ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2061/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2061/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 367 din 11 martie

2011, pronunțată în Dosarul nr. 2737/112/2008 al Tribunalului Bistrița-Năsăud

s-a admis în parte acțiunea comercială intentată de reclamanta SC R. SRL

împotriva pârâtei SC P.T. SRL devenită prin schimbarea denumirii în cursul procesului:

SC R.C.D. SRL, cu aceleași date de identificare și în consecință a fost

obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 38.306 euro sau echivalentul

în lei la data plății, reprezentând penalități contractule de întârziere și

suma de 4.082 RON cheltuieli de judecată.

Pârâta a invocat

excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Bistrița-Năsăud, care, prin

Încheierea din data de 5 mai 2010, a fost respinsă de către instanța fondului,

considerând că este legal sesizată și a aprobat, în probațiune, efectuarea unei

expertize contabile, la solicitarea reclamantului.

După efectuarea

acestei prime expertize, reclamanta a formulat o precizare acțiunii sale în

sensul că pe lângă suma solicitată cu titlu de penalități de întârziere, de

38.306 euro sau contravaloarea în lei a solicitat ca pârâta să fie obligată și

la plata sumei de 69.023 euro - echivalentul a 260.719 RON, reprezentând

prejudiciul adus societății prin neîndeplinirea obligațiilor contractuale la

termen.

În urma obiecțiunilor

la primul raport de expertiză formulate de pârâtă, pe care instanța le-a

apreciat ca fiind întemeiate în parte, întrucât prin răspunsul la obiecțiuni,

expertul nu a lămurit toate aspectele contestate, prin Încheierea din data de 9

aprilie 2010, instanța a aprobat efectuarea unei contraexpertize contabile cu

trei experți, la solicitarea pârâtei cu participarea și a unui expert din

partea acesteia.

Este de menționat că

pârâta a criticat prima expertiză și pentru motive de formalitate (necitarea

părților la efectuarea expertizei) ori lipsa de obiectivitate și imparțialitate

a expertului, formulând și cerere de recuzare a acestuia în baza prev. art. 27

pct. 7 și 8 C. proc. civ., dar având în vedere că expertul a făcut dovada

citării părților și că nu au fost aduse dovezi de către pârâtă cu privire la

faptele imputate, prin Încheierea din data de 15 ianuarie 2010 s-a respins

cererea de recuzare a expertului B.T., în condițiile art. 204 C. proc. civ.

Examinând actele și

lucrările dosarului, inclusiv concluziile raportului de contraexpertiză semnat

și de expertul propus de pârâtă, precum și concluziile scrise formulate de

părți, instanța a reținut următoarele:

La data de 19

februarie 2007 a fost încheiat între părți Contractul de vânzare-cumpărare nr.

X1/2007 având ca obiect o stație de betoane T., prețul utilajului fiind de

179.000 euro, locul amplasării fiind Baia Mare (art. 7).

Părțile au stabilit

prin contract modalitatea de plată a prețului, respectiv plata unui avans de 15

% (26.850 euro + TVA) în termen de 2 zile de la semnarea contractului, 75%

(134.250 euro + TVA) la avizarea din partea vânzătorului că marfa este

pregătită de încărcare la producător, pe baza facturii proforme emise de

cumpărător și 10%/17.900 euro + TVA) în max. 5 zile de la punerea în funcțiune

(art. 4).

Totodată, la art. 5 a

fost stabilit de comun acord ca termenul de livrare să fie de 9 săptămâni, cu

condiția respectării prev. art. 4 (privind plata prețului), iar la art. 6 a

fost prevăzut termenul de 11 săptămâni de la plata avansului, pentru instalarea

și punerea în funcțiune, probele tehnologice și instruirea operatorilor, cu

condiția respectării de către cumpărător a unor cerințe inserate la alin. (2) -

(8), ale art. 6 din contract. Se reține că la alin. (6) a fost prevăzută

obligația cumpărătorului de a obține aprobările și certificatele legale,

autorizația de construire și alte autorizații, pregătirea locului de montaj

conform cerințelor vânzătorului prevăzute în proiect, asigurarea cu energie

electrică, apă și alte utilități, a detectoarelor de foc și a sistemului de

stingere a incendiilor etc.

De asemenea, la alin.

(7) s-a prevăzut obligația cumpărătorului de a pune la dispoziția vânzătorului

planul de amplasament pentru zona în care se va instala stația cu ridicările

topografice aferente zonei de amplasament în termen de 7 zile de la semnarea

contractului, iar la alin. (8) vânzătorul s-a obligat să furnizeze

cumpărătorului planul de fundații pentru stație în termen de 15 zile de la

recepția ridicărilor topografice.

În contract a fost

prevăzută la art. 12 Cap.VI (răspunderea contractuală) și o clauză penală

potrivit căreia "întârzierea predării bunului față de termenul precizat în

contract, din alte cauze decât forța majoră, atrage în sarcina vânzătorului

penalități de întârziere de 0,1% pe zi din valoarea totală a bunului calculată

de la împlinirea termenului de punere în funcțiune prevăzut de art. 6 și până

la data punerii în funcțiune în condițiile nerespectării de către părți a

angajamentelor asumate prin contract. Valoarea penalităților poate să întreacă

valoarea bunului. Întârzierea punerii în funcțiune din culpa cumpărătorului nu

poate fi imputată vânzătorului și nu este purtătoare de penalități de

întârziere".

Rezultă din acest

text că părțile au convenit asupra a două cauze de nerăspundere contractuală,

respectiv forța majoră și culpa cumpărătorului.

