ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4241/2018

Prin Sentința civilă nr. 616/F din 21 decembrie 2016 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, pronunțată în Dosar nr. x/2013, s-au respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale pasive și prescripției dreptului material la acțiune invocate de pârâtul Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Bistrița-Năsăud.

S-a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Bistrița-Năsăud.

Reclamanții A. și B. au fost obligați, în solidar, să plătească pârâtului Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Bistrița-Năsăud suma de 300 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, reprezentând onorariu de avocat.

Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul Bistrița-Năsăud a reținut următoarele:

Analizând cu prioritate excepțiile invocate, tribunalul a apreciat că acestea nu sunt întemeiate.

Operațiunea de radiere efectuată de pârât care stă la baza prejudiciului solicitat a fi reparat a avut loc la data de 7 ianuarie, anterior intrării în vigoare a noului C. civ., fiind astfel incidente prevederile legale în vigoare la data efectuării operațiunii de carte funciară, respectiv dispozițiile Decretului-lege nr. 115/1938.

Conform art. 41 al acestui decret, "cel păgubit, prin orice vină săvârșită în ținerea cărții funciare, va putea cere despăgubire statului, dacă paguba n-a putut fi înlăturată, în tot sau în parte, prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege".

Acțiunea în despăgubire împotriva statului se va prescrie prin șase luni, socotite din ziua în care cel păgubit a cunoscut faptul păgubitor și, în orice caz, prin patru ani de la data când instanța de carte funciară a dat încheierea prin care s-a pricinuit paguba.

Prescripția va fi suspendată prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege".

Dispozițiile acestui decret au fost abrogate expres prin art. 230 lit. g) din noul C. civ.

Prin art. 72 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, s-a prevăzut că dispozițiile Decretului-lege nr. 115/1938 își încetează aplicabilitatea la data finalizării lucrărilor de cadastru general și a registrelor de publicitate imobiliară pe întregul teritoriu al unei unități administrativ-teritoriale.

Cum pe raza municipiului Bistrița nu s-au finalizat lucrările de cadastru, conform Adresei nr. x/2016, Decretul-lege nr. 115/1938 nu poate fi considerat abrogat prin Legea nr. 7/1996.

În același sens, la data efectuării operațiunii de radiere a notării procesului, obiect al Dosarului nr. x/2007, Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară era instituție publică, cu personalitate juridică, aflat în subordinea Ministerului Administrației și Internelor, actualmente Ministerul Afacerilor Interne.

Se constată, așadar, că dispozițiile art. 41 din Decretul-lege nr. 115/1938 s-au adoptat într-o perioadă în care activitatea de publicitate imobiliară revenea judecătorului de carte funciară, respectiv notarului de stat, care nu aveau încheiat contract de muncă cu angajatorul, răspunderea delictuală a acestora fiind una specială, subsidiară. În aceste condiții, pornindu-se de la considerentul că activitatea judiciară fiind un serviciu pe care îl asigură statul, răspunderea pentru activitatea judecătorului de carte funciară revenea statului.

Întrucât la nivelul anului 2008, când s-a efectuat operațiunea pretins vătămătoare, activitatea de publicitate imobiliară se realiza de o instituție publică distinctă de instanța de judecată, ce nu implica efectuarea vreunui act de judecător, dispozițiile art. 41 din Decretul-lege nr. 115/1938 trebuie considerate căzute în desuetudine, o formă de abrogare tacită a reglementării, constând în imposibilitatea aplicării unor norme, deoarece nu există situațiile pentru care ele au fost create.

Aceste reglementări nu pot fi considerate de tribunal, în condițiile evoluției legislative, ca normă specială, care să împiedice promovarea unei acțiuni de drept comun întemeiată pe răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului îndreptată împotriva persoanei care are calitate de comitent, fiind angajator al funcționarului care a efectuat operațiunea de carte funciară.

Ca atare, lipsa calității procesuale a pârâtului nu poate fi reținută.

Pentru considerentele mai sus relevate, reținându-se inaplicabilitatea în prezent a prevederilor art. 41 din Decretul-lege nr. 115/1938, nu poate fi reținută nici incidența termenului de prescripție de 6 luni, respectiv de 4 ani.

Termenul de prescripție este cel general, prevăzut de art. 2517 din noul C. civ., ce curge, conform art. 2528 din noul C. civ., de la data la care reclamanții au pierdut irevocabil dreptul de proprietate asupra terenului, respectiv de la data de 2 februarie 2012, data respingerii de către Curtea de Apel Cluj a recursului declarat în Dosarul nr. x/2010.

Raportat la această dată, acțiunea este promovată în termenul legal.

Analizând actele și lucrările dosarului pe fondul dreptului dedus judecății, tribunalul a reținut că prezenta acțiune se întemeiază, conform acțiunii și precizării depuse de reclamanți la data de 15 septembrie 2015 pe dispozițiile art. 998, art. 999, art. 1000 alin. (3), art. 1169, art. 1199 C. civ. 1864.

Se invocă, așadar, răspunderea civilă delictuală a pârâtului, în calitate de comitent, pentru fapta ilicită și prejudiciabilă a prepusului său, funcționar care, în exercițiul atribuțiilor de serviciu, a radiat la data de 7 ianuarie 2008, mențiunea de la B27 din coala de carte funciară nr. x Bistrița mențiune ce viza notarea procesului, obiect al Dosarului nr. x/2007.

Pentru antrenarea acestei răspunderi civile delictuale este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unui prejudiciu cert și nereparat; existența faptei ilicite; existența raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat; existența raportului de prepușenie;

comiterea faptei de prepus în funcțiile încredințate de comitent.

Referitor la aceste condiții, tribunalul a reținut că, în virtutea raporturilor de muncă dintre pârât, angajator și funcționarul care a efectuat operațiunea de radiere, angajat, ce presupune subordonare, putere de direcție, coordonare și control, pârâtul are calitate de comitent, între acesta și angajatul său existând raport de prepușenie, raport necontestat în cauză, prezumția existenței raportului de prepușenie, dedusă din existența contractului de muncă nefiind răsturnată de pârât printr-o probă contrarie.

