ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 258/2018

Deliberând asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 4 octombrie 2011 sub nr. x/2011 reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pârâta SC B. SRL solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 727.098 RON, inclusiv TVA, reprezentând prejudiciul produs prin neexecutarea obligațiilor asumate, precum și penalități de întârziere în cuantum de 1% pe fiecare zi de întârziere. Aceste sume reprezintă contravaloarea în RON a sumei de 169.093 euro (136.365 euro plus TVA), constând în costuri de înlocuire sticlă 8.8.2. care prezintă fenomenul de exfoliere; costuri de înlocuire pentru sticla 8.8.2. cu nuanța diferită a foliei mate din sticlă.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 109, art. 112, art. 720 C. proc. civ., art. 942 - 943 și art. 1073 - 1075 C. civ.

Pârâta SC B. SRL a depus întâmpinare și cerere reconvențională, solicitând obligarea pârâtei la plata facturilor neachitate în sumă de 83.785,68 RON, reprezentând parțial factura nr. x din 18 aprilie 2011 (21.866.37 RON) și facturile nr. x din 26 aprilie 2011, a din 29 aprilie 2011, 1967 din 31 mai 2011, 1968 din 31 mai 2011, precum și la plata penalităților de întârziere actualizate la data la care se vor încasa, pentru neplata la termen a obligațiilor asumate, de 1% pe zi de întârziere calculate astfel: pentru neplata facturilor restante și neplătite, indicate s-au calculat până la 3 aprilie 2012 penalități în suma de 225.877,11 RON; pentru contravaloarea facturilor încasate cu bilete la ordin pentru care nu au fost respectate datele de scadență și s-a impus investirea cu formulă executorie: factura x din 31 ianuarie 2011, factura x din 28 martie 2011, factura x din 2011 aprilie 2011, s-au calculat până la datele la care s-au încasat efectiv penalități în sumă de 1,062.429,92 RON; pentru contravaloarea facturilor încasate în 11 iulie 2011 cu ordin de plată cu întârziere față de scadența indicată pe factură: factura x din 15 februarie 2011; factura x din 15 februarie 2011; factura x din 12 aprilie 2011, factura x din 12 aprilie 2011, parțial factura x din 18 iulie 2011, s-au calculat penalități până la data încasării efective în sumă de 90.002,26 RON.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 720

5

C. proc. civ., art. 118 și următoarele, art. 942 și următoarele C. civ. vechi.

Reclamata a depus completare la acțiune prin care a solicitat obligarea pârâtei SC B. SRL la plata sumei de 1,112,011.66 RON reprezentând penalități de întârziere de 1%/zi pentru cantitatea de 102 bucăți de sticlă necorespunzătoare, cu cheltuieli de judecată.

La data de 2 aprilie 2015 reclamanta a formulat cerere de majorare a obiectului acțiunii prin care a solicitat obligarea pârâtei și la plata sumei de 338.368 RON, fără TVA, reprezentând prejudiciul suplimentar pe care aceasta i l-a produs prin neexecutarea obligațiilor asumate, precum și 4.534.131 RON reprezentând penalități de întârziere în cuantum de 1% pe fiecare zi de întârziere.

Prin Sentința civilă nr. 4114 din 7 iulie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/2011, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția tardivității formulării cererii modificatoare, a respins cererea modificatoare a cererii de chemare în judecată ca fiind tardiv formulată, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta-pârâtă SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC B. SRL, a obligat pârâta-reclamantă să plătească reclamantei-pârâte echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plății a sumei de 6.650,12 RON euro reprezentând penalități de întârziere datorate pentru livrarea cu întârziere a produselor comandate prin comanda nr. 1 din data de 6 august 2010, a respins în rest pretențiile formulate ca neîntemeiate, a admis în parte cererea reconvențională, a obligat reclamanta-pârâtă să plătească pârâtei-reclamante suma de 963.937,80 RON reprezentând penalități de întârziere, a respins în rest cererea reconvențională ca neîntemeiată, a obligat pârâta-reclamantă să plătească reclamantei-pârâte suma de 2.262,48 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, a obligat reclamanta - pârâtă să plătească pârâtei-reclamante suma de 28.580,38 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, a compensat cheltuielile de judecată și a obligat reclamanta-pârâtă să plătească diferența de 26.317,9 RON către pârâta - reclamantă.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că, la data de 2 aprilie 2015 reclamanta a formulat cerere de majorare a obiectului acțiunii întemeiată pe dispozițiile art. 132 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., prin care a solicitat obligarea pârâtei și la plata sumei de 338.368 RON fără TVA, reprezentând prejudiciul suplimentar pe care aceasta i l-a produs prin neexecutarea obligațiilor asumate, precum și 4.534.131 RON reprezentând penalități de întârziere în cuantum de 1% pe fiecare zi de întârziere.

Reclamanta a pretins că este îndreptățită să-și majoreze pretențiile inițiale întrucât în urma efectuării expertizei tehnice în construcții s-a constatat de către expert că la data de 8 decembrie 2014 prezentau deficiențe un număr de 159 de panouri de sticlă, adică cu 57 de bucăți de panouri în plus față de cele arătate la data promovării acțiunii. Totodată, s-a solicitat și acordarea accesoriilor creanței principale constând în penalități 4.534.131 RON pentru 1.340 de zile de întârziere.

A observat prima instanță că reclamantei-pârâte i-au fost cunoscute aceste concluzii ale persoanei de specialitate la data de 29 ianuarie 2015, punctul de vedere suplimentar prin care s-a constatat că prezentau deficiențe un număr de 159 de panouri de sticlă fiind depus la dosarul cauzei la data de 20 ianuarie 2015. Cum s-a acordat părților un nou termen de judecată pentru studierea acestui raport, modificarea cererii de chemare în judecată putea fi formulată până la noul termen de judecată, respectiv până la data de 26 februarie 2015.

Or, reclamanta-pârâtă a înțeles să-și completeze pretențiile inițiale abia la data de 1 aprilie 2015, cu toate că instanța a apreciat și că nu este vorba de o cerere de mărire a câtimii obiectului inițial al acțiunii, ci de o cerere modificatoare, întrucât nu s-a solicitat o valoare augmentată a costului bunurilor defecte inițial indicate, ci au fost formulate pretenții noi cu privire la alte produse ce se pretinde că au fost executate necorespunzător.

