ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1019/2016

Decizia nr. 1019/2016

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă, la data de 06 iulie 2011, sub nr. x/30/2011, reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pe pârâta SC B. SA, solicitând admiterea acțiunii și obligarea pârâtei la plata sumei de 1.045.365,02 lei reprezentând contravaloarea lucrărilor de „Reamenajarea Parcului Poporului Timișoara”, cu cheltuieli de judecată.

La data de 01 noiembrie 2011, reclamanta a formulat precizare de acțiune, prin care a stabilit cadrul procesual, în sensul că a înțeles să cheme în judecată și pe Municipiul Timișoara - reprezentat prin Primar, in calitate de pârât 2.

Ca urmare, a solicitat admiterea acțiunii precizate și obligarea, în solidar, a pârâților de rang 1 și 2, la plata sumei de 1.045.365,02 lei reprezentând contravaloarea lucrărilor de „Reamenajarea Parcului Poporului Timișoara”, cu cheltuieli de judecată în sumă de 14.564,65 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru, timbru judiciar și onorariu de avocat în cuantum de 6.448 lei.

Prin sentința civilă nr. 197 din 10 martie 2015, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Timișoara, reprezentat prin primar, a respins cererea reclamantei SC A. SA, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA, având ca obiect pretenții și a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată efectuate de pârâta SC B. SA în cuantum de 2000 lei.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Timișoara, prin primar este nefondată, dat fiind faptul că, deși reclamanta și-a întemeiază pretențiile pe contractul de asociere din 30 decembrie 2008 încheiat cu societatea pârâtă SC B. SA, a invocat existența unui raport juridic încheiat cu Municipiul Timișoara, concretizat în corespondența derulată între cele două părți și în documentația semnată de reprezentanții pârâtului Municipiului Timișoara, de natură să justifice legitimitatea procesuală pasivă a acestui pârât în calitatea sa de beneficiar final al lucrărilor.

Pe fondul cauzei, s-a constatat că reclamanta a dedus judecății un raport juridic derivat din contractul de asociere din 30 decembrie 2008, încheiat ca urmare a adjudecării licitației pentru lucrarea ”Reamenajare Parcul Poporului - Timișoara”, contract prin care părțile SC B. SA și SC A. SA și-au repartizat lucrările ce urmează a fi efectuate la obiectivul menționat, în sensul că: societatea pârâtă SC B. SA s-a obligat să realizeze lucrările de amenajare zone verzi, mobilier urban, fântâni și pavilion, instalații electrice-iluminat, iar societatea reclamantă SC A. SA s-a obligat să realizeze lucrările de amenajare alei și restaurare gard-porți.

Prima instanță a mai reținut că prin contractul de asociere intervenit, a fost desemnată lider al asocierii societatea pârâtă SC B. SA care a încheiat cu pârâtul Municipiul Timișoara contractul de execuție lucrări din 30 decembrie 2008, privind executarea lucrării ”Reamenajare Parcul Poporului - Timișoara”, iar la data de 13 octombrie 2008 a încheiat cu același pârât, în temeiul O.U.G. nr. 34/2006, contractul de execuție lucrări nr. 192 prin care pârâta SC B. SA s-a obligat să execute și să finalizeze lucrările de ”suplimentare la contractul din 30 decembrie 2008 pentru realizarea lucrărilor de reamenajare Parcul Poporului”. Prin urmare, s-a constatat că cele două contracte de achiziție publică încheiate cu beneficiarul Municipiul Timișoara au fost semnate doar de către pârâta SC B. SA, în calitate de executant, reclamanta SC A. SA intervenind în acest raport juridic prin participarea în contractul de asociere încheiat cu pârâta SC B. SA în vederea repartizării sarcinilor necesare realizării lucrării ”Reamenajare Parcul Poporului - Timișoara”.