Operațiunea de radiere din 7 ianuarie 2008 s-a efectuat de angajatul pârâtului în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu, în cadrul normal al funcției încredințate, în limitele scopului în vederea căruia i-au fost conferite atribuțiile, fapt necontestat în cauză.

Conform mențiunii din cartea funciară de la B28, această operațiune s-a realizat în temeiul Sentinței civile nr. 323/2006, pronunțată de Judecătoria Bistrița în Dosarul nr. x/2005.

Într-adevăr, nici în cuprinsul Sentinței civile nr. 323/2006 și nici în cel al deciziilor pronunțate în apel și recurs în Dosarul nr. x/2006 nu este înscrisă vreo dispoziție de radiere a procesului notat.

Totodată, Încheierea nr. 148/2008 în baza căreia s-a efectuat radierea nu cuprinde o asemenea dispoziție, încheierea fiind emisă în baza cererii de înscriere a dreptului de proprietate recunoscut prin Sentința civilă nr. 323/2006.

Se reține, așadar, că operațiunea de radiere a notării efectuate sub B27, fără a se înscrie mențiunea de la B27 în noua carte funciară x Bistrița s-a realizat din neglijența sau imprudența funcționarului însărcinat cu efectuarea operațiunii de înscriere a dreptului de proprietate dobândit în baza Sentinței civile nr. 323/2006.

Ca urmare a constatării nulității Contractului autentic de vânzare-cumpărare nr. 1366 din 24 iulie 2008, încheiat între numita C., în prezent decedată, și reclamantul A., căsătorit, nulitate dispusă prin Sentința civilă nr. 5133/2011, pronunțată de Judecătoria Bistrița în Dosarul nr. x/2010, definitivă și irevocabilă prin respingerea căilor de atac la data de 2 februarie 2012, reclamanții au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului pentru care au plătit vânzătoarei prețul de 120.000 euro, preț nerecuperat de la aceasta și nici de la moștenitorii ei, prejudiciul suferit de reclamanții fiind cert și nereparat.

Din examinarea hotărârilor judecătorești prin care s-a constatat nulitatea actului autentic de vânzare-cumpărare, tribunalul a reținut că nu este îndeplinită, în cauză cerința existenței raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită de radiere a notării și prejudiciul suferit de reclamanți.

Pentru antrenarea răspunderii nu este suficient să existe, pur și simplu, fără legătură între ele, o faptă ilicită și un prejudiciu suferit de altă persoană, ci este necesar ca între faptă și prejudiciu să fie un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă și nu alta a provocat acel prejudiciu.

Reclamanții au invocat faptul că, în condițiile în care ar fi avut cunoștință de notarea respectivă, nu ar fi achiziționat imobilul.

În analiza factorilor care au determinat pierderea proprietății, tribunalul a pornit de la faptul că actul autentic de vânzare-cumpărare s-a încheiat la data de 24 iulie 2008, dată la care mențiunea de sub B27 din CF x Bistrița era radiată din 7 ianuarie 2008.

În cadrul Dosarului nr. x/2010, în care s-a pronunțat Sentința civilă nr. 5133/2011, de constatare a nulității actului autentic de vânzare-cumpărare, opozabilă reclamanților care au fost părți, s-a reținut cu putere de lucru judecat că reclamanții au fost de rea-credință la momentul încheierii actului, întrucât nu au verificat situația juridică a terenului, nedepunând diligențele minime cerute unui bun proprietar, instanța reținând ignoranța lor în aflarea adevăratei stări de drept și de fapt a terenului cumpărat.

Astfel, în considerentele Deciziei nr. 89/A/2011, prin care s-a soluționat apelul declarat de reclamanți împotriva Sentințe civile nr. 5133/2011, s-a statuat că pentru ca un subdobânditor să fie de bună-credință nu este suficient ca acesta să se fi încrezut în realitatea falsă a situației aparente, ci este necesar ca această credință să fie scuzabilă, lipsită de orice culpă, dedusă din precauțiile pe care și le-ar fi luat orice om rezonabil, din diligențele apte a confirma existența în condiții ireproșabile a dreptului celui de la care achiziționează.

Prin decizia amintită s-a evidențiat că, deși la 7 ianuarie 2008 s-a radiat notarea de la x din CF x Bistrița, înainte de încheierea Contractului autentic nr. 1366 din 24 iulie 2008, în situația în care reclamanții ar fi fost interesați în mod real de starea proprietății pe care au înțeles să o achiziționeze, ar fi putut lesne observa, prin consultarea colii de carte funciară, că radierea este greșită, întrucât s-a bazat pe existența Sentinței nr. 323/2006, pronunțată de Judecătoria Bistrița în Dosarul nr. x/2005, și nu pe soluționarea diferendului, obiect al Dosarului notat nr. x/2007, al aceleiași judecătorii.

Această împrejurare obliga reclamanții să verifice dosarul instanței, ocazie cu care ar fi putut constata că, în Dosarul nr. x/2007, se judeca cererea numitelor D., E., F. și G. împotriva numitelor H. și C. de constatare a nulității absolute a antecontractului de vânzare-cumpărare din 21 decembrie 2000, vizând terenul pe care reclamanții l-au achiziționat.

Antecontractul supus cercetării judecătorești constituia prima verigă din șirul înstrăinărilor ulterioare, de soarta căreia depindeau subdobândirile.

O asemenea verificare a fost apreciată că nedepășind limitele normalei diligențe pe care trebuiau să o depună reclamanții.

Totodată, prin Decizia nr. 89/A/2011, instanța de apel a reținut și faptul că reclamanții nu s-au preocupat de starea de fapt a terenului, aceștia pretinzând că vânzătoarea C. exercita dreptul de proprietate în mod public.

În realitate, în Dosarul nr. x/2007, în care reclamantul A. a fost parte, s-a dovedit că, începând cu data de 17 aprilie 2003 terenul a fost folosit de numita I., o altă subdobânditoare în lanțul înstrăinărilor, că C. a recunoscut calitatea de proprietar a I.