În doctrina și

practica judiciară s-a apreciat în mod constant și unanim că daunele-interese

(despăgubirile) sunt de două feluri: daune-interese moratorii care reprezintă

echivalentul prejudiciului pe care creditorul îl suferă ca urmare a executării

cu întârziere a obligației și daune-interese compensatorii care reprezintă

echivalentul prejudiciului suferit de creditor pentru neexecutarea totală sau

parțială a obligației.

Această clasificare

este utilă deoarece despăgubirile (daunele-interese) moratorii se pot cumula cu

executarea în natură a obligației, pe când daunele compensatorii nu pot fi

cumulate cu această executare, ele având tocmai menirea de a o înlocui.

În speță, cum

obligația contractuală a fost îndeplinită de către pârâtă, reclamanta nu poate

solicita decât daune-interese moratorii pentru îndeplinirea cu întârziere a

obligației. Este adevărat că și daunele-interese moratorii pot să cuprindă atât

prejudiciul efectiv suferit (damnum emergens), cât și beneficiul nerealizat

(lucrum cessans).

În ceea ce privește

stabilirea (evaluarea) daunelor-interese, este de principiu că aceasta poate

fii judiciară (prin hotărâre judecătorească), convențională (prin acordul de

voință al părților) și legală (direct prin lege).

Se constată că în

cauză, evaluarea daunelor-interese s-a făcut convențional, prin includerea unei

clauze penale la art. 12 din contract, respectiv plata unor penalități de

întârziere de 0,1% pe zi din valoarea contractului, "calculate de la

împlinirea termenului de punere în funcțiune prevăzut de art. 6 și până la data

punerii în funcțiune în condițiile nerespectării de către părți a

angajamentului". Clauza penală este reglementată de art. 1066 - 1072 C.

civ.

Reclamanta a apreciat

că penalitățile contractuale se datorează, potrivit art. 12 din contract, de la

data de 11 mai 2007, dată la care s-a împlinit termenul de 11 săptămâni de la

data achitării avansului de 15% (avansul s-a achitat cu OP din 22 februarie

2007, fapt necontestat de pârâtă și confirmat de raportul de contraexpertiză).

Pentru această perioadă de întârziere, de 214 zile, penalitățile de întârziere

de 0,1% din valoarea contractului de 179.000 euro sunt de 38.306 euro, cât

reclamanta a solicitat prin cererea inițială, de chemare în judecată.

Este de principiu că

instanța de judecată nu poate nici micșora și nici majora suma stabilită în

clauza penală, însă în doctrină s-a apreciat că în măsura în care creditorul

dovedește că a suferit o pagubă mai mare, el are dreptul la despăgubiri în

completare pentru acoperirea integrală a prejudiciului, atunci când acesta nu a

fost acoperit în întregime prin clauza penală.

Deși reclamanta a

solicitat ca pârâta să fie obligată și la plata altor prejudicii suferite (sume

precizate prin precizarea de acțiune după efectuarea primei expertize

contabile, la valoarea totală de 69.203 euro), pe lângă penalitățile de

întârziere nu este admisibil să se cumuleze penalitățile stabilite de părți cu

prejudiciile solicitate, eventual, așa cum s-a arătat, ar fi fost îndreptățită

la diferența de la clauza penală până la totalul pagubei suferite.

Cu toate acestea,

prin raportul de contraexpertiză contabilă s-a stabilit că prejudiciile totale

suferite de reclamantă prin întârzierea punerii în funcțiune a utilajului sunt

în sumă totală de 50.841 RON (echivalentul a circa 12.105 euro), conform

concluziilor la obiectivele I - III.

Această sumă totală

este mult mai mică decât clauza penală calculată și care reprezintă prejudiciul

pe care părțile l-au prestabilit prin acordul lor de voință, astfel că

daunele-interese moratorii la care este îndreptățită reclamanta sunt

penalitățile de întârziere de 38.306 euro, conform art. 969 raportat la art.

1069 alin. (2), art. 1082, 1084 C. civ., cu aplicarea art. 12 din contractul

părților.

Tribunalul și-a

însușit concluziile contraexpertizei întrucât cei trei specialiști și-au

motivat mai elaborat constatările lor, au făcut aprecieri cu privire la

prejudiciile suferite de reclamantă cauzate strict întârzierii în executarea

obligațiilor contractuale, concluzionând de asemenea, că în baza clauzei penale

prin raportare la faptele dovedite, pârâta datorează penalități de întârziere

de 38.306 euro, apreciind că nu poate fi reținut ca prejudiciu un eventual

profit nerealizat pe aceeași perioadă (obiectiv 4).

Fiind stabilit acest

cadru legal și condițiile de admisibilitate ale clauzei penale, instanța a

înlăturat apărările pârâtei cu privire la neîndeplinirea cerințelor răspunderii

contractuale și existența cauzelor de nerăspundere constând din cazul de forță

majoră și culpa creditorului.

În ceea ce privește

îndeplinirea și dovedirea condițiilor răspunderii contractuale (prejudiciul,

vinovăția debitorului, raportul de cauzalitate între forță și prejudiciu și

punerea în întârziere a debitorului), tribunalul a reținut următoarele:

În cazul în care

părțile au prestabilit prejudiciul prin clauza penală inserată în contract la

art. 12, nu mai este necesară o evaluare judiciară a dunelor-interese prin

instanța de judecată, nefiind admisibilă înlăturarea evaluării convenționale.

În ceea ce privește

vinovăția debitorului, aceasta rezultă în mod implicit din textul art. 1082 C.

civ., debitorul fiind obligat la plata despăgubirilor nu numai atunci când

acționează cu intenția de a-l păgubi pe creditor "nu este rea-credință din

parte-i", dar și atunci când nu va dovedi existența "clauzei

străine" care să nu-i fie imputabilă. Așadar, vinovăția în executarea cu

întârziere ori neexecutare poate să constea în intenție sau într-o simplă culpă.