S-a mai constatat că prețul lucrării de reamenajare a Parcului Poporului a fost stabilit prin contractul din 30 decembrie 2008 la suma de 595.463,58 lei, iar prin contractul de asociere din 30 decembrie 2008 cele două societăți litigante și-au repartizat valoric lucrările ce urmau a fi executate la obiectiv și modalitatea de împărțire a rezultatelor activităților desfășurate, în sensul că pentru serviciile prestate reclamanta SC A. SA urma să primească suma de 449.048,15 lei fără T.V.A., iar pârâta SC B. SA urma să primească suma de 146.415,43 lei fără T.V.A.

În soluționarea pretențiilor reclamantei, prima instanță a observat că prin art. 8.1 din contractul de asociere părțile au stabilit ca orice modificare sau completare a dispozițiilor convenției lor să fie făcută prin act adițional. Cu toate acestea, instanța de fond a constatat că, deși societatea pârâtă SC B. SA a încheiat cu pârâtul Municipiul Timișoara contractul din 13 octombrie 2010, prin care au fost suplimentate lucrările de reamenajare a Parcului Poporului, pentru un preț convenit la valoarea de 296.242,96 lei, părțile contractului de asociere nu au intervenit printr-un act adițional în sensul repartizării între ele a lucrărilor suplimentare asumate contractual de pârâta SC B. SA și a împărțirii rezultatelor acestor activități.

Analizând susținerile reclamantei, prima instanță a reținut că potrivit afirmațiilor acesteia pretențiile solicitate în cauză în cuantum de 692.835,90 lei derivă din situațiile de lucrări care au fost ”semnate de directorul de consultanță C. în numele pârâtei 2 - Municipiul Timișoara” și că „valoarea contractului inițial din 30 decembrie 2008 a fost majorată conform minutei din 19 noiembrie 2009, minuta întocmită de proiectant și semnată de executant (SC A. SA), diriginte de șantier și beneficiar”. S-a mai reținut și susținerea reclamantei conform căreia valoarea contractului inițial a fost majorată și prin nota de comandament din 23 decembrie 2009, iar lucrările suplimentare față de documentația tehnică inițială le-a efectuat în baza dispozițiilor de șantier din 12 iulie 2010, din 30 septembrie 2010 și din 17 noiembrie 2010, precum și în baza notei de comandament din 08 octombrie 2010.

Verificând înscrisurile la care a făcut referire reclamanta și în baza cărora aceasta a executat lucrări suplimentare față de cele stabilite prin contractul de asociere din 30 decembrie 2008, instanța de fond a subliniat că înscrisurile respective nu sunt apte să angajeze din punct de vedere contractual niciunul dintre pârâți, fiind semnate de către reprezentantul societății de proiectare SC D. SRL și reprezentantul SC E. SRL, d-l C., care a avut calitatea de diriginte de șantier pentru obiectivul de investiție Reamenajarea Parcului Poporului. S-a reținut că aceste înscrisuri au fost întocmite de proiectant sau de dirigintele de șantier ca urmare a întâlnirilor de lucru avute pe teren cu responsabilii de lucrare, nefiind acceptate de reprezentanții celor doi pârâți și nefiind urmate de modificări corespunzătoare ale contractelor inițiale.

Instanța de fond a mai reținut că efectuarea unor lucrări suplimentare este incontestabilă, prin raportare la lucrările stabilite inițial prin contractul de asociere inițial, rezultând inclusiv din concluziile raportului de expertiză tehnică în specialitatea construcții efectuat în cauză, precum și din nota explicativă depusă de reclamantă la dosar, din care a rezultat că reclamantei i-a fost achitată până în prezent suma totală de 712.529,12 lei, ce excede valorii stabilite în contractul de asociere.