Așadar, în condițiile în care anterior încheierii actului autentic reclamanții s-ar fi deplasat la teren, ar fi putut constata că acesta este în folosința altei persoane decât vânzătorul și pornind de la această constatare, putea proceda la efectuarea de verificări suplimentare.

Tribunalul a constatat că, și în condițiile efectuării greșite a operațiunii de radiere, prin hotărâre judecătorească irevocabilă (Sentința civilă nr. 5133/2011), care se bucură de atributul autorității de lucru judecat atât în ceea ce privește dispozitivul, cât și considerentele care îl susțin, s-a reținut reaua - credință a reclamanților, pe considerentul că nu au efectuat toate verificările pe care trebuie să le facă un om diligent, anterior încheierii actului păgubitor.

În aceste condiții, raportul de cauzalitate dintre fapta funcționarului de carte funciară de a radia notarea de sub B27 și prejudiciul suferit de reclamanți prin pierderea prețului contractual este exclus, fapta angajatului pârâtului nefiind producătoare a prejudiciului, cât timp, existând în cartea funciară notat un proces, chiar dacă notarea era radiată, se impuneau a se depune diligențe pentru cunoașterea hotărârii pronunțate în acel dosar, pentru cunoașterea stării de fapt concrete a terenului.

Diligența rezonabilă manifestată la cumpărarea unui imobil nu înseamnă că radierea unei notări exonerează viitorul cumpărător de obligația de a efectua verificări privitor la situația de fapt și de drept a imobilului, în condițiile în care cartea funciară furnizează date privitoare la anumite litigii existente cu privire la acel bun.

În baza considerentelor relevate și a textelor legale invocate, tribunalul a respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale pasive și prescripției dreptului material la acțiune invocate de pârât, iar, pe fond a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamanți.

În baza art. 274, 276 C. proc. civ., văzând limitele în care reclamanții sunt în culpă procesuală, în condițiile respingerii excepțiilor invocate de pârâți, interesul lor comun și raporturile dintre aceștia, reținând că în acest cadru procesual reclamanții nu au solicitat cheltuieli de judecată, tribunalul a obligat reclamanții, în solidar, să plătească pârâtului suma de 300 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, reprezentând onorariul de avocat, justificat cu chitanțele nr. 96/2016 și nr. 121/2016 depuse la dosar.

Din totalul cheltuielilor de judecată efectuate în cauză de pârât, de 400 RON, reprezentând onorariu de avocat, suma de 100 RON a fost apreciată ca fiind aferentă apărărilor formulate pe excepțiile invocate, excepții respinse de instanță, pârâtul pierzând procesul."

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamanții A. și B., cât și Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Bistrița-Năsăud (OCPI).

Prin apelul declarat în cauză, Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Bistrița-Năsăud (OCPI) a solicitat admiterea apelului cu menținerea dispoziției de respingere a acțiunii introductive; admiterea excepției inadmisibilității acțiunii în temeiul dispozițiilor art. 1000 alin. (3) din vechiul C. civ. - iar, în subsidiar, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a O.C.P.I. Bistrița-Năsăud și a excepției prescripției dreptului la acțiune.

Prin apelul propriu, reclamanții A. și B. au arătat că hotărârea apelată este nelegală și netemeinică, solicitând admiterea acțiunii formulate în cauză.

Prin Decizia civilă nr. 233/A din 13 aprilie 2017 a Curții de Apel Cluj, pronunțată în Dosar nr. x/2013, s-au respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanții A. și B., precum și apelul declarat de pârâtul Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Bistrița-Năsăud (OCPI), împotriva Sentinței civile nr. 616/F din 21 decembrie 2016 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, pronunțată în Dosar nr. x/2013, care a fost menținută în întregime.

Prin Decizia nr. 694 din 28 februarie 2018 pronunțată în Dosar nr. x/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, a respins excepția nulității recursului, invocată de intimatul Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Bistrița-Năsăud.

A admis recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva Deciziei nr. 233/A/2017 din 13 aprilie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă; a casat decizia recurată și a trimis cauza pentru rejudecare la aceeași curte de apel.

Pentru a pronunța această soluție, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în considerentele deciziei sale următoarele:

Excepția nulității recursului este nefondată, pentru următoarele considerente.

Termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ. constituie termenul de drept comun în materie de recurs, iar acesta curge de la comunicarea hotărârii.

În privința punctului de pornire al termenului, acesta curge de la comunicarea hotărârii, iar situațiile derogatorii de la dreptul comun sunt expres prevăzute de cod.

C. proc. civ. face o aplicare a principiului echipolenței actelor de procedură și în materie de recurs, prin trimitere la dispozițiile art. 284 alin. (2) - (4) C. proc. civ., însă numai în ce privește termenul pentru declararea recursului.

Potrivit art. 303 alin. (2) C. proc. civ., termenul pentru depunerea motivelor de recurs se socotește de la comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte.

Termenul pentru depunerea motivelor de recurs este unul distinct de termenul pentru declararea recursului și acesta curge întotdeauna de la data comunicării hotărârii.

Susținerea excepției nulității recursului din perspectiva imposibilității încadrării în drept a motivelor de recurs, așa cum au fost dezvoltate și argumentate este nefondată, motivele putând fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Recursul a fost considerat fondat pentru următoarele considerente:

Pentru a putea da loc răspunderii civile delictuale, fapta producătoare de prejudiciu trebuie să fie cauza daunei provocate altuia.

Adevărul acestei legături cauzale este axiomatic și este evident că legiuitorul nici nu mai trebuia să îl mai afirme, el impunându-se ca o necesitate logică. Totuși, o face, atât prin art. 998 C. civ., când vorbește de fapta omului care "cauzează altuia prejudiciu", cât și prin textul art. 1086 C. civ., care arată, în mod indirect, că trebuie să fie o relație de cauzalitate între faptă și prejudiciu:

"daunele interese trebuie să cuprindă ceea ce este o consecință directă și necesară a neexecutării obligației".

Relația de cauzalitate face ca raportul de la cauză la efect să fie necesar atât în privința răspunderii contractuale, cât și a celei delictuale.