Pe de altă parte, din

textul art. 1082 și 1083 C. civ. rezultă că în materie contractuală, vina

debitorului este prezumată până la dovada existenței unei cauze străine,

respectiv a forței majore sau cazului fortuit, fiind acceptat în literatura de

specialitate că și culpa creditorului poate fi o cauză străină ce ar împiedica

executarea ori ar genera întârzierea executării.

În speță, pârâta nu a

făcut dovada existenței unui caz fortuit sau a forței majore în întârzierea

îndeplinirii obligației contractuale însă a invocat culpa creditorului

(reclamantei) constând în aceea că nu și-a îndeplinit obligația asumată prin

contract (art. 6 alin. (5)) de a pregăti locul de montaj pentru instalarea

stației de betoane în localitatea Baia Mare, respectiv nu a făcut dovada

finalizării fundațiilor, în acest scop.

Cu toate acestea, așa

cum a stabilit și raportul de contraexpertiză la obiectivul 5, împrejurarea că

fundațiile utilajelor de la stația de betoane Baia Mare, înregistrate în

contabilitatea SC R. SRL, în 11 septembrie 2007 și 23 octombrie 2007, ar fi

cauzat întârzierea punerii în funcțiune din culpa cumpărătorului, nu poate fi

stabilită de expertiză în situația când predarea-primirea bunului nu era

finalizată nici la data de 11 decembrie 2007, deși termenul de livrare preceda

termenul de punere în funcțiune cu două săptămâni.

Expertul-parte a

făcut o opinie separată subliniind că nu pot fi datorate penalitățile de

întârziere în condițiile în care termenul de 11 săptămâni prevăzut la art. 12

din contractul părților trebuie calculat de la data de 23 octombrie 2007, când

a fost înregistrată în contabilitate factura care atestă realizarea fundațiilor

și se împlinește la data de 8 ianuarie 2008, dar stația a fost pusă în

funcțiune mai devreme, respectiv la 11 decembrie 2007.

Instanța nu a putut

accepta această opinie întrucât această nerealizare a fundațiilor de către

reclamantă într-un anumit termen ar fi trebuit să constituie cauza determinantă

pentru care pârâta nu și-a putut îndeplini obligația sa la termen, respectiv să

fi făcut dovada că utilajul și toate componentele principale i-au fost livrate

de către furnizorul extern, că aceste utilaje au fost livrate reclamantei

(oricum livrarea trebuie să se facă cu 2 săptămâni anterior punerii în

funcțiune) și că punerea în funcțiune a utilajului a fost împiedicată din

această cauză. Doar într-o atare situație dovedită s-ar fi putut reține culpa

cumpărătorului.

În ceea ce privește

punerea în întârziere a debitorului, tribunalul a apreciat că prin realizarea

procedurii concilierii prealabile în care părțile, prin reprezentanții lor,

și-au expus punctele lor de vedere cu privire la litigiu, consemnate prin

Procesele-verbale din datele de 22 august 2007 și din 13 septembrie 2007, a

fost îndeplinită și această condiție.

Față de toate aceste

considerente, acțiunea precizată a reclamantei a fost admisă în parte, conform

dispozitivului. În baza prevederilor art. 274 C. proc. civ., pârâta a fost

obligată și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4.082 RON

reprezentând contravaloarea taxei judiciare de timbru și timbrul judiciar,

achitată pentru suma reprezentând penalitățile de întârziere solicitate prin

acțiune, dovedite cu chitanțele anulate la dosar.

În ceea ce privește

plata onorariilor pentru cele două expertize, aceste cheltuieli fiind sensibil

egale, s-au compensat întrucât prima expertiză a fost plătită de reclamantă și

contraexpertiza de către pârâtă.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel pârâta SC R.C.D. SRL (fostă SC P.T. SRL).

Analizând apelul prin

prisma motivelor invocate și a apărărilor formulate, Curtea a constatat

următoarele:

Prin Sentința

comercială nr. 367 din 11 martie 2011, Tribunalul Bistrița-Năsăud a admis în

parte cererea de chemare în judecată a intimatei-reclamante și a dispus

obligarea apelantei-pârâte la plata sumei de 38.306 euro, reprezentând

penalități contractuale de întârziere, precum și la plata sumei de 4.082 RON cu

titlu de cheltuieli de judecată, considerându-se că daunele-interese

compensatorii nu pot fi cumulate cu executarea în natură a obligației asumate

de vânzător.

Pârâta a declarat

apel, invocând, cu titlu de chestiune preliminară, împrejurarea că la fond nu

au fost legal timbrate pretențiile formulate, solicitându-se a se face

aplicarea prevederile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997.

Curtea a constatat că

nu se impune a se reține incidența în cauză a acestui text legal, din

perspectiva faptului că intimata-reclamantă a înțeles să dea curs dispoziției

instanței de apel privind depunerea diferenței de taxă judiciară de timbru și

de timbru judiciar datorate pentru judecata la fond, la dosarul Curții

regăsindu-se ordinul de plată care atestă achitarea sumei de 3.839.92 RON și a

timbrului judiciar de 6 RON, care se adiționează sumelor care au fost achitate

cu acest titlu cu ocazia judecății în fond. Ca atare, demersul reclamantei,

astfel cum a fost precizat în fața tribunalului, a fost legal timbrat.

În ceea ce privește

criticile referitoare la nelegala respingere a excepției de necompetență

teritorială, invocată la fond, Curtea a constatat că soluția dată acestui

incident procedural este corectă.