Așadar, modificarea obiectului acțiunii inițiale prin introducerea unor pretenții noi fiind formulată cu depășirea limitelor procesuale fixate de către art. 132 alin. (1) din C. proc. civ., și în lipsa consimțământului părții adverse, excepția tardivității invocată de către pârâtă a fost admisă.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut că în fapt, între părți s-au născut raporturi juridice comerciale în formă simplificată, concretizate în nota de comandă emisă de către reclamanta-pârâtă la data de 1 august 2011 și acceptată fără rezerve de către societatea pârâtă, astfel cum recunoaște aceasta din urmă și prin răspunsul la întrebarea nr. 1 din interogatoriul propus de către reclamanta-pârâtă.

Obiectul contractului dintre părți îl reprezintă livrarea de către societatea pârâtă a unei cantități de 2.900 metri pătrați de panouri de sticlă termoizolantă prezentând caracteristicile tipului 8.8.2., destinată obiectivului C., situat în București, B-dul x, nr. 48, la un preț de 53 de euro/mp, la care se va adăuga taxa pe valoarea adăugată aferentă.

În alineatul ultim al notei de comandă a fost evaluat în mod anticipat prejudiciul cauzat în cazul nelivrării la termenul convenit a acestor produse ori în cazul neplății la scadență de către beneficiar a prețului datorat pârâtei: penalități de întârziere de 1% pe zi din valoarea mărfurilor nelivrate sau a sumei neachitate. Deopotrivă, s-a convenit ca sticla necorespunzătoare să fie considerată nelivrată.

O primă apărare formulată de către pârâtă a constat în pierderea dreptului reclamantei de a solicita constatarea deficiențelor calitative ale acestor produse ca urmare a neinvocării lor la data recepției ori la data montajului, respectiv la data predării biletelor la ordin.

Instanța a apreciat însă că lipsa formulării unor obiecțiuni la momentul recepționării mărfurilor atrage decăderea beneficiarului din dreptul de a mai invoca ulterior doar viciile aparente, pe care acesta le putea constata singur sau printr-un specialist cu ocazia recepției, fără a degreva furnizorul de răspunderea pentru viciile ascunse.

Potrivit dispozițiilor art. 1352 C. civ., angajarea răspunderii pentru vicii ascunse are loc dacă sunt întrunite următoarele condiții: a) viciile să fie ascunse; b) viciile să fi existat în momentul vânzării, recepției în cazul nostru; c) viciile să prezinte o anumită gravitate.

De asemenea, potrivit art. 1169, reclamantul fiind cel care solicită îndeplinirea obligațiilor contractuale și legale fixate în sarcina pârâtei, el este cel care trebuie să probeze existența viciilor și a defecțiunilor generate de acestea.

Numai în măsura în care această probă este înfățișată de către cel care face propunerea înaintea judecății, poate opera prezumția de culpă a executantului lucrării, care la rândul său va fi exonerat de răspundere numai în măsura în care dovedește existența unei cauze exoneratoare de răspundere.

Prezența viciilor ascunse a fost dovedită în cauză, specialistul desemnat de către instanță constatându-le în urma cercetărilor și verificărilor întreprinse la obiectivul C., ca urmare a inspectării tuturor etajelor clădirii de către inginerul D. cu ocazia completării punctului de vedere inițial prezentat, la solicitarea instanței.

În răspunsul la obiectivul numărul patru specialistul a explicat care sunt cauzele apariției fenomenului de pătare a sticlei laminate, neputând fi vorba de exfoliere, cum se susține de către reclamantă. Acest tip de deficiență este rezultatul contactului sticlei laminate cu apa, care ulterior, în prezența razelor ultraviolete se pătează. Identificarea majorității sticlelor afectate de acest defect pe fațada de vest a imobilului ce este expusă preponderent radiațiilor solare este de natură să probeze caracterul pertinent al cauzei identificate de către specialist. Responsabilitatea aparține furnizorului de sticlă, care a întrebuințat în realizarea acestui produs o folie albă ce nu era rezistentă la umiditate și deopotrivă poziționată eronat până la marginea panoului, nerespectându-se limita minimă față de partea periferică pentru a se evita astfel contactul cu apa și a preveni umiditatea.

De asemenea, furnizorul de sticlă stratificată este responsabil pentru îngălbenirea foliei deoarece acest fenomen este rezultatul întrebuințării unor materiale incompatibile cu destinația acestui produs de perete cortină, în contact permanent cu factorii atmosferici și cu radiațiile ultraviolete.

Așadar, aceste defecțiuni nu sunt consecința soluției tehnice adoptate de către reclamantă în comanda emisă și a alegerii unui tip de sticlă nepotrivit, și nici nu au fost cauzate de materialele întrebuințate la montaj, expertul concluzionând în răspunsul la obiectivul nr. 8 că acesta s-a efectuat, în general, în mod corespunzător, neputând fi valorificate, pe cale de consecință, aceste apărări ale societății pârâte.

Astfel, tribunalul a reținut ca și cauză a acestor vicii incompatibilitatea foliei întrebuințate de către furnizor cu condițiile atmosferice la care urma a fi expus produsul finit.

Relativ la condiția ca viciul să fie ascuns, s-a reținut răspunsul la obiectivul numărul 10 al inginerului D., potrivit căruia deficiențele de tipul celor semnalate - pătare, respectiv îngălbenire - nu puteau fi identificate cu ocazia recepției întrucât ele, deși preexistente, au devenit vizibile ulterior montajului pe clădire. De asemenea, deficiențele de tip variație de culoare-îngălbenire au survenit în timp și nu puteau fi identificate la momentul predării.

Instanța a reținut și că viciile constând în pătarea și îngălbenirea sticlei laminate amplasate pe peretele cortină al imobilului C., prezintă gravitatea necesară pentru a fi susceptibile să atragă răspunderea pentru vicii, fiind necesară însăși înlocuirea lor.

Această cerință nu este îndeplinită însă în privința panourilor care prezintă o variație de culoare de tip transparență ca o consecință a folosirii pe aceeași fațadă a imobilului a mai multor tipuri de folii, expertul concluzionând în mod lămuritor pentru instanță că aceste diferențe de aspect fiind întru-totul minore nu pot fi calificate defecte propriu-zise.