Cu toate acestea, față de faptul că facturile fiscale a căror contravaloare reclamanta o solicită nu sunt acceptate de societatea pârâtă la plată, iar reclamanta nu a putut să exhibe o altă dovadă prin care să demonstreze modalitatea în care părțile litigante au înțeles să-și repartizeze sarcinile suplimentare de îndeplinire a obiectivului asumat și să-și împartă rezultatele financiare ale activităților realizate și nicio dovadă din care să rezulte că noile situații de lucrări care nu corespund devizului inițial au fost acceptate de beneficiar, cu atât mai mult cu cât reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 969 C. civ., instanța de fond a concluzionat că se impune respingerea pretențiilor reclamantei formulate prin cererea precizată, sens în care a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Reținând culpa procesuală a reclamantei, în temeiul art. 274 C. proc. civ., instanța a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată efectuate de pârâtă în cuantum de 2.000 lei, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta SC A. SA, solicitând schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul menținerii soluției primei instanțe numai în ceea ce privește respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Timișoara, reprezentat prin primar, dar cu admiterea acțiunii precizate și obligarea, în solidar, a pârâtelor SC B. SA și Municipiul Timișoara, reprezentat prin primar la plata sumei de 692.835,90 lei reprezentând diferența neachitată din contravaloarea lucrărilor la obiectivul „Reamenajare Parcului Poporului Timișoara”. De asemenea, reclamanta-apelantă a solicitat și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată în primă instanța, precum și în apel.

Prin Decizia civilă nr. 705 din 15 septembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, s-a admis apelul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva sentinței civile nr. 197 din 10 martie 2015, pronunțată de Tribunalul Timiș, a fost schimbată în parte sentința atacată în sensul că s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Timișoara și în consecință a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 580.889,07 lei + T.V.A., reprezentând diferență neachitată contravaloare lucrări, precum și suma de 20.716,89 lei reprezentând cheltuieli de judecată parțiale în primă instanță, respingând ca nefondate restul pretențiilor reclamantei. S-a menținut restul dispozițiilor primei instanțe privind respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Timișoara și privind respingerea cererii reclamantei în contradictoriu cu pârâta SC B. SA. A fost obligat pârâtul-intimat Municipiul Timișoara să plătească apelantei-reclamante suma de 5.706,95 cheltuieli parțiale de judecată în apel, iar reclamanta-apelantă a fost obligată să plătească pârâtei SC B. SA suma de 1.000 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Instanța de apel a reținut că este întemeiată critica privind nevalorificarea de către instanța de fond a poziției procesuale a pârâtului Municipiul Timișoara, din care rezultă o achiesare parțială a acestuia la pretențiile reclamantei, adică o recunoaștere parțială a pretențiilor acesteia.

Astfel, s-a constatat că, din înscrisul intitulat „Punct de vedere”, depus de pârâtul Municipiul Timișoara, prin reprezentantul său legal, la dosarul primei instanțe, în data de 5 septembrie 2012, rezultă poziția procesuală a acestui pârât conform căreia valoarea rămasă de încasat de către reclamanta SC A. SA din cele două contracte din 30 decembrie 2008 și din 13 februarie 2010, este de 470.401,07 lei plus T.V.A.

Prin urmare, instanța de apel a apreciat că, respingând în totalitatea acțiunea reclamantei, fără a da eficiență acestui principiu fundamental al dreptului procesual civil - principiul disponibilității - și fără a ține seama de achiesarea parțială a pârâtului Municipiul Timișoara la pretențiile reclamantei, mai ales după recunoașterea legitimității procesuale pasive a acestui pârât, prima instanță a pronunțat o soluție cu aplicarea greșită a legii, ceea ce implică admiterea apelului și schimbarea în parte a soluției, în sensul admiterii pretențiilor reclamantei în limita recunoașterii parțiale a pretențiilor de către Municipiul Timișoara, în calitatea sa de unic beneficiar final al tuturor lucrărilor ce au făcut obiectul contractelor de execuție.

O a doua susținere ce s-a dovedit a fi fondată în aprecierea curții de apel, a fost cea legată de refuzul pârâtului Municipiul Timișoara de a achita o parte din lucrările comandate și efectuate pe considerentul că s-ar fi renunțat la realizarea acestora.