Astfel, deși se

susține că actul din care derivă pretențiile reclamantei ar fi fost încheiat,

în realitate, la sediul din București al pârâtei, fiind vorba despre un

contract încheiat prin corespondență, aceste apărări nu pot fi validate.

Aceasta întrucât în

contract a fost inserată mențiunea expresă conform căreia: "Prezentul

contract s-a încheiat la Bistrița în 2 exemplare, câte unul pentru fiecare

parte.", intimata relevând în mod corect că este vorba despre o stipulație

care a fost însușită de ambele părți, prin semnarea, fără obiecțiuni, a

actului.

Chiar dacă se relevă

că este vorba despre o eroare, atestată de existența unor mijloace de probă

care dovedesc contrariul, cu referire specială la existența notei de transport

întocmite de serviciul de curierat, precum și de extrasul din registrul de

corespondență al societății apelante, Curtea a achiesat apărărilor intimatei

conform cărora aceste înscrisuri nu sunt de natură să vină, prin ele însele și

în contra mențiunilor exprese din contract, în sprijinul afirmațiilor

apelantei.

Aceasta întrucât nota

de transport nu face niciun fel de referire la documentul care a fost expediat,

iar extrasul din registrul de corespondență reprezintă un înscris ce emană în

mod unilateral de la pârâtă. Totodată, nu este exclusă situația ca, din varii

motive, deși contractul să fi fost semnat la Bistrița, originalul acestuia să

fie expediat pârâtei ulterior.

Ca atare, reclamanta

s-a adresat, în baza prevederilor art. 10 alin. (4) și art. 12 C. proc. civ.,

instanței competente teritorial, nefiind combătute în mod pertinent susținerile

conform cărora oferta de vânzare, cât și acceptul final de cumpărare "s-au

întâlnit" la Bistrița, fiind exprimat la sediul societății reclamante, în

momentul în care au fost finalizate negocierile.

Curtea a constatat că

nu pot fi reținute nici argumentele privind inadmisibilitatea acțiunii,

raportat la încercările repetate ale reclamantei de soluționare pe cale

amiabilă a diferendului, acestea fiind, contrar susținerilor din apel, inițiate

și desfășurate în condiții de legalitate, în acord cu prevederile art. 720

1

C. proc. civ.

Astfel, intimata

relevă că prin Adresa nr. 1006 din 1 august 2007, în temeiul art. 720

1

C. proc. civ., societatea reclamantă a convocat-o la conciliere pe SC P.T. SRL,

pentru data de 22 august 2007. Convocarea a fost întocmită în baza art. 720

1

C. proc. civ. și comunicată pârâtei cu mai mult de 15 zile înaintea termenului

stabilit pentru conciliere.

Prin Convocare s-a

comunicat pârâtei care sunt toate pretențiile reclamantei, respectiv

solicitarea de a livra stația de betoane, de a o monta, de a achita

penalitățile de întârziere și de a achita contravaloarea prejudiciului

nerealizat al societății și toate celelalte cheltuieli avute de societate.

De altfel, prin

Adresa nr. 225 din 2 august 2007, aceasta i-a comunicat că se va prezenta la

sediul societății în data de 22 august 2007 în vederea încercării de

soluționare pe cale amiabilă a situației.

Prin Adresa nr. 1035

din 6 august 2007, reclamanta a solicitat încă o dată pârâtei să urgenteze

demersurile de livrare a Stației de Betoane deoarece termenul este depășit.

Apoi, în data de 22

august 2007, s-au prezentat la sediul societății reclamante doi reprezentanți

și un avocat din partea SC P.T. SRL, întocmindu-se Procesul-verbal din 22

august 2007. Deoarece pârâta nu a putut preciza data la care se va livra Stația

de Betoane în întregime, aceștia s-au angajat că vor comunica în scris un punct

de vedere.

Prin Adresa nr. 247

din 24 august 2007, aceasta i-a comunicat intimatei faptul că montajul stației

de betoane va începe în data de 31 august 2007, utilajul fiind funcțional în

data de 15 octombrie 2007.

În data de 13

septembrie 2007, s-a mai încercat încă o dată concilierea, dar rezultatul a fost

negativ, așa cum reiese și din Procesul-verbal din 13 septembrie 2007, încheiat

cu reprezentanții pârâtei.

Ținând cont și de

faptul că în aceste convocări s-a indicat ca temei al pretențiilor formulate

contractul încheiat între părți, respectiv prevederile art. 12, precum și

valoarea penalităților de întârziere, calculate până la data notificării, iar

celelalte sume au fost individualizate doar pe parcursul soluționării cauzei,

urmare a efectuării raportului de expertiză contabilă, Curtea a apreciat că

excepția de inadmisibilitate a fost întemeiată pe argumente pur formale, care

nu pot fi îmbrățișate.

De altfel, poziția

primei instanțe în sensul netemeiniciei excepției reiese implicit din soluția

dată, care a analizat fondul raporturilor litigioase deduse judecății.

S-a indicat de către

apelantă și că prima instanță a nesocotit în mod flagrant principiul

contradictorialității, care trebuie să guverneze desfășurarea oricărui litigiu

civil. Astfel, se relevă că prin Încheierea de ședință din data de 2 septembrie

2009, Tribunalul Bistrița-Năsăud, ulterior "desemnării" expertului

B.T. (același expert pe care intimata-reclamantă l-a solicitat în ședință

publică a fi desemnat să efectueze expertiza), a pus în vedere reprezentantului

convențional al SC R. SRL să reformuleze obiectivele pentru expertiza ce fusese

încuviințată, fără ca acestea să fie puse în discuția contradictorie a

părților, conferind ab initio un caracter "extrajudiciar" expertizei

administrate în cauză.