Dovada cauzalității nu este întotdeauna ușor de administrat, și anume în toate cazurile în care legătura de cauzalitate nu este evidentă, ori de câte ori ea nu rezultă din simpla stabilire a faptei și a prejudiciului.

Asemenea dificultăți se întâlnesc îndeosebi în cazul în care unele aspecte ale prejudiciului se ivesc succesiv sau când paguba nu se produce nemijlocit, ci prin intervenția unor fapte intermediare ori nu se poate individualiza autorul prejudiciului dintre toți cei susceptibili, în egală măsură, să fi săvârșit fapta păgubitoare.

În fapt, poate exista o înlănțuire universală, o interacțiune a tuturor fenomenelor care sunt întotdeauna rezultatul unui complex de împrejurări din nesfârșitul lanț cauzal, - un singur raport în care, unul sau mai multe fapte, dintre toate cele anterioare, constituie cauza prejudiciului suferit.

Raportul de cauzalitate este unul specific, dat fiind că rezultatul păgubitor al unei fapte poate fi obținut ca urmare a concursului unei pluralități de factori sau de evenimente.

Numeroase criterii au fost propuse pentru determinarea faptului cauzal, fiind emise mai multe teorii; teoria echivalenței condițiilor; teoria cauzei proxime; teoria cauzei eficiente.

Constituie sarcina instanței de judecată, în exercitarea rolului activ, să stabilească în mod obiectiv, de la caz la caz, dacă există sau nu un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul a cărui reparare se reclamă, dacă prejudiciul constituie, în realitate, consecința directă și necesară a faptei săvârșite.

În acest sens trebuie să se discearnă, dintre împrejurările care au precedat prejudiciul, fapta sau faptele care au determinat, cu necesitate, producerea lui - în mod exclusiv sau în concurs, concomitent sau succesiv, în chip principal sau numai secundar - de cele care nu au făcut decât să ofere posibilitatea sau prilejul realizării rezultatului păgubitor.

În această privință, principiul care trebuie aplicat este, deci, că pagubele sunt consecința directă și necesară a faptei ilicite, în măsura în care între ele și această faptă se poate, în mod obiectiv, stabili raportul de la cauză la efect, a unui raport care există, material, în afara conștiinței oamenilor și independent de ea.

Raportul cauzal există nu numai în cazul în care rezultatul este consecința activității materiale, nemijlocite a autorului, dar și atunci când el numai a contribuit cu intenție sau culpa gravă la producerea lui de către o persoană care a acționat fără vină.

Ori de câte ori relația cauzală nu există între faptă și prejudiciu, urmarea culpei victimei, respectiv responsabilitatea civilă nu poate fi angajată.

În cauză, instanța a reținut că nu se poate constata un raport de cauzalitate între fapta funcționarului de carte funciară și prejudiciul suferit de reclamanți, întrucât, în considerarea celor statuate irevocabil de către instanțele judecătorești în Dosarul civil nr. x/2010 al Judecătoriei Bistrița, chiar dacă funcționarul nu ar fi greșit și nu ar fi procedat la radierea notării procesului, tot ar fi fost pronunțată soluția de desființare a contractului de vânzare-cumpărare din anul 2008, întrucât el a fost încheiat în perioada cât publicitatea cărții funciare era suspendată și sunt aplicabile dispozițiile art. 36 din Legea nr. 7/1996.

Cele statuate de către instanță privind inexistența unui raport cauzal între fapta funcționarului public și prejudiciu au la bază un material probator incomplet analizat și respectiv o motivare străină de natura și obiectul judecății cauzei în apel.

Instanța fiind sesizată cu o acțiune în răspundere civilă delictuală nu a analizat în niciun fel dacă fapta proprie a funcționarului public, (constatată ca faptă ilicită), se înscrie în lanțul cauzal al producerii prejudiciului; dacă această faptă ilicită a fost prin ea însăși consecința directă și necesară a producerii prejudiciului sau a venit în concurs (concomitent sau succesiv; principal sau secundar) cu atitudinea subiectivă a reclamanților-recurenți la încheierea contractului.

Instanțele de fond nu au analizat fapta funcționarului public din perspectiva efectelor pe care aceasta le-a produs sau era aptă să le producă în concurs cu celelalte fapte și împrejurări ulterioare.

S-a analizat temeinicia cererii numai prin raportare la cele statuate în celelalte litigii, care au avut ca obiect constatarea nulității unor acte juridice încheiate în timp, între părți, și în care a reținut instanța că s-a stabilit reaua-credință a recurenților-reclamanți.

Instanța de apel a reținut în mod nelegal că instanța de fond a statuat asupra inexistenței raportului de cauzalitate prin raportare și la dispozițiile art. 36 din Legea nr. 7/1996.

Din motivarea hotărârii instanței de fond nu rezultă că aceasta s-a raportat la aceste dispoziții când a reținut culpa exclusivă a reclamanților în producerea prejudiciului.

Instanța a reținut doar existența relei - credințe la încheierea contractului, prin raportare la hotărârea primei instanțe în soluționarea litigiului pe fondul pretențiilor dintre părți, fără să aibă în vedere și considerentele hotărârilor pronunțate în apel și recurs, privind cauza de nulitate a contractului încheiat de reclamanți.

Având în vedere aceste considerente se impune ca, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., să se admită recursul, să se caseze decizia și să se dispună trimiterea cauzei spre rejudecare.

Critica privind existența unei stări de incompatibilitate a doi membri ai completului de judecată și față de care instanța nu s-ar fi pronunțat este nefondată.

Motivele de recuzare și abținere au un caracter limitativ și ele nu pot fi extinse prin analogie și la alte situații decât cele expres prevăzute de lege.

Normele procedurale privitoare la incompatibilitate sunt de ordine publică, iar soluționarea cauzei de un judecător incompatibil afectează valabilitatea hotărârii pronunțate în aceste condiții.

Nerespectarea dispozițiilor legale privitoare la recuzare și numai în situația în care partea interesată a formulat cerere de recuzare în termen legal, iar instanța a respins-o și judecătorul respectiv a participat la soluționarea cauzei poate constitui motiv de recurs.

