ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3610/2014

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 2153 din 13 decembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud, s-au respins excepțiile invocate de pârâtă care au vizat lipsa calității procesuale pasive și inadmisibilitatea acțiunii pentru neparcurgerea procedurii prealabile. S-a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamanta SC O.C. SA, în contradictoriu cu comuna Sânmihaiu de Câmpie și în consecință: a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 184.789 lei, reprezentând contravaloarea prestațiilor efectuate plus dobânda legală, de la scadență până la data plății efective; a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 5.343 lei cheltuieli de judecată; a fost obligată pârâta să plătească Biroului Local de Expertiză Bistrița suma de 1.040 lei, diferență onorar expert.

Pentru a dispune în acest sens, prima instanță a reținut că prin acțiunea sa, reclamanta SC O.C. SA a chemat în judecată pe pârâta comuna Sânmihaiu de Câmpie prin Primar, solicitând instanței ca prin sentința ce se va pronunța, să fie obligată la plata sumei de 211.343 lei cu titlu de preț neachitat, precum și dobânda comercială de la scadența datoriei și până la încasare, cu cheltuieli de judecată. Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acțiunii, în principal, ca inadmisibilă, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive, întrucât nu este parte contractuală. De asemenea, a mai invocat și excepția neîndeplinirii procedurii concilierii, arătând că este vorba despre o cerere în materie comercială evaluabilă în bani.

Referitor la prima excepție invocată de către pârâtă s-a susținut că pârâta com. Sânmihaiu de Câmpie reprezentată de primar, nu are calitate procesuală pasivă, întrucât nu a fost parte contractantă în Contractul nr. 11/1993, care s-a încheiat de către reclamantă și un comitet sătesc, iar actele adiționale la care reclamanta face referire în sensul că au fost încheiate între aceasta și Consiliul local, sunt nule absolut, întrucât nu a fost respectată procedura legală privind achizițiile publice. Excepția invocată de către pârâtă a fost considerată a fi neîntemeiată, fiind respinsă ca atare, cu motivarea că în Contractul nr. 11 din 31 mai 1993 părțile contractante sunt reclamanta în calitate de executant și comitetul sătesc din loc.

Sânmihaiu de Câmpie, în calitate de beneficiar, reprezentat prin primarul localității d-l G.V., care semnează în această calitate alături de membrii comitetului sătesc aplicându-se ștampila de primar al localității. La acest contract de prestări servicii, s-au identificat nouă acte adiționale în anii ulterior încheierii contractului, ce au fost semnate atât de către primarul în exercițiu, fie de către primar, în calitate de împuternicit al Consiliului local sau al Comunei Sânmihaiu de Câmpie, acte adiționale apreciate a fi veritabile contracte de prestări servicii, reglementând esența raporturilor contractuale, în baza cărora, în decursul mai multor ani, reclamanta a efectuat lucrări la rețeaua de gaze naturale a localității.

Nu au fost reținute susținerile pârâtei în sensul că actele adiționale invocate de către reclamantă ar fi nule absolut, deoarece nu a fost respectată procedura legală privind achizițiile publice în condițiile în care, aceste acte adiționale au fost încheiate anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii. În ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, pentru neîndeplinirea procedurii reglementată de dispozițiile art. 720 1 C. proc.

civ., prima instanță a reținut că anterior introducerii acestei acțiuni, între părți s-a desfășurat procedura ordonanței de plată în Dosarul nr. 1422/112/2009, în care s-a pronunțat Ordonanța nr. 650/2009, iar practica judiciară este constantă în a aprecia că epuizarea procedurii somației de plată suplinește cerințele legale referitoare la încercarea de conciliere prealabilă cu debitorul, în sensul dispozițiilor legale menționate, scopul acesteia fiind atins. În ceea ce privește fondul cauzei, în temeiul materialului probator ce s-a administrat, s-a reținut că raporturile de prestări servicii privind proiectarea și executarea rețelei de distribuție gaze naturale, branșamente și instalații interioare de gaze în com.