Nici aceste critici

nu au fost reținute, deoarece, pe de o parte, obiectivele expertizei contabile

au fost indicate, de la bun început, în cuprinsul cererii de chemare în

judecată, cu mențiunea că ele au fost completate inițial oral în fața

instanței, conform mențiunilor din aceeași încheiere de ședință la care face

referire apelanta, dispoziția dată de tribunal fiind necesară în contextul în

care nu exista un înscris care să facă referire exclusiv la aceste aspecte și

care să poată fi comunicat expertului. Ca atare, orice discuție privind caracterul

extrajudiciar al acestui mijloc de probă nu se justifică.

Pe de altă parte,

apelanta nici nu a indicat care ar fi folosul practic pe care l-ar obține prin

validarea acestei apărări, în contextul în care din considerentele sentinței

rezultă în mod explicit că tribunalul a înțeles să se raporteze exclusiv la

concluziile contraexpertizei efectuate în cauză, la solicitarea pârâtei.

În ceea ce privește

critica care se referă la fondul cauzei, apelanta susține că nu se impunea

obligarea sa la plata sumei acordate de tribunal, pe considerentul că obligația

sa nu a fost adusă la îndeplinire din culpa exclusivă a reclamantei, care nu

și-a îndeplinit la termen propria sa obligație privind pregătirea locației unde

urma să fie montată stația de betoane, prin finalizarea fundațiilor.

Curtea nu a validat

aceste apărări, iar pentru a dispune în acest sens, a luat act de justețea

apărărilor reclamantei-intimatei conform cărora condițiile răspunderii

contractuale sunt întrunite în totalitate.

Conform art. 1073 C.

civ., creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligațiunii,

iar în caz contrar are dreptul la dezdăunare. Art. 1082 C. civ. prevede că

debitorul este osândit, de se cuvine, la plata de daune-interese pentru

neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este

rea-credință din partea-i, iar art. 1084 C. civ. prevede că daunele-interese ce

sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul

de care a fost lipsit, afară de excepțiile și modificările mai jos menționate

(art. 1085 - 1090 C. civ.).

Suntem în situația

unor daune-interese moratorii (pentru executarea cu întârziere a obligațiilor

asumate, respectiv predarea stației cu întârziere de 214 zile). Datele privind

încheierea contractului (19 februarie 2007), a executării acestuia, plata

avansului (22 februarie 2007), data predării parțiale a Stației (11 decembrie

2007) sunt de necontestat, ele fiind evidențiate în acte ce emană de la ambele

părți.

În doctrina și

practica judiciară s-a apreciat în mod constant și unanim că daunele-interese

moratorii reprezintă echivalentul prejudiciului pe care creditorul îl suferă ca

urmare a executării cu întârziere a obligației, situație în care se află

apelanta-pârâtă.

În speța de față,

apelanta-pârâtă și-a îndeplinit aproape în totalitate obligațiile asumate,

astfel că se pune problema stabilirii (evaluării) daunelor-interese, care în

situația de față s-a făcut convențional, prin includerea unei clauze penale în

art. 12 din contract, prevăzându-se în sarcina pârâtei plata unor penalități de

întârziere de 0,1% pe zi din valoarea contractului "calculate de la

împlinirea termenului de punere în funcțiune prevăzut de art. 6 și până la data

punerii în funcțiune".

Intimata relevă

corect că penalitățile contractuale, potrivit art. 12 din contract, se

datorează începând cu data de 11 mai 2007 (data la care s-a împlinit termenul

de 11 săptămâni de la data achitării avansului de 15% cu O.P. din 22 februarie

2007 - aspect necontestat de pârâtă și confirmat de raportul de contraexpertiză)

și până la data punerii în funcțiune a Stației, respectiv data de 11 decembrie

întârziere de 0,1% pe zi din valoarea contractului de 179.000 euro sunt de

38.306 euro.

Suma de 38.306 euro

reprezintă prejudiciul pe care părțile l-au stabilit prin acordul lor de

voință, astfel că obligarea apelantei-pârâte la plata acestor daune-interese

moratorii, în temeiul art. 969 raportat la art. 1069 alin. (2), art. 1082 și

art. 1084 C. civ., cu aplicarea art. 12 din contract, este legală.

În ceea ce privește

vinovăția debitorului, aceasta rezultă implicit din textul 1082 C. civ.,

debitorul fiind obligat la plata despăgubirilor nu numai când acționează cu

intenția de a-l păgubi pe creditor, dar și atunci când nu va dovedi existența

"cauzei străine" care să nu-i fie imputabile. Pe de altă parte, din

textul art. 1082 și 1083 C. civ. rezultă că în materie contractuală, vina

debitorului este prezumată până la dovada existenței unei cauze străine.

Sunt corecte și

apărările intimatei legate de împrejurarea că apelanta-pârâtă nu a făcut dovada

existenței unei cauze străine și nici a culpei creditoarei-reclamante, invocate

de aceasta în acord cu prevederile din teza finală a art. 12 din contract. Nu

se poate însă reține incidența acestei clauze exoneratoare de răspundere, din

perspectiva faptului că probațiunea administrată nu relevă că întârzierea

înregistrată s-ar fi datorat culpei exclusive a reclamantei. Astfel, chiar dacă

este real faptul că fundațiile nu au fost finalizate în condiții optime, nu

există elemente care să justifice concluzia conform căreia aceasta a fost unica

cauză a nerespectării obligației vânzătoarei.