Însă, pentru a fi atrasă răspunderea pârâtei se impunea a fi probat de către reclamantă că ea este cea care i-a livrat produsele neconforme, pârâta contestând în cuprinsul întâmpinării că ea este fabricantul panourilor de geam expertizate.

În cauză s-a dovedit că au fost livrate la obiectivul în litigiu panouri de sticlă și de către alți furnizori, iar, nefiind efectuată o personalizare a sticlei laminate, specialistul nu a putut stabili identitatea acestora, nici în urma revenirilor succesive dispuse de către instanță.

Livrarea și asamblarea pe edificiul C. a panourilor care prezintă aceste defecțiuni până la data încheierii procesului-verbal, respectiv 9 august 2011, sunt sigurele elemente ce au putut fi stabilite cu precizie de către expert, ca urmare a consultării anexelor ce însoțesc acest înscris.

Or, prin răspunsul la întrebarea nr. 8 din interogatoriul propus de către pârâta-reclamantă se recunoaște de către societatea beneficiară A. SRL achiziționarea panourilor de sticlă și de la alți furnizori pentru obiectivul C. după încetarea lucrărilor de către SC B. SRL

Se observă însă că ultima livrare a fost efectuată de către pârâta-reclamantă la data de 25 mai 2011, conform avizului de însoțire a mărfii seria x nr. x, iar evaluarea lucrărilor efectuate la obiectivul C. de către comisia formată din reprezentanții beneficiarului investiției și ai antreprenorului s-a realizat abia la data de 9 august 2011.

Se putea stabili cu certitudine în absența personalizării sticlei laminate că produsele defecte au fost furnizate de către pârâta-reclamantă numai dacă înaintea datei de 9 august 2011 s-ar fi probat de către reclamantă că pârâta-reclamantă a fost singurul său furnizor pentru acest tip de bunuri.

Or, în perioada 25 mai 2011 - 9 august 2011, produsele în discuție puteau fi furnizate de către alți producători, însăși reclamanta recunoscând prin răspunsul la interogatoriu că ulterior încetării colaborării sale cu pârâta a apelat la serviciile altor persoane, iar expertul a putut stabili cu certitudine pe baza elementelor prezentate doar faptul că panourile care prezintă fenomenul de pătare au fost livrate anterior datei de 9 august 2011.

În atare condiții, prima instanță a apreciat că reclamanta-pârâtă nu a dovedit prin probatoriul administrat în cauză că prejudiciul solicitat este consecința livrării unor produse realizate defectuos de către pârâtă, singurul fapt cert dovedit de reclamantă (prezența deficiențelor de tip pătare și respectiv îngălbenire la unele panouri poziționate în anumite zone ale imobilului) nefiind suficient pentru antrenarea răspunderii contractuale a pârâtei.

Ca o consecință directă a respingerii capătului principal de cerere și în virtutea principiului accesorium sequitur principale, o soluție identică a fost pronunțată și în privința petitului accesoriu prin care se solicită penalități de întârziere pentru livrarea unei cantități de 102 bucăți de sticlă necorespunzătoare.

În privința penalităților solicitate de către reclamanta-pârâtă pentru livrarea cu întârziere a produselor comandate, instanța a apreciat că din dispozițiile contractuale reiese că data livrării nu a fost fixată decât cu mare aproximație prin nota de comandă inițială, ce are natura unei oferte de a contracta urmată de acceptarea ei imediată de către pârâtă. De altfel, dat fiind specificul acestui tip de lucrări, sticla se comandă și se livrează pe măsură ce se montează profilele de perete de cortină și se efectuează măsurători exacte.

Prin nota de comandă inițială au fost stabiliți termenii generali ai contractului, a fost identificat tipul de produs și cantitatea aproximativă, însă în cauză au fost emise ulterior 12 comenzi succesive pe măsură ce a fost montat profilul de perete, cu specificații clare și complete.

Or, dimensiunile exacte ale panourilor nu erau cunoscute la momentul contractării, întrucât fără a fi stabilite măsurători precise panourile nu s-ar fi potrivit pe peretele de cortină montat ulterior. Ca atare, în lipsa unui grafic de livrare complet pârâta nu poate fi obligată la plata de penalități decât pentru livrarea cu întârziere a produselor comandate la data de 6 august 2010, cuantumul acestora fiind de 6.650,12 RON conform calculului efectuat de către expertul contabil E.

Totodată, dată fiind natura raportului juridic obligațional și împrejurările în care se derulează acest tip de contract, instanța a apreciat că față de momentul emiterii comenzilor livrarea s-a efectuat într-un termen rezonabil de către pârâtă.

În privința cererii reconvenționale tribunalul a constatat în urma evaluării probatoriului administrat în cauză că ea este fondată în parte.

Astfel, la fel ca și în cazul nelivrării bunurilor la scadență, prin convenția părților au fost evaluate înainte de producerea prejudiciului cuantumul despăgubirilor datorate de către reclamanta-pârâtă în cazul în care nu va achita prețul datorat la scadență.

Așadar, prin nota de comandă din 6 iulie 2010 s-au stabilit următoarele modalități de plată: primul avans de 10%, respectiv 15.370 euro la care se va adăuga TVA-ul aferent, garantat cu biletul al ordin cu scadența la 10 august 2010; al doilea avans de 10%, respectiv 15.370 euro la care se va adăuga TVA-ul aferent, garantat cu biletul al ordin cu scadența la 10 septembrie 2010; restul de preț în termen de 60 de zile de la recepția produselor în București.

Tribunalul a constatat că acest termen de plată nu a fost respectat de către reclamantă nefiind achitate integral la data scadenței mai multe facturi fiscale.

Așadar, s-a constatat că sunt îndeplinite condițiile acordării de despăgubiri pentru executarea cu întârziere a obligație de plată a prețului de către reclamantă, cuantumul penalităților fiind cel stabilit de către expertul contabil în răspunsul său la obiecțiunile încuviințate de către instanță. De altfel, această datorie a fost recunoscută de către reclamanta-pârâtă care în cuprinsul concluziilor sale scrise a menționat că se impune admiterea în parte a cererii reconvenționale, conform calculelor realizate de expertul contabil, respectiv obligarea sa la plata penalităților de întârziere în cuantum de 963.937,80 RON.

