deținut printr-un titlu sub semnătură privată. În acest sens a invocat Decizia nr. 2022 din 21 martie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. În acest context, Înalta Curte constată că scopul juridic urmărit de reclamant prin prezentul demers judiciar este unul de natură civilă, și anume acela de a contracara poziția exprimată de autoritățile pârâte, potrivit căreia reclamantul nu poate fi considerat persoană îndreptățită în accepțiunea Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, finalitatea acestei acțiunii judiciare excede etapei procedurii administrative de emitere a titlului de despăgubire reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005. De altfel, instanța de judecată, în momentul verificării/stabilirii competenței materiale, trebuie să respecte principiul disponibilității părților în procesul civil și față de temeiul juridic al cererii precizatoare, respectiv art. 24 din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte constată că litigiul privește raporturi juridice izvorâte din aplicarea Legii nr. 10/2001 și prin urmare dezlegarea lor este de competența secției civile a tribunalului. Pentru aceste considerente și în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (3) și (5) C. proc.

civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul B.G., în contradictoriu cu pârâtele C.N.C.I. și A.N.R.P., în favoarea Tribunalului București, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 decembrie 2014. Procesat de GGC - AZ