Mai mult, intimata

subliniază că predarea-primirea Stației nu era finalizată în totalitate nici la

data de 11 decembrie 2007, deși termenul de livrare precede termenul de punere

în funcțiune. În plus, apelanta a confirmat prin mai multe adrese faptul că în

luna septembrie 2007 nu era livrată o mare parte din Stație.

Curtea a achiesat

statuărilor primei instanțe în sensul în care, pentru a fi incidentă teza de

excepție inserată de părți, apelanta ar fi trebuit să dovedească faptul că a

livrat în totalitate Stația în termenul stabilit și nu a putut demara lucrările

de punere în funcțiune din culpa cumpărătorului, ceea ce nu s-a întâmplat.

Așa cum reiese din

actele depuse la dosar de către reclamantă, pârâta a livrat Stația parțial în

datele de: 12 iunie 2007, 18 iunie 2007, 22 iunie 2007, 26 iunie 2007, 5 iulie

2007, 1 august 2007, 8 august 2007, 16 august 2007, aceasta fiind instalată și

predată parțial în data de 11 decembrie 2007. După cum se poate observa, toate

livrările parțiale au fost efectuate după data stabilită de predare, 11 mai

moment ce pârâta nu a livrat Stația în termenul în care s-a angajat.

În acest context, de

amintit este că, în baza art. 5 din contract, pârâta avea obligația de livrare

a Stației de betoane în termen de 9 săptămâni de la data achitării avansului,

iar conform art. 6, în următoarele 2 săptămâni trebuia pusă în funcțiune Stația

de Betoane, instruit personalul etc.

Ca atare, chiar dacă

s-ar admite că stația nu a putut fi montată din culpa reclamantei, argumentele

din apel nu explică de ce pârâta nu și-a îndeplinit, la termen, cel puțin

obligația de a livra bunul ce a făcut obiectul contractului. Drept consecință,

este justificată apărarea intimatei conform căreia dacă pârâta ar fi făcut

dovada faptului că a livrat integral Stația de betoane în termen de 9 săptămâni

și ar fi fost în imposibilitate de a instala Stația și instrui personalul în

următoarele săptămâni, i-ar fi adus la cunoștință reclamantei acest aspect. Or,

nu există nicio adresă în care să se facă astfel de referiri.

Ca atare,

înscrisurile invocate în apel de către pârâtă, Adresa nr. 225 din 2 august 2007

SC P.T. SRL, planșele fotografice atașate acesteia și facturile fiscale emise

de SC C. SRL către SC R. SRL în datele de 23 octombrie 2007 și 27 decembrie

2007, prin care, în baza Contractului din 16 iulie 2007 încheiat între aceste

două societăți, au fost facturate următoarele servicii: "fundații utilaje

la stația preparare betoane Baia Mare" și "stâlpi susținere silozuri,

bazine ape/depozit agregate, platforme și canalizare", nu sunt de natură

să ducă la concluzia conform căreia sentința atacată ar fi netemeinică și

nelegală.

De altfel, în

privința facturilor anexate apelului, de reținut este și că data la care au

fost facturate lucrările nu poate primi valențele pe care le sugerează

apelanta, ea nefiind identică cu cea a realizării efective a acestora, aspect

evidențiat și de faptul că ultima dintre acestea a fost emisă ulterior datei la

care s-a raportat reclamanta în calculul penalităților, 11 decembrie 2007.

Ca atare, Curtea a

constatat că, în lipsa oricăror dovezi concrete care să ateste că utilajul ar

fi fost livrat pârâtei de către furnizorul extern și că aceasta l-ar fi livrat

sau ar fi fost gata să-l livreze cumpărătoarei, în termenul convenit, apărarea

din apel este invocată cu nesocotirea principiului conform căruia raporturile

contractuale trebuie fie guvernate de principiul loialității și al

bunei-credințe, care, în filozofia solidarismului contractual, se apreciază mai

ales în viziunea sa dinamică, decât statică, părțile contractante fiind ținute

de o sumă de obligații care le constrâng să ia în considerare deopotrivă și în

mod reciproc realizarea interesului fiecăreia dintre ele, într-un spirit de

cooperare și loialitate.

Numai în ipoteza în

care apelanta și-ar fi executat scrupulos propriile sale obligații și ar fi

dovedit că a întreprins ceea ce este posibil și necesar pentru a facilita

derularea în bune condiții a raporturilor contractuale, s-ar fi putut aprecia

că invocarea culpei reclamantei s-a făcut cu bună-credință, în spiritul clauzei

de nerăspundere inserate în contract, iar nu prin deturnarea acesteia de la

finalitatea sa.

Cu alte cuvinte,

atâta vreme cât nu s-a dovedit că neexecutarea contractului care îi este

imputată are la origine încălcarea obligațiilor intimatei, în baza prevederile

art. 296 C. proc. civ., apelul declarat a fost respins ca nefondat. Deși

intimata a solicitat prin întâmpinare obligarea apelantei la cheltuieli de

judecată, în lipsa unor documente justificative, Curtea nu a putut da curs

acestei cereri.

În consecință, Curtea

de Apel Cluj, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, prin

Decizia civilă nr. 62/2013 din 19 aprilie 2013 a respins apelul declarat de SC

R.C.D. SRL (fostă SC P.T. SRL), prin lichidator judiciar CII P.C.F.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în cadrul termenului legal pârâta SC R.C.D. SRL prin

lichidator judiciar Cabinetul de insolvență P.C.F., prin care a solicitat, în

principal, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului pârâtei,

cu consecința anulării sentinței de fond și trimiterii cauzei spre rejudecare

către Tribunalul București în temeiul dispozițiilor art. 297 alin. (2) teza I

coroborat cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În subsidiar a

solicitat modificarea deciziei în sensul admiterii apelului pârâtei cu

consecința schimbării în parte a sentinței de fond și respingerii ca

neîntemeiat a primului capăt de cerere din acțiunea formulată de reclamantă.