În cauză, recurenții nu au formulat cerere de recuzare a celor doi membri ai completului de judecată și nici nu s-au formulat cereri de abținere, astfel că instanța nu a fost învestită cu cereri de recuzare sau de abținere, nefiind obligată a se pronunța.

Pe fond, se constată că nu a existat o stare de incompatibilitate a celor doi membri ai completului de judecată, aceștia soluționând o contestație în anulare fondată pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. și art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. și nepronunțând o hotărâre pe fond în cauza respectivă care, eventual, să le afecteze imparțialitatea.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj sub nr. x/2013*.

Prin Decizia nr. 127/A din 5 septembrie 2018, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanții A. și B., de pârâtul Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Bistrița-Năsăud, împotriva Sentinței civile nr. 616/F din 21 decembrie 2016 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, pronunțată în Dosar nr. x/2013.

Pentru a pronunța această hotărâre, curtea de apel a reținut următoarele:

Potrivit îndrumarului deciziei de casare, obligatoriu pentru instanța de rejudecare, în virtutea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., cauza trebuie analizată din prisma art. 998 C. civ. și art. 1086 C. civ., stabilindu-se că "sarcina instanței de judecată, în exercitarea rolului activ, este să stabilească în mod obiectiv, de la caz la caz, dacă există sau nu un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul a cărui reparare se reclamă, dacă prejudiciul constituie, în realitate, consecința directă și necesară a faptei săvârșite."

S-a mai reținut de către instanța supremă că nu s-a analizat în niciun fel dacă fapta proprie a funcționarului public, ca pretinsă faptă ilicită, se înscrie în lanțul cauzal al producerii prejudiciului și dacă această faptă ilicită a fost prin ea însăși consecința directă și necesară a producerii prejudiciului sau a venit în concurs cu atitudinea subiectivă a reclamanților.

La termenul de judecată din 27 iunie 2018, instanța de rejudecare a pus în discuția reprezentantei reclamanților apelanți temeiul juridic în baza căruia instanța de rejudecare este obligată să rejudece cauza, potrivit îndrumarului deciziei de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât în considerentele deciziei de casare se face referire expresă la dispozițiile art. 998 și art. 1086 vechiul C. civ.

Reprezentanta reclamanților apelanți a precizat că, într-adevăr, în decizia de casare se indică în mod expres dispozițiile art. 998 și art. 1086 din vechiul C. civ., opinând că în raport de aceste limite trebuie rejudecată cauza.

Prin urmare, în rejudecare, acțiunea reclamanților trebuie analizată prin prisma condițiilor generale privind angajarea răspunderii civile delictuale.

Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este instituită prin art. 998 și art. 999 C. civ., care constituie, de altfel, temeiul pentru stabilirea condițiilor generale ale răspunderii.

Astfel, potrivit art. 998 C. civ., orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara, iar, conform art. 999 C. civ., omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa.

Art. 1086 vechiul C. civ. prevede că, chiar în cazul când neexecutarea obligației rezultă din dolul debitorului, daunele interese nu trebuie să cuprindă decât aceea ce este o consecință directă și necesară a neexecutării obligației.

Din prevederile legale menționate rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ câteva condiții, și anume: existența unui prejudiciu; existența unei fapte ilicite; existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; existența vinovăției, celui care a cauzat prejudiciu, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.

Astfel, nu se poate vorbi despre o răspundere civilă delictuală, dacă nu s-a produs un prejudiciu, o pagubă, prejudiciul ca element esențial al răspunderii delictuale constând în "rezultatul, în efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârșită de o altă persoană".

Doctrina de specialitate a subliniat constant faptul că despăgubirea care se acordă în cazul răspunderii civile delictuale este întotdeauna patrimonială, chiar dacă prin aceasta se tinde la repararea unor prejudicii fără caracter patrimonial, denumite tradițional daune morale.

Pentru ca prejudiciul să fie susceptibil de reparare, se cer a fi întrunite cumulativ unele condiții, și anume: să fie cert, adică să fie sigur atât în privința existenței sale, cât și în privința posibilității de evaluare, și să nu fi fost încă reparat, dat fiind că, în cazul răspunderii civile delictuale, repararea prejudiciului are drept scop înlăturarea integrală a efectelor faptei ilicite, iar nicidecum această reparare nu poate constitui o sursă de dobândire a unor venituri suplimentare, în plus față de paguba suferită.

Pentru obligarea la plata despăgubirilor este necesar ca prejudiciul să fi fost produs printr-o faptă ilicită.

În mod obișnuit, fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, este definită ca fiind "orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane".

Noțiunea de faptă ilicită este privită în practica judecătorească în mod extensiv, în sensul că se reține răspunderea civilă delictuală nu numai atunci când s-a adus atingere unui drept subiectiv - stricto sensu -, dar și atunci când au fost prejudiciate anumite interese ale anumitor persoane.

Atunci când se examinează în concret existența unei fapte ilicite, ca element al răspunderii civile delictuale, se are în vedere obiectivarea, manifestarea exterioară a unei atitudini de conștiință și voință a unei anumite persoane, neinteresând aici atitudinea subiectivă a persoanei față de fapta sa ori, mai ales, față de urmările acestei fapte.

Există anumite situații în care, deși fapta săvârșită provoacă un prejudiciu altei persoane, răspunderea civilă delictuală nu este angajată, întrucât caracterul ilicit al faptei este înlăturat de existența unor cauze și anume, legitima apărare, starea de necesitate, forța majoră sau cazul fortuit, îndeplinirea unei activități impuse ori permise de lege ori a ordinului superiorului, exercitarea unei drept subiectiv, consimțământul victimei.

Pentru a fi angajată răspunderea unei persoane în temeiul răspunderii civile delictuale, nu este suficient să existe, pur și simplu, fără legătură între ele, o faptă ilicită și un prejudiciu suferit de o altă persoană, ci este necesar ca între faptă și prejudiciu să fie un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu.

Pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesar să se stabilească nu un raport de cauzalitate în general, ci raportul de cauzalitate specific dintre acțiunea sau inacțiunea omenească cu caracter ilicit și prejudiciu, fără a ignora ori subaprecia cauzele de ordin fizic, biologic, medical, tehnic, etc., care pot să explice, sub aspectul cauzalității naturale, producerea unui anumit efect păgubitor.

Determinarea raportului de cauzalitate este delicat de făcut, însă, așa cum s-a arătat în doctrina de specialitate, cel mai bun sistem pentru determinarea acestui raport de cauzalitate este acela al cauzalității necesare care, pornește de la definiția categoriei de cauză, ca fiind acel fenomen care, precedând efectul, îl provoacă în mod necesar, putând fi considerate drept cauză a prejudiciului numai acele fapte care au o legătură absolut necesară cu efectul produs.

Pentru ca răspunderea civilă delictuală a celui care a cauzat prejudiciul să fie angajată, nu este îndeajuns să fi existat o faptă ilicită aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs, ci este absolut necesar ca acea faptă să îi fie imputabilă autorului ei, adică autorul să fi avut o vină atunci când a săvârșit-o.

Vinovăția, așa cum a fost definită în doctrina de specialitate reprezintă atitudinea psihică pe care autorul a avut-o la momentul săvârșirii faptei ilicite, sau, mai exact, la momentul imediat anterior săvârșirii acesteia, față de fapta și urmările acesteia, ea presupunând, ca antecedent, un proces psihic complex, de conștiință și de voință, proces care se sfârșește prin a se manifesta în exterior, a se obiectiva sub forma acțiunii ori inacțiunii ilicite.

În plus, este necesar ca vinovăția, în oricare din formele ei, intenție directă sau indirectă, culpă directă ori indirectă, neglijență sau imprudență, să fie în corelație cu fapta ilicită și cu raportul de cauzalitate.

Există anumite împrejurări care înlătură vinovăția autorului pretinsei fapte ilicite, respectiv, cazul fortuit, forța majoră, etc.

Concluzionând, dacă toate aceste condiții sunt cumulativ întrunite și nu este prezent niciun caz exonerator de răspundere, atunci este posibilă angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, în condițiile prescrise de art. 998 vechiul C. civ.

Aplicând, în concret, la cauza pendinte, condițiile angajării răspunderii civile delictuale a lucrătorului de carte funciară, Curtea a constatat că în cauză, acestea nu au fost dovedite.

Pentru o mai bună înțelegere a considerentelor pentru care Curtea a apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile necesare pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a lucrătorului de carte funciară, în condițiile prescrise de art. 998 vechiul C. civ., s-a făcut o scurtă expunere a stării de fapt.

În CF nr. x Bistrița, prin încheierea de CF nr. x/2007 s-a notat procesul cu privire la imobilul cu nr. ser. A+17, nr. top x.

Prin Încheierea de CF nr. x/2008, numita H. și-a înscris în CF nr. x Bistrița dreptul de proprietate asupra nr. top x, în baza Sentinței civile nr. 323 din 8 februarie 2006 a Judecătoriei Bistrița, pronunțată în Dosar nr. x/2005, prin care s-a constat valabilitatea antecontractului de vânzare-cumpărare din 21 decembrie 2000, iar C. și-a înscris dreptul de proprietate în baza Contractului de cesiune de drepturi litigioase nr. 417 din 14 martie 2007.

Prin Sentința civilă nr. 5115 din 24 decembrie 2008, pronunțată de Judecătoria Bistrița în Dosar nr. x/2007, s-a constatat nulitatea absolută a antecontractului de vânzare-cumpărare din 21 decembrie 2000, încheiat între J. și H..

Prin Sentința civilă nr. 5133 din 27 mai 2011, pronunțată de Judecătoria Bistrița, în dosar nr. x/2010, la cererea moștenitoarelor promitentei vânzătoare J., au fost desființate toate actele juridice ulterioare, respectiv, contractul de cesiune de drepturi litigioase nr. 417 din 14 martie 2007, încheiat între H. și C., mama sa și contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 24 iulie 2008 între C. și reclamantul A.

Anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare între C. - devenită proprietară în baza contractului de cesiune de drepturi litigioase nr. 417 din 14 martie 2007, încheiat cu H. -, în CF nr. x era notat procesul intentat de C. împotriva lui K., în baza acțiunii înregistrată la Judecătoria Bistrița sub nr. x din 4 iulie 2008.

În CF nr. x Bistrița și în CF nr. x Bistrița erau notate o serie de acțiuni civile cu privire la imobilul în cauză.

În Dosarul civil nr. x/2010, în care s-a pronunțat soluție definitivă, prin Decizia civilă nr. 89/A din 10 noiembrie 2011 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, s-a considerat că reclamantul A. a fost de bună credință la data cumpărării.

Prin Sentința civilă nr. 2683 din 8 mai 2009 a Judecătoriei Bistrița și prin Decizia civilă nr. 42/A din 20 mai 2010 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, ambele pronunțate în Dosar civil nr. x/2007, a fost soluționată acțiunea înregistrată la 11 iunie 2007, în care A. a avut calitatea de pârât, reținându-se de către instanțele de judecată, pe baza declarațiilor martorilor L. și M. că o altă persoană, respectiv, I., avea posesia terenului de 2.200 mp, aceasta comportându-se, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare dintre C. și A., ca și proprietar al terenului, I. cumpărând terenul de la H., la 17 aprilie 2003, prin Antecontractul de vânzare-cumpărare nr. x din 17 aprilie 2003.

Prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 24 iulie 2008, A., căsătorit, a cumpărat de la vânzătoarea C. terenul în suprafață de 2.200 mp, din Municipiul Bistrița, pentru prețul de 120.000 Euro, din care s-a achitat un avans de 30.000 Euro, iar diferența de preț de 90.000 Euro urma să fie achitată până la data de 25 august 2008, fiind garantată cu un drept de ipotecă înscris în CF nr. x Bistrița, nr. top x.