În această privință instanța de apel a constatat că inclusiv prin raportul de expertiză tehnică în construcții, administrat în fața primei instanțe, expertul a observat că nota de renunțare în valoare de 110.488,56 lei + T.V.A., purtând viza de ieșire a proiectantului SC D. SRL din 19 noiembrie 2010 și însușită de dirigintele de șantier, a fost emisă după ce lucrările cu pricina au fost executate iar materialele necesare executării acestor lucrări au fost consumate. Astfel, din cuprinsul procesului verbal de recepție calitativă întocmit cu câteva luni anterior din 15 iulie 2010, rezultă că lucrările de reamenajare a aleilor pietonale din Parcul Poporului, cu privire la care s-a renunțat la unele cantități de materiale din devizul de ofertă, erau deja executate conform proiectului inițial și a normativelor în vigoare, astfel că nota de renunțare nu putea produce nici un efect juridic valabil cu privire la dreptul reclamantei de a încasa prețul pentru realizarea lor. În concluzie refuzul beneficiarului de a achita suma de 110.488 lei + T.V.A. pe considerentul că a renunțat la o parte din materialele necesare realizării lucrărilor este unul nejustificat câtă vreme a intervenit după ce lucrările au fost executate conform proiectului, așa cum au fost comandate inițial.

În privința celorlalte critici ale reclamantei-apelante acestea nu au fost reținute ca fiind fondate în lipsa existenței vreunui consimțământ valabil al beneficiarului Municipiul Timișoara, cu privire la realizarea lucrărilor suplimentare propuse de proiectant și de către dirigintele de șantier, exprimat prin aceleași organe care au participat la încheierea contractelor de execuție.

Nu încape la îndoială că dirigintele de șantier este un mandatar al beneficiarului, însă atribuția sa specială este legată de corecta îndeplinire a sarcinilor executantului, în limitele în care acestea au fost contractante și pentru care beneficiarul și-a exprimat consimțământul. Cu toate acestea, în lipsa unui mandat expres și special dat în acest sens, nici un diriginte de șantier nu poate exprima un consimțământ valabil în numele beneficiarului prin care să suplimenteze lucrările necesare a fi efectuate și nici să majoreze astfel costurile totale ale contractului.

Din acest punct de vedere, instanța de apel a apreciat a fi judicioasă concluzia instanței de fond conform căreia înscrisurile prezentate de reclamanta SC A. SA în dovedirea lucrărilor suplimentare efectuate nu sunt apte să angajeze din punct de vedere contractual niciunul dintre pârâți, câtă vreme acele înscrisuri au fost semnate doar de către proiectant și de către SC E. SRL în calitatea sa de diriginte de șantier.

S-a reținut că este adevărată susținerea apelantei-reclamante că prin contract, proiectantul și-a rezervat dreptul de a modifica soluțiile tehnice propuse inițial, însă din nicio dispoziție contractuală (și cu atât mai puțin legală) nu rezultă că beneficiarul Municipiul Timișoara este obligat să accepte aceste soluții noi, indiferent de costurile implementării lor. Or, atâta vreme cât contractele de execuție lucrări au fost însușite prin semnătură de Municipiul Timișoara prin primar, și eventualele lucrări suplimentare trebuiau să fie dispuse ori acceptate prin același reprezentant al pârâtului, ori de un mandatar care avea împuternicire specială în acest sens din partea reprezentantului legal al pârâtului Municipiul Timișoara. Este însă lesne de observat că lucrările suplimentare au fost propuse de către proiectant, au fost avizate ca necesare de către dirigintele de șantier, dar nu au fost solicitate și nici acceptate de către beneficiarul Municipiul Timișoara prin același reprezentant care a semnat contractul inițial sau printr-un alt împuternicit care avea dreptul să ordone suplimentarea lucrărilor cu consecința creșterii valorii contractului.

Instanța de apel a mai constatat și că este la fel de nefondată critica reclamantei-apelante referitoare la recepția lucrărilor suplimentare de către beneficiarul Municipiul Timișoara deoarece acest înscris are doar valoarea unui act constatator al lucrărilor efectuate neputând valora și în mod retroactiv consimțământ valabil exprimat la realizarea unor lucrări suplimentare.