Împotriva acestei sentințe reclamanta-pârâtă SC A. SRL a declarat apel, iar prin Decizia civilă nr. 947 din 22 mai 2017 instanța a admis apelul și a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis cererea principală și a obligat pârâta-reclamantă să plătească reclamantei-pârâte suma de 1.839.109,66 RON din care 727.098 RON despăgubiri și suma de 1.112.011,66 penalități. A compensat creanțele reciproce și a obligat pârâta-reclamantă să plătească reclamantei-pârâte suma de 875.171,86 RON.

Totodată, a obligat pârâta-reclamantă să plătească reclamantei-pârâte cheltuieli de judecată în cuantum de 27.623 RON, iar reclamanta-pârâtă să plătească pârâtei-reclamante cheltuieli de judecată în cuantum de 26.555,38 RON, după care a compensat cheltuielile de judecată și a obligat pârâta-reclamantă să plătească reclamantei-pârâte cheltuieli de judecată în cuantum de 1.067,62 RON.

A fost menținută soluția dată de prima instanță cererii reconvenționale și excepției tardivității formulării cererii modificatoare, și a fost obligată intimata să plătească apelantei cheltuieli de judecată în cuantum de 32.131,81 RON în apel.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut, în concordanță cu prima instanță, că cererea depusă de reclamantă la data de 2 aprilie 2015 are natura juridică a unei cereri modificatoare, și nu a unei cereri de majorare a câtimii obiectului. Astfel, prin această cerere se solicită contravaloarea unor alte panouri decât cele menționate în cererea inițială, așa încât reclamanta a procedat la modificarea obiectului acesteia. Pentru a putea fi calificată ca o simplă cerere de majorare a câtimii obiectului, această cerere ar fi trebuit să păstreze obiectul inițial - prejudiciul produs prin furnizarea a 102 panouri cu defecte și să modifice doar valoarea acestora.

Prin urmare, având în vedere că reclamanta a formulat o cerere modificatoare în raport de concluziile raportului de expertiză, termenul de depunere a acesteia era cel imediat următor celui la care i-a fost înmânat raportul, respectiv cel din 26 februarie 2015, astfel cum în mod corect a reținut și prima instanță.

Contrar susținerilor apelantei, prima instanță nu a făcut o confuzie cu privire la primul termen de judecată, ci a interpretat dispozițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ. în favoarea reclamantei, dând posibilitatea acesteia să modifice cererea nu până la prima zi de înfățișare, ci până la primul termen următor celui la care aceasta a luat cunoștință de întinderea prejudiciului.

Pentru aceste considerente, constatând că în mod corect prima instanță a admis excepția tardivității cererii modificatoare, Curtea a respins ca nefondat acest motiv de apel.

Cât privește fondul pretențiilor reclamantei, față de limitele învestirii și de principiul neagravării situației în propria cale de atac, Curtea a procedat exclusiv la analiza celor două aspecte criticate de apelantă - îndeplinirea condiției ca viciul să fie grav pentru toate panourile ce fac obiectul cererii de chemare în judecată și calitatea pârâtei-reclamante de furnizor al acestor panouri.

S-a reținut că specialistul care a efectuat expertiza în specialitatea tâmplărie termoizolantă a stabilit că, atât pătarea, cât și îngălbenirea sunt imputabile furnizorului de sticlă, neputând fi identificate la recepția mărfii întrucât au apărut/erau vizibile ulterior montajului pe clădire. Acesta a mai concluzionat că numai diferențele de aspect (tip transparență) sunt mici, neconstituind un defect propriu - zis, ele regăsindu-se la cca. 450 de panouri, care, însă nu fac obiectul cauzei. Cât privește celelalte panouri, la care s-au constatat defecte tip pătare și îngălbenire, în total 159 - din care 102 panouri fac obiectul cererii de chemare în judecată, expertul a concluzionat că acestea trebuie în mod cert schimbate de pe fațadă.

Prin urmare, s-a constatat a fi întemeiată critica apelantei sub acest aspect, prima instanță pronunțându-se asupra panourilor ce prezentau o variație de culoare tip transparență cu încălcarea limitelor învestirii și omițând să rețină deficiențele grave tip pătare și îngălbenire la 102 panouri, și nu doar la 70, cum s-a constatat în prima variantă a raportului de expertiză.

Cât privește furnizorul panourilor de sticlă, specialistul care a întocmit raportul de expertiză în specialitatea tâmplărie termoizolantă s-a aflat în imposibilitatea de a-l determina întrucât sticla nu a fost personalizată, însă acesta a menționat că societatea furnizoare poate fi identificată ca urmare a analizei documentelor contabile ale apelantei.

Curtea a reținut sub acest aspect că raportul de expertiză în specialitatea tâmplărie termoizolantă a avut în vedere constatările comisiei consemnate în procesul-verbal din data de 9 august 2011, confirmând întocmai deficiențele consemnate în anexele la acesta, existente până la data de 9 august 2011.

Practic, specialistul a concluzionat că la data de 9 august 2011 pe fațadele de vest și de est ale clădirii C. existau 154 de panouri ce prezentau deficiențe grave tip pătare și îngălbenire.

Apelanta-reclamantă a susținut că toate aceste panouri i-au fost furnizate exclusiv de intimata-pârâtă, ultima livrare efectuată de aceasta din urmă având loc la data de 25 mai 2011.

Raportul de expertiză contabilă efectuat în apel a concluzionat în sensul că în perioada mai - august 2011 nu au fost efectuate livrări de panouri de sticlă cu caracteristica "geam laminat 88.2 satinat" către societatea apelantă.