Prin Sentința civilă nr. 2683 din 8 mai 2009, pronunțată în Dosar civil nr. x/190 din 11 iunie 2007, s-a respins cererea formulată de reclamanta I., împotriva pârâților C. și A., pentru constatare nulitate Contract de cesiune nr. x/2007, constatare nulitate Contract de vânzare-cumpărare nr. x/2008 și restabilire situație anterioară de CF - față de C. și A. acțiunea fiind extinsă la data de 2 februarie 2008 -, statuându-se în considerentele acestei sentințe că A. nu a fost de bună credință la data cumpărării, conform art. 1898 alin. (2) vechiul C. civ., pentru că sub B27 în CF nr. x Bistrița, prin Încheierea de CF nr. x/2007, a fost notat procesul reclamantelor împotriva lui H. și C., obiect al Dosarului nr. x/2007, în care s-a pronunțat Sentința civilă nr. 5115/2008 a Judecătoriei Bistrița.

Din actele care au stat la baza emiterii Încheierilor de CF nr. x.798 din 24 octombrie 2007 și nr. 148/2008, rezultă următoarele:

Prin încheierea de CF nr. x/2007, s-a notat în CF nr. x Bistrița, nr. top x procesul intentat de D. ș.a. (moștenitoarele lui J.), împotriva lui H. și C., înregistrat sub nr. x din 12 octombrie 2002 la Judecătoria Bistrița.

Prin încheierea de CF nr. x/2008 s-a intabulat în CF nr. x Bistrița, nr. top x, dreptul de proprietate al lui C. în baza Sentinței civile nr. 323 din 8 februarie 2006 a Judecătoriei Bistrița, pronunțată în Dosar nr. x/2005, prin care s-a constatat valabilitatea Antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 21 decembrie 2000, încheiat între vânzătoarea J. și cumpărătoarea H., iar, apoi, a făcut obiectul contractului de cesiune de drepturi litigioase încheiat cu C., obiectul cesiunii fiind "totalitatea drepturilor litigioase ce fac obiectul Dosarului nr. x/2006".

Prin Decizia civilă nr. 39/A din 3 mai 2007, pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud în Dosar civil nr. x/2006 (nr. vechi 1302/C/2006), a fost menținută Sentința civilă nr. 323 din 8 februarie 2006 a Judecătoriei Bistrița, pronunțată în Dosar nr. x/2005, decizie menținută de Curtea de Apel Cluj prin Decizia civilă nr. 1843/R din 24 septembrie 2007, acest dosar având ca obiect acțiunea promovată de reclamanta H., în contradictoriu cu pârâta J., pentru constatare dobândire drept de proprietate de către N., în baza Legii nr. 18/1991 și valorificarea antecontract de vânzare-cumpărare încheiat la 21 decembrie 2000.

Din copia colii funciare nr. x Bistrița, depusă în extenso la dosar fond, vol. II, rezultă faptul că asupra imobilului cu nr. ser. A+17, nr. top x, teren în suprafață de 17.371 mp, apare sub B27 notat, cu încheierea de CF nr. x/2007, Procesul nr. 6508/190 din 23 octombrie 2007; totodată, apare mențiunea "radiat B30".

Sub B28, cu Încheierea de CF nr. x/2008, se notează intabularea Sentinței civile nr. 323/2006, pronunțată în Dosar nr. x/2005, în sensul că imobilul de sub A+17 se parcelează în nr. top nou 6446/2/2/2/2/2/2/2/2, în suprafață de 2.200 mp, care se transcrie în CF nr. x, în favoarea lui H., iar nr. top nou 6446/2/2/2/2/2/2/2/1, în suprafață de 15.171 mp, se reînscrie în CF nr. x în favoarea vechiului proprietar.

Sub B26 apare notat Recursul civil nr. 1318/112 din 18 iunie 2006 al Tribunalului Bistrița-Năsăud, cu privire la imobilul cu nr. ser. A+16.

Totodată, se radiază notările de sub B26 și B27, deși, cel puțin la acel moment, nu se impunea radierea notării de sub B27 a acțiunii obiect al Dosarului nr. x/2007.

Prin Sentința civilă nr. 5115 din 24 decembrie 2008, pronunțată de Judecătoria Bistrița în Dosar nr. x/2007, rămasă definitivă prin Decizia nr. 61/A din 4 iunie 2009 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, s-a constatat nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare din 21 decembrie 2000, autentificat sub nr. 1624, încheiat între J. și H..

Prin urmare, cel puțin la nivel teoretic, abia la data de 4 iunie 2009, când hotărârea din dosar x/2007 a rămas definitivă, se putea, eventual, radia din CF notarea de sub B27.

Or, notarea a fost radiată de asistent registrator O., prin încheierea de CF nr. x/2008.

Chiar dacă s-ar admite ipoteza că această notare s-a săvârșit din eroarea registratorului de carte funciară, totuși, este de remarcat împrejurarea că, dată fiind multitudinea de procese derulate cu privire la imobilul în litigiu, coroborat cu multitudinea de acțiuni notate în cartea funciară cu privire la același imobil, această eroare nu constituie prin sine însăși fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu direct și nemijlocit în sarcina reclamanților.

Nu se poate reține existența unui raport de cauzalitate între această radiere a notării de sub B27 și pierderea de către reclamanți a prețului vânzării stabilit prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 24 iulie 2008.

Și aceasta pentru că, dacă ar fi manifestat suficientă diligență, la o simplă consultare a cărții funciare 1829 Bistrița și 17368 Bistrița, reclamanții ar fi putut constata cu ușurință că, în cartea funciară, au fost notate mai multe procese cu privire la același imobil.

Pierderea de către reclamanți a prețului vânzării a fost determinată de faptul că în procesele anterioare derulării litigiului obiect al Dosarului civil nr. x/2007 - conform circumstanțierii stării de fapt mai sus expuse -, s-a constatat nulitatea absolută a tuturor actelor prin care imobilul a fost dobândit de către H. și C.

Cu alte cuvinte, desființarea titlului reclamanților a fost efectul juridic firesc al desființării actelor dobânditorilor anteriori, în virtutea principiului resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis.