Or, așa cum în mod simplu dar elocvent a subliniat liderul asocierii - SC B. SA - prin întâmpinarea depusă în apel, realizând lucrările suplimentare fără acordul prealabil scris al beneficiarului, prin reprezentantul său legal, reclamanta-apelantă și-a asumat riscul unui refuz de plată întemeiat, în condițiile în care sumele solicitate depășeau limitele contractuale convenite inițial.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Timișoara prin primar, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 din N.C.P.C., solicitând admiterea recursului, în principal casarea în parte a sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare în apel, cu consecința admiterii apelului formulat de reclamantă și în contradictoriu cu SC B. SA și doar în ceea ce privește obligarea la plata sumei de 470.401,07 lei+T.V.A., iar în subsidiar, modificarea în parte a hotărârii judecătorești atacate, în sensul admiterii apelului formulat de reclamantă și în contradictoriu cu SC B. SA și doar în ceea ce privește obligarea la plata sumei de 470.401,07 lei+T.V.A. și respingerii apelului formulat de către reclamantă în ceea ce privește plata sumei de 110.488,56 lei+T.V.A. și a cheltuielilor de judecată în ambele faze procesuale, precum și cu consecința modificării hotărârii primei instanțe în ceea ce privește respingerea acțiunii față de SC B. SA, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul consideră că hotărârea pronunțată de instanța de apel este netemeinică și nelegală, deoarece se întemeiază pe o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor legale, fără a se ține cont de prevederile legale aplicabile în materie.

Învederează faptul că instanța de apel nu a ținut cont de faptul că reclamanta nu are o relație contractuală directă cu Municipiul Timișoara, aceasta făcând parte din asocierea SC B. SA - SC A. SRL Astfel, contractele de execuție lucrări din 30 decembrie 2008 și din 13 octombrie 2010 au avut ca și „Antreprenor", respectiv „executant", asocierea SC B. SA - SC A. SRL, ca și parte contractantă, în cadrul căreia SC B. SA a fost desemnată liderul asocierii prin Acordul de asociere, anexă la contract. De altfel, ofertantul declarat câștigător al procedurii de atribuire a contractului de execuție a lucrărilor de „Reamenajare Parcul Poporului Timișoara" este chiar asocierea SC B. SA - SC A. SRL Prin urmare, plata pentru execuția lucrărilor se face prin liderul asocierii, în lipsa unei mențiuni contrare exprese în contract. Având în vederea aceste aspecte, instanța de apel a respins în mod greșit apelul în contradictoriu cu SC B. SA și în mod greșit a obligat recurentul - pârât la plata către reclamantă a sumei pentru lucrările executate, câtă vreme plățile pentru aceste lucrări se fac prin liderul asocierii.

Arată că, în achizițiile publice, liderul este cel care reprezintă asocierea în raporturile cu autoritatea contractantă, atât în etapa de ofertare, cât și în etapa de contractare, prin urmare și în relațiile dintre părțile contractante.

Totodată, recurentul susține că în mod greșit instanța de apel l-a obligat la plata sumei de 110.488,56 lei + T.V.A., reținând că această suma reprezintă o diferență neachitată a contravalorii lucrărilor de reamenajare alei. Menționează faptul că la aceste lucrări s-a renunțat prin Nota de renunțare din 19 noiembrie 2010. Mai mult decât atât, prin întâmpinarea depusă la prima instanță, susține că a arătat faptul că proiectantul general a întocmit două note de renunțare înregistrate din 20 octombrie 2010 și din 19 noiembrie 2010, prin care a renunțat la o parte din lucrări, cu o valoare de 153.341,06 lei + T.V.A. și 5.366,94 lei organizare de șantier 3,5% fără T.V.A., valoarea totală de încasat în baza celor două contracte rămânând cea de 470.401,07 lei+T.V.A. (174.158,11 lei + 296.242,96 lei).