A solicitat de

asemenea obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În cadrul

chestiunilor prealabile, recurenta învederează aspectul legat de aplicarea

dispozițiilor art. 77 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 în ce privește timbrarea

cererii de recurs.

De asemenea,

efectuează o scurtă prezentare a situației de fapt, care nu va fi reluată în

sinteză de către instanța de recurs, aceasta fiind amplu și corect reținută de

către cele două instanțe devolutive.

Criticile recurentei

cu privire la solicitarea de admitere a recursului, de modificare a deciziei

recurate în sensul admiterii apelului și anulării sentinței de fond și

trimiterii cauzei spre rejudecare au vizat greșita aplicare a dispozițiilor

art. 12, art. 10 pct. 4 și art. 19 C. proc. civ., în ce privește modul de

soluționare al excepției privind lipsa de competență teritorială.

Astfel, în mod greșit

a reținut instanța de apel că, contractul de vânzare-cumpărare în litigiu nu a

fost încheiat de părți prin corespondență și mențiunea din cuprinsul acestuia

în sensul că încheierea sa a fost făcută la Bistrița vine să confirme faptul că

realizarea acordului de voință al părților nu s-a realizat la București.

Recurenta invocă

dispozițiile art. 12, art. 10 pct. 4 și art. 19 C. proc. civ., potrivit cărora

în cererile privitoare la obligații comerciale reclamantul poate opta între

patru instanțe deopotrivă competente, însă în cazul contractelor încheiate prin

corespondență, sunt aplicabile dispozițiile art. 35 C. com., contractul fiind

încheiat la momentul cunoașterii de către ofertant a acceptării ofertei. Locul

încheierii contractului perfectat prin corespondență coincide, potrivit

doctrinei, cu locul în care se află ofertantul și unde i-a fost adresată

corespondența cu acceptarea.

Din acest punct de

vedere, raționamentul instanței de apel este greșit, în sensul că inexistența

unei mențiuni în cuprinsul notei de transport și față de caracterul de înscris

unilateral al registrului de corespondență ținut de societate nu se poate

aprecia că locul încheierii contractului este municipiul București.

Această prezumție relativă

este răsturnată de analizarea probelor depuse la dosarul cauzei, care probează

faptul că la data de 20 februarie 2007, intimata a remis pârâtei originalul

contractului de vânzare-cumpărare.

În consecință,

apreciază că Tribunalul Bistrița-Năsăud nu era competent să soluționeze în

primă instanță cauza.

În ce privește

solicitarea de admitere a recursului, de modificare a deciziei, în sensul

admiterii apelului și respingerii în parte a primului capăt al acțiunii,

recurenta susține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii,

acordând penalități de întârziere, deși reclamanta nu și-a îndeplinit propriile

obligații.

Invocă dispozițiile

art. 969 alin. (1), art. 970 alin. (1) și art. 1066 C. civ. raportat la art. 12

din contract, în susținerea ipotezei că pentru a fi activată clauza penală

stipulată într-un contract, trebuie să fie întrunite condițiile răspunderii

civile contractuale a debitorului, iar pentru obținerea plății este suficient

pentru creditor să facă dovada faptului neexecutării, executării

necorespunzătoare sau cu întârziere a obligațiilor contractuale.

Citând dispozițiile

art. 1082 C. civ., recurenta susține că debitorul este exonerat de răspundere,

având în vedere imposibilitatea executării obligației datorită cauzei străine,

care este reprezentată de fapta reclamantei, care nu a înțeles să își execute

obligațiile asumate, respectiv nu a făcut dovada finalizării fundațiilor și

nici a îndeplinirii celorlalte obligații prevăzute de art. 6 din convenția

părților.

În consecință,

instanța de apel nu a dat eficiență dispozițiilor art. 1082 C. civ. raportat la

art. 12 alin. (1) teza finală din contract.

Se mai reproșează

instanței de apel nesocotirea dispozițiilor art. 1156 alin. (4) C. civ., în

susținerea imposibilității fortuite de executare, caz în care obligația

debitorului se va stinge cu consecința liberării sale, sau temporară, situație

în care executarea obligației va fi suspendată pe întreaga durată a

împrejurării care a făcut imposibilă executarea. Precizează că imposibilitatea

de executare putea fi și temporară.

Analizând recursul

prin prisma criticilor invocate și în limitele stabilite de art. 304 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele

considerente:

În susținerea acestei

căi de atac, recurenta-pârâtă a invocat prin prisma motivului de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., două aspecte, unul care vizează

modul de soluționare al excepției de necompetență teritorială și unul care

vizează fondul cauzei.

În ce privește primul

motiv de nelegalitate, Înalta Curte observă faptul că argumentele recurentei au

plecat de la premisa că, Contractul de vânzare-cumpărare nr. X1/2007 este unul

încheiat prin corespondență, fiind în consecință aplicabile dispozițiile art.

35 C. com., în ce privește stabilirea locului încheierii contractului.

Pentru stabilirea

locului încheierii contractului, recurenta trimite la observarea înscrisurilor

depuse la dosar, care probează faptul că locul încheierii contractului este

municipiul București, acolo unde a fost remis contractul de vânzare-cumpărare

către pârâtă.