Prin urmare, coroborând constatările procesului-verbal din 9 august 2011 cu concluziile expertizei în specialitatea tâmplărie termoizolantă și ale expertizei contabile administrată în apel, Curtea a apreciat că apelanta a făcut dovada că furnizorul panourilor de sticlă cu defecte a fost intimata-pârâtă. Astfel, este de necontestat împrejurarea că între părți s-au desfășurat relații comerciale constând în furnizarea, de către aceasta din urmă, a panourilor de sticlă pentru obiectivul C.; potrivit comenzii emisă de apelantă la data de 6 iulie 2010, părțile au convenit livrarea de către intimată a panourilor de sticlă 8.8.2 pentru obiectivul situat pe b-dul x nr. 48. Astfel cum rezultă din probatoriul administrat în cauză, la data de 9 august 2011 s-a constatat existența unor panouri cu defecte numai pe fațadele de est și de vest ale clădirii, pe restul fațadelor acestea nefiind încă montate. Cum totalul panourilor de pe fațadele de est și de vest este de aproximativ 884, iar intimata a furnizat apelantei până la data de 25 mai 2011 un număr de 703 panouri, ce au și fost montate pe aceste fațade, Curtea a considerat că este rezonabil a se concluziona, coroborat și cu celelalte probe din dosar, că susținerea reclamantei în sensul că intimata a fost singurul său furnizor până la 25 mai 2011 este întemeiată. De altfel, intimata nu a indicat, în concret și alți pretinși furnizori ai apelantei în perioada cuprinsă între 6 iulie 2010 - 25 mai 2011, ci a invocat doar faptul că defectele nu au fost constatate cu respectarea procedurilor și că, ori de câte ori s-au constatat deficiențe la controlul calitativ, panourile au fost înlocuite.

Cât privește facturile depuse la dosarul de apel, acestea fac dovada că, pe parcursul desfășurării relațiilor comerciale cu intimata, apelanta a achiziționat panouri de sticlă 8.8.2. și de la furnizorul F., însă cea mai mare parte a acestora au prezentat caracteristica "stadip", această denumire fiind înregistrată ca aparținând unui singur producător, recunoscut pe plan mondial. Așa fiind, față de diferențele de ordin calitativ între cele două tipuri de produse, reținând și considerentele expuse anterior, Curtea a înlăturat apărarea intimatei privind posibilitatea ca furnizorul panourilor cu defecte să fie F.

Curtea a constatat că prin probatoriul administrat atât la fond, cât și în apel, apelanta-reclamantă a făcut dovada că intimata-pârâtă a fost furnizorul panourilor cu defecte.

În ceea ce privește costurile de înlocuire a acestora, concluziile expertizei contabile dispusă de către prima instanță nu au putut fi avute în vedere întrucât expertul s-a raportat doar la 70 de panouri cu defecte (cât fuseseră identificate inițial de specialistul în tâmplărie termoizolantă), fără ca ulterior, calculele să fie refăcute pentru un total de 159, respectiv 102 panouri. Curtea a constatat că reclamanta a prezentat modul de calcul al sumelor solicitate prin cererea de chemare în judecată inițială, iar intimata nu a adus critici punctuale, concrete sub acest aspect, limitându-se la a susține că nu s-a făcut dovada acestor costuri; mai mult, această chestiune nu a fost invocată în fața instanței de apel. Prin urmare, Curtea a avut în vedere contravaloarea costurilor de înlocuire și a penalităților, astfel cum au fost solicitate prin cererea inițială.

Cât privește cheltuielile de judecată solicitate prin cererea de chemare în judecată, Curtea a constatat că în mod corect prima instanță a respins cererea de obligare a pârâtei la plata onorariului de avocat și a costurilor de deplasare întrucât dovada acestora a fost făcută după închiderea dezbaterilor. Deși nu există o dispoziție expresă în vechiul C. proc. civ., dovada cheltuielilor de judecată trebuie să fie depusă la dosar până la închiderea dezbaterilor asupra fondului. Acestea reprezintă despăgubiri solicitate pârâtului, așa încât acesta are dreptul de a cunoaște întinderea lor și înscrisurile care le constată și de a formula concluzii asupra acestei cereri.

Analizând și soluția dată de prima instanță cererii reconvenționale, Curtea a constatat, în prealabil, că singura critică adusă de apelantă este aceea că nu și-a îndeplinit la timp obligația de plată ca urmare a invocării excepției de neexecutare a contractului.

Or, apelanta nu a adus nicio probă din care să rezulte că acesta a fost motivul întârzierii la plată; mai mult, efectuarea plății, dar cu întârziere, de către apelantă are valoarea unei renunțări la posibilitatea de invocare a excepției de neexecutare a contractului. Astfel, acest mijloc de apărare presupune suspendarea executării propriilor obligații până la momentul la care cealaltă parte își va îndeplini obligațiile, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, apelanta achitând contravaloarea panourilor, însă cu întârziere.

Pentru aceste considerente, Curtea a reținut că în mod corect prima instanță a admis cererea reconvențională.

Împotriva acestei soluții au formulat recurs atât reclamanta SC A. SRL cât și pârâta SC B. SRL.

Prin recursul formulat de reclamanta SC A. SRL se solicită admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii date în apel, în sensul schimbării în tot a sentinței civile nr. 4114 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă la data de 07 iulie 2015 în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost formulată, precizată și majorată; respingerii în tot, ca neîntemeiată, a cererii reconvenționale formulate în fața primei instanțe de intimata-pârâtă; menținerea ca temeinică și legală a hotărârii pronunțate în apel sub aspectul soluției de admitere a cererii principale.

În susținerea cererii de recurs au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., respectiv hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Sub aspectul criticii încadrate la pct. 7, se arată că instanța de apel, în considerentele hotărâri atacate, după ce recunoaște și precizează expres că pârâta-reclamantă este culpabilă și deci responsabilă pentru livrarea unor produse neconforme, face abstracție apoi de propriile dispoziții, menținând soluția primei instanțe sub aspectul cererii reconvenționale, și apreciază că reclamanta-pârâtă trebuie să plătească pârâtei-reclamante penalități pentru plata cu întârziere a contravalorii panourilor defecte.

În mod concret, sub acest aspect, instanța de apel, în analiza juridică a cauzei și pronunțarea soluției, formulează motivații și argumente contradictorii și care se anihilează ori exclud logic reciproc, consecință a ignorării caracterului sinalagmatic al raporturilor juridice contractuale existente între părți, câtă vreme intimata-pârâtă, ca vânzător, nu și-a executat propria obligație, livrând produse total neconforme și, în câteva cazuri cu întârziere, astfel că obligația recurentei a rămas fără cauză juridică și ca atare nu mai trebuia executată.

Apreciază recurenta că aspectul formal al neprobării unei legături de cauzalitate între excepția de neexecutare sau, mai exact, între faptul neexecutării și întârzierea la plată nu poate fi reținut, fiind în afara cadrului legal.