Sânmihaiu de Câmpie, generate de Contractul nr. 11 din 31 mai 1993, s-au desfășurat până în prezent în condițiile lipsei de finanțare a beneficiarului pentru executarea acestor lucrări, parte din lucrări fiind executate cu forțe proprii de către cetățenii comunei, cu acordul și sub îndrumarea constructorului. Referitor la pretențiile ce fac obiectul cauzei, potrivit raportului de expertiză tehnică efectuate și a înscrisurilor depuse la dosar, prima instanță a reținut că valoarea totală a lucrărilor efectuate de reclamantă, evidențiate în situația de lucrări aferentă facturii din 28 iunie 2007 sunt de 184.789 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate în temeiul Contractului nr. 11 din 31 mai 1993 și a actelor adiționale, lucrări evidențiate în lista cantităților de lucrări, anexă a facturii din 28 iunie 2007, plus dobânda legală de la scadența de plată a facturii până la data plății efective cu privire la aceste sume.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta comuna Sânmihaiu de Câmpie prin Primar, iar prin Decizia civilă nr. 65/2014 din 24 februarie 2014, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis apelul și a schimbat sentința primei instanțe în sensul că a respins acțiunea reclamantei și a obligat-o pe aceasta la plata sumei de 16.245,44 lei cheltuieli de judecată. În argumentarea soluției pronunțate, instanța de control judiciar a reținut că acțiunea reclamantei este una în pretenții, respectiv în executarea obligației de plată de către clientul beneficiar din contractul de antrepriză, acțiunea nefiind întemeiată pe dispozițiile O.U.G. nr. 34/2006, actul cadru în materie de achiziții publice.

În ceea ce privește soluția dată asupra excepțiilor invocate de pârâtă la fond și reiterate prin apel, s-a reținut că acestea au fost corect soluționate de prima instanță. Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive, instanța de control judiciar a reținut că deși pârâta nu a fost parte contractantă în Contractul nr. 11/1993 încheiat între reclamantă și un Comitet Sătesc, există cel puțin nouă acte adiționale subsecvente Contractului nr. 11/1993 încheiate în anii următori, care au fost semnate fie de către primarul în exercițiu, fie de către primar, în calitate de împuternicit al Consiliului local sau al Comunei Sânmihaiu de Câmpie, acte adiționale care au o configurație de sine stătătoare și care reprezintă, în același timp, o ratificare a Contractului nr. 11/1993.

În ceea ce privește excepția neparcurgerii procedurii concilierii prevăzută de art. 720 1 C. proc. civ., s-a constatat că aceasta nu era necesară în condițiile în care între părți existase anterior o procedură judiciară care echivalează concilierii. Referitor la fondul cauzei, s-a reținut că temeiul acțiunii, Contractul de antrepriză în instalații nr. 11/1993 și adiționalul la acesta nr. 5/2007, se referă la anul 2007 și lucrări de executat începând cu acest reper temporal, care este ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 34/2006, moment de la care, lucrările publice nu mai putea fi angajate și executate decât ținând seama de ordonanță, în temeiul și conform procedurii prevăzute de acest act normativ.

Din această perspectivă, regimul juridic imperativ al procedurii achizițiilor publice trebuia respectat chiar și în condițiile în care Contractul nr. 11/1993 era anterior însă actul adițional care concretiza practic lucrările, termenele, prețul, era ulterior. Ca atare, s-a apreciat că actele juridice invocate nu mai pot reprezenta temei al obligării pârâtei, lucrările efectuate putând fi, eventual, desocotite pe alte temeiuri decât cel contractual.

În continuare, s-a reținut că expertiza tehnică judiciară efectuată în cauză în faza de apel a concluzionat în sensul că nu există documente esențiale pentru punerea în funcțiune a conductei, cum ar fi proiectul tehnic de execuție a lucrării, autorizația de construire, autorizația de spargere stradă, ordin de începere a lucrărilor etc, precum și că lucrările efectuate până în prezent nu corespund prescripțiilor legale și nu pot fi recepționate nici chiar în ipoteza efectuării întregii lucrări astfel încât obligația antreprenorului nu poate fi privită ca fiind îndeplinită, nici măcar parțial, în condițiile în care lucrările nu corespund în vederea punerii în funcțiune a rețelei. Prin urmare, s-a considerat că nu prezintă importanță existența unei facturi emise și a unei plăți parțiale, din moment ce în proces s-a contestat obligația de plată de către pârâtă și s-a stabilit că lucrările sunt necorespunzătoare.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta SC O.C. SA prin administrator judiciar C.L., invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, în principal, respingerea apelului pârâtei ca fiind tardiv formulat și în subsidiar, respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței primei instanțe. În dezvoltarea motivului de nelegalitate invocat, recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 287 16 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006, coroborate cu prevederile art. 103 alin. (1) C. proc. civ. atunci când a respins excepția tardivității apelului, având în vedere că hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată numai cu apel în termen de 5 zile de la comunicare.