De asemenea,

recurenta susține încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 46

C. com., cu privire la nesocotirea probelor existente la dosarul cauzei.

Înainte de a răspunde

criticilor recurentei este nevoie a se arăta că în analiza modului în care a

fost soluționată excepția de necompetență teritorială în cadrul acestei etape

procesuale, Înalta Curte urmează a se raporta numai la modul de aplicare al

dispozițiilor care reglementează competența teritorială alternativă în situația

cererilor privind executarea, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea unui

contract. Chestiunea nesocotirii probelor depuse la dosarul cauzei din punct de

vedere al dispozițiilor art. 46 C. com., care reglementează probele în materie

comercială, cu trimitere la analizarea înscrisurilor existente la dosar, exced

controlului de legalitate al instanței de recurs, acesta fiind atributul

exclusiv al instanțelor devolutive.

În soluționarea

acestei excepții, instanța de apel a avut în vedere faptul că părțile au

încheiat contractul în litigiu la Bistrița, ceea ce atrage competența instanței

în circumscripția căreia a luat naștere obligația comercială, fiind una dintre

cele patru instanțe deopotrivă competente să soluționeze cererile privitoare la

obligații comerciale, conform art. 12, art. 10 pct. 4 și art. 19 C. proc. civ.

În combaterea acestui

argument al instanței de apel, respectiv clauza acceptată de ambele părți prin

semnarea actului, recurenta opune probe ulterioare semnării contractului,

respectiv nota de transport și registrul intimatei, care atestă primirea

originalului contractului la sediul pârâtei din municipiul București, care nu

pot fi luate în considerare.

Deși la acel moment,

respectiv 20 februarie 2007, a fost remis pârâtei originalul contractului, nu

se poate trece peste dispozițiile art. 969 C. civ., pentru a ignora mențiunea

locului încheierii contractului la data de 19 februarie 2007.

În consecință,

această critică va fi respinsă.

În ce privește

criticile care vizează fondul cauzei, prin care se solicită respingerea

primului capăt al cererii, prin care reclamanta a solicitat acordarea

penalităților de întârziere, ca urmare a activării clauzei penale, Înalta

Curte, în debutul analizei, reamintește conținutul dispoziției cuprinse în art.

969 C. civ., invocat chiar de către recurentă, și anume convențiile legal

făcute au putere de lege între părțile contractante și, ca atare, judecătorii

sunt obligați să le aplice așa cum au fost concepute și redactate de participanții

la încheierea convenției.

Din acest punct de

vedere, se constată că potrivit art. 12 din contract, părțile au prevăzut o

clauză penală, potrivit căreia penalitățile de întârziere sunt datorate

începând cu data la care s-a împlinit termenul de 11 săptămâni de la data

achitării avansului de 15% achitat cu O.P. din 22 februarie 2007 și până la

data punerii în funcțiune a Stației, respectiv data de 11 decembrie 2007.

Împrejurările care au

stabilit că pârâta și-a executat cu întârziere de 214 zile executarea

obligației rămân câștigate cauzei, fiind stabilite de instanțele devolutive

prin probele administrate, ele neputând fi reanalizate în această etapă

procesuală.

Plecând de la această

premisă, chestiunea de drept invocată de recurentă vizează exonerarea sa de la

plata penalităților de întârziere, urmare apariției unei cauze străine, care a

constat în neîndeplinirea propriilor obligații. Cu alte cuvinte, clauza penală

nu poate fi activată decât în condițiile în care creditorul - în speță

reclamanta - și-a îndeplinit propriile obligații.

Criticile recurentei

sunt nefondate.

De clauza penală, C.

civ. se ocupă în două texte deosebite, art. 1066 și art. 1069.

Imutabilitatea

clauzei penale este demonstrată de forța obligatorie a convenției și natura

imperativă a normelor care reglementează clauza penală, în special prevederile

art. 1087 C. civ.

Clauza penală este un

contract, iar convențiile sunt obligatorii nu numai pentru părți, dar și pentru

instanță.

Dispozițiile art.

1082 C. civ. apreciate relevante de către recurentă consacră dreptul

creditorului de a obține daune în caz de neexecutare în natură a obligației,

situație în care neexecutarea trebuie să fie imputabilă debitorului. Această

culpă atrage înlocuirea obiectului obligației inițiale asumate prin contract,

printr-un echivalent.

Ori, în speța de

față, unde este antrenată răspunderea contractuală a pârâtei, prin intermediul

clauzei penale, părțile au constituit un calcul anticipat al daunelor

moratorii, aceasta fiind prevăzută pentru eventualitatea executării cu

întârziere a obligației din convenția inițială.

Creditorul nu trebuie

să mai dovedească nici neexecutarea obligațiilor, nici prejudiciul cauzat ori

întârzierea în executarea obligațiilor. Prin stipularea clauzei penale, părțile

au convenit că orice încălcare a obligațiilor va determina un prejudiciu a

cărui întindere este stabilită în prealabil.

În raport de aceste

considerente, criticile care vizează cauza străină exoneratoare de răspundere

și culpa reclamantei în îndeplinirea propriilor obligații pot face obiect de

analiză numai în cadrul evaluării juridice a daunelor, și nu în cadrul

evaluării convenționale.

În consecință, nici

dispozițiile art. 1156 alin. (4) C. civ. invocate de recurentă nu sunt

incidente, în cauză evaluarea daunelor fiind calculată anticipat și

nepunându-se problema analizării condițiilor necesare pentru obținerea

daunelor, printre care cea legată de imputabilitatea producerii prejudiciului.

În raport de aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul pârâtei va

fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta SC R.C.D. SRL București prin lichidator judiciar

Cabinetul de insolvență P.C.F. împotriva Deciziei civile nr. 62/2013 din 19 aprilie

2013 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ

și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 5 iunie 2014.

Procesat

de GGC - AZ