Sub aspectul criticii încadrate la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se arată că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 132 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. și a încălcat dispozițiile art. 129 C. proc. civ.

Astfel, orice cerere adresată instanței este guvernată de principiul disponibilității, care, printre altele, lasă la libera apreciere a reclamantului fixarea cadrului procesual și a limitelor cererii de chemare în judecată, iar în acest sens, conform art. 129 alin. final C. proc. civ., instanța este ținută de limitele investirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, ea neputând hotărî decât asupra a ceea ce formează obiectul cererii deduse judecății.

Or, ceea ce a făcut prima instanță în cazul de față a fost tocmai să ignore manifestarea de voință a reclamantei recurente, care a precizat exact ceea ce solicită prin cererea formulată, respectiv obligarea pârâtei la o sumă mai mare decât cea solicitată inițial, adică majorarea câtimii pretențiilor solicitate inițial.

Prima instanță face astfel o confuzie gravă între două instituții procesual civile total distincte, respectiv între cererea de modificare a acțiunii în baza art. 132 alin. (1) C. proc. civ., și cererea de mărire a câtimii obiectului cererii inițiale în baza art. 132 alin. (2) pct. 2.

Chiar dacă s-a făcut referire la alte panouri, acestea au fost privite dintru început ca bunuri de gen, a căror număr dimensiona în sus sau în jos valoarea unui prejudiciu unic, deci a unui obiect unic, iar majorând numărul de panouri ca urmare a rezultatului expertizei, s-a majorat de fapt câtimea obiectului unic al acțiunii.

Recurenta susține că instanța de apel nu a reținut în mod corect situația de fapt care a determinat cererea de majorare a obiectului pretențiilor.

Dintr-o altă perspectivă, recurenta arată că hotărârea instanței de apel este dată cu încălcarea prevederilor legale și sub aspectul menținerii și asumării soluției primei instanțe de admitere a cererii reconvenționale formulate de intimata-pârâtă.

Astfel, se ignoră cu desăvârșire caracterul sinalagmatic al raporturilor juridice contractuale existente între părți. Recurenta face trimitere la prevederile art. 1171 și art. 1556 din noul C. civ., iar în ceea ce privește vechiul C. civ., contractul sinalagmatic era reglementat prin dispozițiile art. 943 C. civ., în timp ce excepția de neexecutare era o instituție juridică jurisprudențială unanim acceptată.

Or, în condițiile în care intimata pârâtă, ca vânzător, nu și-a executat propria obligație, livrând produse total neconforme și, în câteva cazuri cu întârziere, rezultă că obligația recurentei reclamante a rămas fără cauză juridică, și nu mai era obligată să o execute, în virtutea excepției de neexecutate "exceptio non adimpleti contractus", decurgând din caracterul sinalagmatic al contractului de vânzare-cumpărare.

Odată ce obligația de plată nu trebuia executată, deci nu există o neexecutare imputabilă, nu poate începe un curs al penalităților, ca mijloc de constrângere la executarea unei obligații perfecte și scadente, lipsind tocmai această premisă.

Dealtfel, nici nu poate fi vorba de existența unei culpe a recurentei în neplata facturilor, în condițiile în care tocmai ea a fost ce prejudiciată, iar neachitarea facturilor s-a datorat tocmai acestei cauze și necesității de a clarifica întâi situația, sens în care recurenta susține că a și făcut demersuri.

Nicăieri în legislație, doctrină sau jurisprudență nu se cere celui care înțelege să beneficieze de excepția de neexecutare să facă o altă probă decât aceea a neexecutării de către cealaltă parte a propriilor obligații exigibile sau executarea necorespunzătoare, probă care în cazul de față a fost făcută.

Ca atare, impunerea dovedirii unei legături de cauzalitate între excepția de neexecutare sau faptul neexecutării și întârzierea la plată este în afara legii și prin extrapolare soluția instanței sub acest aspect este dată cu încălcarea legii.

Sub un alt aspect, argumentul instanței de apel conform căruia efectuarea plății de către recurentă are valoarea unei renunțări la posibilitatea de invocare a excepției de neexecutare a contractului este greșit, având în vedere că recurenta nu a achitat în mod voluntar sumele respective, ci a fost executată silit, poziția sa fiind constant de opunere la achitarea acestora, tocmai din cauza neexecutării de către intimata-pârâtă a obligației de a livra produse conforme. Prin urmare, în niciun moment recurenta nu a renunțat la invocarea excepției de neexecutare a contractului.

Consideră de asemenea că soluția instanței de apel este greșită și sub aspectul cheltuielilor de judecată. Astfel, cu interpretarea greșită a legii, instanța de apel a apreciat că cheltuielile de judecată nu au fost dovedite, cu toate că dovada acestora a fost făcută prin depunerea la dosarul cauzei a actelor doveditoare.

În drept au fost invocate art. 299 și următoarele și art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., art. 480 C. civ.

Prin recursul formulat de pârâta reclamantă SC B. SRL se solicită admiterea recursului și modificarea hotărârii instanței de apel în sensul respingerii apelului și menținerii hotărârii instanței de fond.

În motivare, se arată că o primă critică vizează faptul că instanța de apel a apreciat că A. ar fi făcut dovada că furnizorul panourilor de sticlă cu defecte a fost B., acest aspect rezultând din coroborarea procesului-verbal din 09 august 2011 cu concluziile expertizei în specialitatea tâmplărie termoizolantă și ale expertizei contabile administrate în apel, pronunțând astfel o hotărâre nelegală, caz prevăzut de art. 304 pct. 8 și 9 vechiul C. proc. civ.

În opinia recurentei pârâte, din coroborarea procesului-verbal din 9 august 2011 cu concluziile expertizei în specialitatea tâmplărie termoizolantă administrată la fond și cu expertiza contabilă din apel nu poate rezulta că B. a fost furnizorul panourilor de sticlă cu defecte.

De altfel, apreciază că nu există la dosarul cauzei niciun înscris probator opozabil B. din care să rezulte că la data de 9 august 2011 s-a constatat existența unor panouri cu defecte pe fațadele de est și de vest, instanța de apel interpretând greșit actul juridic dedus judecății și schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, caz prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 8 vechiul C. proc. civ.