În continuare, a susținut recurenta că dacă în soluționarea excepției tardivității, instanța de apel a reținut că în cauză este vorba de un litigiu de drept comun și nu de achiziție publică, în considerentele deciziei, analizând fondul cauzei, a reținut că relațiile dintre părți pentru anul 2007 sunt supuse prevederilor O.U.G. nr. 34/2006. A mai susținut recurenta că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1482 și art. 1084 C. civ. coroborate cu prevederile art. 287 10 alin. (6) din O.U.G. nr. 34/2006 deoarece a considerat că pârâta nu are obligația de plată a prețului restant având în vedere că actele juridice și contabile întocmite și semnate de părți, respectiv Contractul nr. 11/1993, actul adițional nr. 5/2007, factura și situațiile de lucrări, nu sunt valabile în raport cu prevederile O.U.G.

nr. 34/2006 pentru că nu s-a respectat procedura de achiziție și, pe cale de consecință, nu mai pot reprezenta temei al obligării paratei, lucrările efectuate putând fi eventual, desocotite pe alte temeiuri decât cel contractual. S-a mai susținut că instanța de apel a ignorat prevederile art. 287 10 alin. (6) din O.U.G. nr. 34/2006 potrivit cărora, chiar dacă nu s-a respectat procedura de achiziție, sancțiunea nulității nu poate avea efect retroactiv întrucât desființarea obligațiilor contractuale deja executate este imposibilă, context în care, erau aplicabile dispozițiile art. 1482 și art. 1084 C. civ.

Cu privire la argumentul reținut de către instanță referitor la inexistența documentelor esențiale pentru punerea în funcțiune a conductei, respectiv proiect tehnic de execuție a lucrării, autorizația de construire, autorizația de spargere stradală, ordin de începere a lucrărilor etc, a susținut recurenta că este nefondat, având în vedere că actele și documentele invocate reprezintă obligații ale pârâtei-beneficiare a lucrărilor, care nu le-a emis sau nu le-a întocmit. Mai mult, aceste acte erau necesare doar în faza de punere în funcțiune a conductei, or în cauză se efectuaseră doar parțial lucrări, respectiv pe un tronson al conductei, în funcție de resursele financiare alocate pentru anul 2007 de către pârâta-beneficiară a lucrărilor.

În aceste condiții, arată recurenta, nu se poate afirma că lucrările s-au executat fără aprobarea și recunoașterea pârâtei-beneficiare cât timp au existat relații contractuale scrise pentru anul 2007, situațiile de lucrări s-au acceptat la plată, s-a înregistrat factura în contabilitate și s-au efectuat plăți parțiale în contul prețului de execuție. Cu privire la argumentul ca lucrările executate de antreprenor nu corespund prescripțiilor tehnice legale și nu pot fi recepționate nici chiar în ipoteza efectuării întregii lucrări, recurenta a susținut că expertizele tehnice efectuate în cauză au eliminat din situațiile de lucrări valoarea lucrărilor necorespunzătoare din punct de vedere cantitativ și calitativ, făcând corecturile necesare asupra prețului, iar investiția nu poate fi recepționată pentru că nu este terminată, pentru aceasta fiind necesar ca pârâta beneficiară să comande etapizat lucrările rămase, în funcție de resursele sale financiare.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente: Prealabil examinării criticilor formulate, se impune a fi făcută precizarea că deși prin memoriul de recurs, recurenta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din dezvoltarea argumentelor expuse, față de dispozițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acestea se încadrează și în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., urmând a cenzura decizia recurată din perspectiva acestuia. Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reglementează ca motiv de recurs situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată. Potrivit art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea instanței de fond trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților. Acest text a consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de modificare potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiției și exercitarea controlului judiciar de către instanțele superioare.