Prin urmare, chiar dacă se admite că a existat o neglijență, o eroare a registratorului de carte funciară, această neglijență nu este în niciun caz cauza care a determinat prejudiciul suportat de reclamanți prin pierderea prețului.

Nu există nici un raport de cauzalitate între această neglijență a registratorului de CF și desființarea contractului reclamanților, ci, așa cum s-a arătat mai sus, desființarea Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 24 iulie 2008 a fost determinată de aplicarea principiului resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, principiu în virtutea căruia, desființarea dreptului transmițătorului atrage și desființarea dreptului dobânditorului.

Pe de altă parte, nu este de ignorat faptul că, în Dosarul nr. x/2010, în care s-a pronunțat Sentința civilă nr. 5133/2011, opozabilă reclamanților, care au fost părți în acel dosar, s-a reținut cu putere de lucru judecat că reclamanții au fost de rea-credință la momentul încheierii actului, întrucât nu au verificat situația juridică a terenului, nedepunând diligențele minime cerute unui bun proprietar.

Mai mult, în Dosarul nr. x/2007, în care s-a pronunțat Sentința civilă nr. 2683 din 8 mai 2009, s-a reținut că o altă persoană, respectiv I., avea posesia terenului de 2.200 mp, aceasta comportându-se ca și proprietar al terenului.

Independent de faptul că notarea de sub B27 ar fi fost sau nu radiată din CF, reclamanții trebuiau să manifeste mai multe diligențe, dată fiind situația juridică extrem de complicată a imobilului în litigiu.

Nu este suficient să te încrezi și să te raportezi la o notare din cartea funciară sau la radierea unei notări din CF atunci când cumperi un imobil, ci diligența minimă rezonabilă pe care trebuie să o manifeste un potențial cumpărător impune obligația de a efectua minime verificări privitoare la starea de fapt și de drept a imobilului, în condițiile în care notările din CF furnizează doar date schematice privitoare la anumite litigii existente sau care au existat cu privire la un imobil.

Prin urmare, Curtea a apreciat că nu există nici un raport de cauzalitate între radierea notării de sub B27 și pretinsul prejudiciu suferit de reclamanți prin pierderea prețului vânzării, astfel încât, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile delictuale întemeiate pe art. 998 vechiul C. civ., rap. la art. 1086 vechiul C. civ.

Reclamanții aveau posibilitatea, conferită de art. 1337 și următoarele vechiul C. civ., de a se îndrepta cu o acțiune în răspundere pentru evicțiune împotriva vânzătoarei C., pentru a-și recupera atât prețul vânzării, cât și eventualele daune suferite ca urmare a evicțiunii sale, știut fiind că, potrivit art. 1350 vechiul C. civ., chestiunile de daune interese ce ar rezulta din neexecutarea vinderii și care nu sunt prevăzute aici se vor decide după regulile generale ale convențiilor.

În ceea ce privește apelul Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Bistrița-Năsăud, și care în principal viza solicitarea de respingere a acțiunii întemeiată pe art. 1000 alin. (3) vechiul C. civ., fie ca inadmisibilă, fie ca prescrisă, fie ca urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, Curtea a constatat că, în raport de îndrumarul deciziei de casare, prin care s-au fixat limitele rejudecării, prin raportare la art. 998 și art. 1086 vechiul C. civ., nu mai comportă nici un fel de analiză, întrucât, prin aceasta, nu s-a impus instanței de rejudecare să analizeze acțiunea reclamanților și prin prisma art. 1000 alin. (3) vechiul C. civ., astfel încât acesta apare ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanții A. și B., solicitând modificarea deciziei atacate, admiterea apelului și, în consecință, admiterea cererii de chemare în judecata având ca obiect răspundere civilă delictuală; obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat că decizia recurată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.)

Conform îndrumarului Deciziei nr. 694 din 28 februarie 2018, pronunțată de Înalta Curte, instanța de apel, trebuia să analizeze cauza strict din punct de vedere al raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul reclamat.

Instanța, în rejudecare, reia, totuși, în dispozitivul hotărârii, concluzii privind celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale reglementate de art. 998 C. civ. Astfel, instanța reia unele concluzii doctrinare și emite opinii cu privire la vinovăție (reluând idei legate de buna sau reaua-credință a reclamantului A.), desigur, sub motivarea efectuării unui scurt istoric al speței.

De asemenea urmează a se observa că instanța, în rejudecare, analizează fapta ilicită a funcționarului public care a efectuat radierea, deși acest lucru s-a stabilit deja și acest aspect nu a fost avut în vedere de Înalta Curte de Casație și Justiție în trimiterea cauzei spre rejudecare.

Instanțele de fond și apel din prezenta cauză au constatat că toate condițiile răspunderii civile delictuale sunt îndeplinite în ceea ce privește OCPI Bistrița-Năsăud, mai puțin legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul produs. Având în vedere că intimata nu a formulat recurs împotriva soluției inițiale din apel, reclamantul apreciază că îndeplinirea condițiilor raportului de prepușenie, a faptei ilicite, a vinovăției și a prejudiciului reprezintă aspecte tranșate cu putere de lucru judecat. De aceea, îndrumarul instanței supreme s-a referit doar la analiza raportului de cauzalitate.

Toate aceste reaprecieri ale stării de fapt conjugate nu au făcut decât să trimită instanța spre o concluzie total greșită.

În aprecierea raportului de cauzalitate, s-a statuat de către instanța de apel că pierderea de către reclamanți a prețului vânzării a fost determinată de faptul că, în procesele anterioare derulării litigiului, s-a constatat nulitatea absolută a tuturor actelor prin care imobilul a fost dobândit de către H. și C.; multitudinea de procese derulate cu privire la imobilul în litigiu, coroborat cu multitudinea de acțiuni notate în cartea funciară; eroarea registratorului nu constituie prin sine însăși fapta ilicită.

Ceea ce se arată de fapt este că recurenții au fost lipsiți de diligență în neverificarea acelor procese notate în C.F. Rezultă, așadar, că instanța a pierdut succesiunea logică a evenimentelor și a notărilor în C.F., întrucât, la momentul încheieri