Consideră recurenta că dacă într-adevăr A. dorea să dovedească fără tăgadă că toate livrările de sticlă 8.8.2 pentru obiectivul G. s-au făcut exclusiv de către B., era obligatoriu ca fie în cadrul expertizei contabile de la fond, fie în cadrul celei din apel, să solicite ca obiectiv stabilirea furnizorilor de sticlă 8.8.2 pentru obiectivul "G." în perioada 6 iulie 2010 - 9 august 2011.

O a doua critică are în vedere faptul că instanța de apel a apreciat că "este rezonabil a se concluziona" că susținerea A. în sensul că B. a fost singurul său furnizor până la 25 mai 2011 este întemeiată deoarece din totalul de 884 panouri de sticlă de pe fațadele de est și de vest un număr de 703 panouri au fost furnizate de B. până la 25 mai 2011 și montate pe cele două fațade, pronunțând astfel o hotărâre nelegală, caz prevăzut de art. 304 pct. 7, 8 și 9 vechiul C. proc. civ.

Se arată că, deși la pagina 16, aliniatul 2, prima frază din decizie instanța de apel constată că "apelanta a făcut dovada că furnizorul panourilor de sticlă cu defecte a fost intimata-pârâtă", în conținutul frazei a 4-a de la pagina 16, aliniatul 2 din decizie aceeași instanța de apel consideră că este rezonabil a se concluziona că susținerea A. în sensul că B. a fost singurul său furnizor până la 25 mai 2011 este întemeiată, ceea ce reprezintă, în opinia recurentei, o motivare contradictorie care a dus la pronunțarea unei hotărâri nelegale.

Referitor la faptul că instanța de apel a reținut că intimata B. nu a indicat în concret alți pretinși furnizori ai apelantei în perioada cuprinsă între 6 iulie 2010 - 25 mai 2011, recurenta arată că a susținut și dovedit că B. nu a fost singurul furnizor de sticlă pentru obiectivul C. și chiar a indicat alți 2 furnizori de sticlă (H. S.A. și F. SA) ai A. de îndată ce a aflat de existența lor, astfel că afirmația instanței de apel este greșită.

A treia critică vizează faptul că instanța de apel, deși a constatat că și SC F. SA a livrat panouri de sticlă 8.8.2 către A., a înlăturat apărarea B. privind posibilitatea ca furnizorul panourilor cu defecte să fie F. S.A., pronunțând o hotărâre nelegală, caz prevăzut de art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ.

Instanța de apel a greșit atunci când în lipsa administrării vreunui probatoriu a concluzionat că denumirea "stadip" aparține unui singur producător de sticlă, recurenta susținând că a făcut dovada contrară în recurs, prin înscrisurile depuse.

A patra critică se referă la faptul că instanța de apel a obligat B. la plata costurilor de înlocuire a panourilor de sticlă cu deficiențe exact în cuantumul solicitat de A. prin cererea de chemare în judecată și exclusiv pe baza susținerilor A., fără a se face dovada contravalorii costurilor și a penalităților, pronunțând o hotărâre nelegală, caz prevăzut de art. 304 pct. 7 și 9 vechiul C. proc. civ.

Astfel, deși instanța de apel afirmă că reclamanta-apelantă A. a prezentat modul de calcul al sumelor solicitate prin cererea de chemare în judecată, în realitate nu a fost prezentat niciun mod de calcul, ci doar s-a solicitat o sumă globală, fără a fi defalcată cel puțin în ce privește costul efectiv al cumpărării panourilor și costul cu manopera, motiv pentru care completul de judecată a apelului a greșit grav prin obligarea B. la plata unor sume nedovedite.

Instanța de apel susține în mod greșit că intimata B. nu a adus critici punctuale, concrete cu privire la costurile înlocuirii și că această chestiune nu a fost invocată în fața instanței de apel, asemenea critici punctuale fiind făcute prin întâmpinarea la acțiune și prin întâmpinarea la motivele de apel.

În ceea ce privește penalitățile de întârziere de 1%, raportul de expertiză contabilă întocmit la fond, avându-se în vedere și răspunsul la obiecțiuni, a stabilit prin răspunsul la obiectivul nr. 4 ca valoarea penalităților de 1%/zi datorate de B. către A. pentru sticla nelivrată la timp conform comenzilor și pentru sticla livrată cu deficiențe este de 68.618 euro, adică 315.642,80 RON la un curs de 4,6 RON pentru 1 euro.

Instanța de apel însă, în mod cu totul surprinzător dar și neîntemeiat și nelegal, a obligat B. la plata unei sume mult mai mari, respectiv 1.112.011,66 RON cu titlu de penalități, fără a ști cum s-a calculat concret și în detaliu suma dar și ce perioadă cuprinde.

Ultima critică din recurs vizează faptul că instanța de apel a compensat cheltuielile de judecată ale părților de la fond și a obligat B. să plătească 1.067,62 RON, iar în apel a obligat B. să plătească A. suma de 32.131,81 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, pronunțând o hotărâre nelegală, caz prevăzut de art. 304 pct. 7 și 9 din vechiul C. proc. civ.

În opinia recurentei, soluția instanței de a compensa cheltuielile de judecată ale părților de la fond este nelegală atât timp cât nu a existat un motiv de apel care să vizeze acordarea cheltuielilor de judecată de la fond, depășindu-se limitele apelului cu care a fost învestită instanța de apel și încălcându-se principiul devolutiv al apelului.

Referitor la cheltuielile de judecată din apel unde intimata B. a fost obligat să plătească suma de 32.131,81 RON reprezentând taxă de timbru, onorariul expertului contabil și onorariul avocațial, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (3) din vechiul C. proc. civ., recurenta solicită modificarea acestor cheltuieli de judecată urmare admiterii recursului, modificării hotărârii instanței de apel în sensul respingerii apelului formulat de A. ca nefondat, urmând a acorda B. cheltuielile de judecată efectuate la instanța de apel și la instanța de recurs.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 299 - 304 și următoarele C. proc. civ. vechi.