În raport de cele reținute, Înalta Curte constată că decizia curții de apel nu îndeplinește aceste cerințe, întrucât nu a fost stabilită cu exactitate situația de fapt, astfel încât, coroborată cu probele administrate în cauză și cu principiile și regulile de drept substanțial și procesual, să conducă în mod logic la soluția pronunțată și să permită realizarea controlului judiciar. Astfel, în ceea ce privește soluția pronunțată asupra excepției tardivității declarării apelului, în adevăr, se constată că în mod corect, prin încheierea de ședință din 20 ianuarie 2014, instanța de apel a reținut că având în vedere că este vorba de un litigiu de drept comun și nu de achiziție publică, apelul a fost declarat în termenul de 15 zile de la data comunicării sentinței, în timp ce în considerentele deciziei, s-a reținut că de la momentul intrării în vigoare a O.U.G.

nr. 34/2006, lucrările publice nu mai puteau fi angajate și executate decât în temeiul și conform procedurilor prevăzute de acest act normativ. În legătură cu acest din urmă argument, este de observat că Contractul nr. 11/1993 a fost încheiat anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 34/2006, nefiind supus așadar procedurilor prevăzute de acest act normativ și chiar în ipoteza în care trebuia încheiat un contract de achiziție publică, nu poate fi ignorată existența actului adițional nr. 5/2007, ca fiind generator de obligații iar nerespectarea procedurii de achiziție publică poate fi imputată autorității contractante și nu contractantului. În ceea ce privește fondul cauzei, se constată de asemenea existența unei motivări contradictorii, având în vedere că s-a reținut, pe de o parte, că nu poate fi angajată răspunderea contractuală cu referire la O.U.G.

nr. 34/2006 iar pe de altă parte, se apreciază asupra netemeiniciei pretențiilor reclamantei în raport cu o neexecutare a obligațiilor sale contractuale. Așa fiind, se constată că instanța de control judiciar deși nu a analizat clauzele contractuale referitoare la obligațiile părților, își fundamentează soluția pe concluziile raportului de expertiză referitoare la inexistența proiectului tehnic de execuție, autorizația de construire, de spargere stradală etc, concluzionând că obligația antreprenorului nu poate fi privită ca îndeplinită, nici măcar parțial, în condițiile în care lucrările nu corespund în vederea punerii în funcțiune a rețelei.

Hotărârea atacată, pronunțată în apel, cale de atac devolutivă, cuprinde lapidar și contradictoriu argumentele care au format convingerea instanței în sensul soluției pronunțate, rezultând că, în speță, situația de fapt dedusă judecății nu a fost pe deplin stabilită, hotărârea fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 295 C. proc. civ., care consacră chiar caracterul devolutiv al căii de atac. Echivocul asupra cadrului legal aplicabil precum și lipsa analizei elementelor răspunderii contractuale, în condițiile în care actul generator de obligații nu a fost desființat, este apreciat de Înalta Curte, ca fiind de natură să impună conform art. 312 alin. (2) teza ultimă C. proc.

civ., casarea hotărârii atacate cu trimitere spre rejudecare în vederea lămurii situației de fapt, cu respectarea limitelor învestirii dar și a principiului rolului activ al instanței, în sensul verificării în cadrul analizei răspunderii contractuale a clauzelor referitoare la obligațiile părților și regimul plății, pe faze de execuție, etape etc. Așa fiind, Înalta Curte nu va analiza restul criticilor formulate, întrucât, situația de fapt în cauză, nefiind pe deplin lămurită, cenzura asupra celorlalte critici invocate ar avea semnificația privării părților de un grad de jurisdicție.

Pe cale de consecință, se constată că, instanța de apel nu a respectat caracterul devolutiv al căii de atac cu care a fost învestită, în sensul stabilirii situației de fapt reale și aflării adevărului în cauză în raport de normele legale incidente, în materia răspunderii contractuale, atât în sensul stabilirii culpei în raport de care urmează a se analiza în ce măsură se atrage răspunderea pârâtei, cât și în ceea ce privește determinarea cuantumului pretențiilor astfel încât pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (2), (3) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei atacate, pe care o va casa și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC O.C. SA prin administrator judiciar C.L. împotriva Deciziei civile nr. 65/2014 din 24 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2014. Procesat de GGC - NN