Analizând recursul formulat de reclamanta pârâtă A. SRL, instanța constată că acesta nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Prealabil examinării motivelor de recurs, prima chestiune ce se impune a fi precizată este cea referitoare la obligația prevăzută în sarcina părții care exercită această cale de atac de a respecta dispozițiile art. 302

1

și 304 C. proc. civ.. Exigențele impuse prin cele două texte legale au în vedere faptul că recursul este cale extraordinară de atac și, în consecință, ca ultim grad de jurisdicție, nu își propune rejudecarea fondului cauzei, ci examinarea legalității hotărârilor atacate în condițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., recurenta susține că hotărârea instanțe de apel cuprinde motive contradictorii, în sensul că deși reține că intimata pârâtă reclamantă este culpabilă și deci responsabilă pentru livrarea unor produse neconforme, cu toate acestea, aceeași instanță, apreciază că recurenta trebuie să plătească penalități pentru plata cu întârziere a contravalorii panourilor defecte, deși ea este cea prejudiciată.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că motivarea nu este contradictorie, ci în concordanță cu caracterul sinalagmatic al raporturilor juridice dintre părți. Astfel, corelativ obligației pârâtei B. SRL de livrare a bunurilor, s-a născut obligația recurentei A. SRL de plată a prețului acestora. Împrejurarea că ulterior, bunurile livrate s-au dovedit a avea vicii ascunse, constituie temei al angajării răspunderii civile a pârâtei în temeiul art. 1352 din C. civ., răspundere ce a și fost angajată în cauză. Obligarea intimatei pârâte reclamante la plata despăgubirilor pentru prejudiciul produs ca urmare a livrării unor bunuri neconforme, nu este însă de natură a exonera recurenta de plata prețului sau de respectarea termenului de plată a prețului pentru bunurile livrate.

Pretinsa contradicție rezultă din confuzia pe care o face recurenta între neexecutarea obligației, respectiv nelivrarea bunurilor, și executarea necorespunzătoare a obligației, respectiv livrarea unor bunuri ce s-au dovedit a avea vicii ascunse. De asemenea, Înalta Curte subliniază și faptul că executarea necorespunzătoare a obligației este total diferită și nu poate fi asimilată situației de neexecutare a obligației, tot așa cum despăgubirile datorate pentru prejudiciul produs prin livrarea unor bunuri neconforme sunt diferite de prețul acelor bunuri.

În consecință, critica este nefondată.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., recurenta aduce mai multe critici.

O primă critică vizează greșita menținere a soluției primei instanțe de respingere ca tardivă a cererii de majorare a cuantumului pretențiilor formulate de recurenta reclamantă pârâtă, invocându-se aplicarea greșită a dispozițiilor art. 132 alin. (1) și (2) din C. proc. civ.

În acord cu instanțele de fond însă, și instanța de recurs constată că prin cererea formulată, recurenta reclamantă a modificat obiectul cererii inițiale, nefiind vorba de o simplă modificare a câtimii acestuia ci de un veritabil prejudiciu suplimentar, după cum susține chiar recurenta.

Așa cum corect a observat și instanța de apel, în cauză ar fi fost incidente dispozițiile art. 132 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. dacă prin cerere s-ar fi păstrat obiectul inițial, respectiv repararea prejudiciului produs prin furnizarea a 102 panouri cu defecte, modificându-se doar cuantumul inițial indicat al acestui prejudiciu. Recurenta reclamantă însă a precizat un cuantum mai mare al prejudiciului, rezultat nu din reevaluarea acestuia prin raportare la cele 102 panouri, ci prin adăugarea unui nou prejudiciu, corespunzător unui număr suplimentar de panouri față de cele indicate inițial. Fiind vorba deci de un prejudiciu suplimentar, este evident că cererea formulată este o cerere modificatoare, și față de opoziția părții adverse, în mod corect instanțele au constatat că această modificare a acțiunii nu mai putea fi făcută. Curtea mai subliniază și faptul că, având în vedere dispozițiile art. 132 alin. (1) din C. proc. civ., raportarea depunerii cererii modificatoare la data depunerii raportului de expertiză întocmit în cauză este lipsită de relevanță.

Față de calificarea corectă a naturii cererii formulate de către recurenta reclamantă, este evident că în speță nu se pune problema încălcării dispozițiilor art. 129 alin. (5) din C. proc. civ. de către instanțele de fond.

Nefondată este și critica privind pretinsa ambiguitate și lipsă de previzibilitate a textului de lege, când în fapt recurenta este nemulțumită de interpretarea dată de instanțele de fond cererii sale și nu dispozițiilor legale.

O altă critică subsumată tot punctului 9 al art. 304 C. proc. civ. vizează greșita aplicare a dispozițiilor art. 943 C. civ.. De asemenea, susține recurenta că în mod greșit instanțele de fond nu au reținut îndeplinirea condițiilor pentru invocarea, de către recurentă, a excepției de neexecutare a contractului.

Referitor la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 943 din C. civ., așa cum s-a arătat în precedent, soluția instanței de apel este dată cu respectarea caracterului sinalagmatic al contractului dintre părți. Obligația de plată a prețului trebuia executată de recurentă, odată ce i-au fost livrate bunurile, distinct de dreptul acesteia de a obține de la intimata pârâtă reclamantă repararea eventualului prejudiciu.

De asemenea, pentru ca una dintre părți să poată invoca excepția de neexecutare, trebuie ca din partea celeilalte părți să existe o neexecutare, ori în speță, pentru bunurile livrate, recurenta nu putea să invoce excepția de neexecutare, respectiv nelivrarea, având obligația de a plăti prețul. Față de aceste considerente, este lipsită de relevanță împrejurarea că plata a fost făcută prin executare silită și nu benevol, motiv pentru care aceste susțineri ale recurentei nu vor mai fi analizate.

Nefondată este critica greșitei aplicări a legii și din perspectiva soluției privind neacordarea cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat și cheltuieli de deplasare.

Astfel, ca orice cerere adresată instanței, și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată trebuie dovedită, iar după închiderea dezbaterilor în cauză nu se mai pot administra probe noi, nici chiar înscrisuri, sancțiunea fiind aceea că instanța nu mai poate să țină cont de acestea. În consecință, instanțele de fond au făcut o corectă aplicare a legii prin neluarea în considerare a înscrisurilor noi depuse după închiderea dezbaterilor.

În privința recursului formulat de recurenta pârâtă reclamantă B. SRL, Înalta Curte constată că nici acesta nu este fond