De aceea, consideră recurentul că este eronată afirmația instanței de apel referitoare la faptul că Nota de renunțare din 19 noiembrie 2010 nu putea produce efecte, întrucât din cuprinsul procesului-verbal de recepție calitativă întocmit anterior, din 15 iulie 2010, rezultă că lucrările de reamenajare a aleilor pietonale din Parcul Poporului, cu privire la care s-a renunțat la unele materiale din devizul de ofertă, erau deja executate conform proiectului inițial și a normativelor în vigoare. Învederează, în primul rând, că procesul-verbal de recepție calitativă și cantitativă din 15 iulie 2010 nu a fost însușit de către recurent, acesta nefiind semnat de către reprezentanți ai Municipiului Timișoara, iar, în al doilea rând, atât în dispozițiile de șantier, cât și în nota de comandament din 24 noiembrie 2009 (existente la dosarul cauzei) emise de SC E. SRL, s-a menționat faptul că aleile pietonale vor fi modificate prin reducerea lățimii acestora, modificarea razelor de curbură și că se va întocmi o notă de comandă suplimentară și notă de renunțare, datorită subdimensionării suprafeței aleilor. Prin urmare, reclamanta și-a asumat execuția lucrărilor de reamenajare a aleilor, chiar dacă asupra acestora s-a consemnat, încă din anul 2009, că se va emite o notă de renunțare, iar pentru acestea societatea reclamantă a depus situațiile de lucrări de reamenajare alei și a decontat la lider aceste lucrări, situațiile respective nefiind prezentate și neajungând să fie acceptate la plată de către recurent, anterior notei de renunțare.

În concluzie, recurentul susține că nu și-a însușit lucrările la care a renunțat prin Nota de renunțare din 19 noiembrie 2010 și nu poate fi obligat la plata contravalorii acestora.

Intimata-reclamantă SC A. SA și intimata-pârâtă SC B. SA au depus întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii pronunțate de instanța de apel.

Înalta Curte, analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs care pot fi circumscrise prevederilor art. 304 C. proc. civ., raportat și la susținerile din întâmpinări, reține caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.

Prioritar, Înalta Curte apreciază că, în raport de data introducerii cererii principale de chemare în judecată, respectiv 6 iulie 2011, în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile N.C.P.C. - intrat în vigoare la data de 15 februarie 2013, potrivit

art. 81

din Legea nr. 76/2012, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 4/2013 - întrucât, conform normelor tranzitorii cuprinse la art. 24 din N.C.P.C. „Dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare”. În același sens, art. 25 din noul cod stipulează că procesele în curs de judecată începute sub legea veche rămân supuse acelei legi.

Prin urmare, motivele de recurs invocate de recurentul - pârât pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 din V.C.P.C. întrucât se referă la o greșită aplicare și interpretare a legii de către instanța de apel.

Astfel, critica referitoare la faptul că instanța de apel nu a ținut cont de împrejurarea că reclamanta nu a avut o relație contractuală direct cu recurentul - pârât Municipiul Timișoara prin primar vizează de fapt greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Timișoara prin primar, excepție invocată în fața tribunalului și respinsă ca nefondată pentru considerentele cuprinse în sentința pronunțată în cauză. Pârâtul Municipiul Timișoara prin primar nu a dedus controlului judiciar în apel soluția primei instanțe prin care a fost respinsă excepția lipsei calității sale procesuale pasive, motiv pentru care această parte a sentinței a intrat în putere de lucru judecat, iar critica făcută omisso medio nu poate fi analizată de instanța de recurs.

Respectarea principiului ierarhiei căilor de atac impune ca părțile să le exercite în ordinea instituită de legiuitor, partea care nu a declarat apel să nu poată declara recurs, iar partea care a declarat apel dar nu a formulat o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva hotărârii primei instanțe, să nu o poată formula pentru prima oară în recurs.

Totodată, curtea de apel a pronunțat o hotărâre legală, reținând în mod corect poziția procesuală a recurentului din care a rezultat o achiesare parțială a acestuia la pretențiile intimatei -reclamante, având în vedere înscrisul intitulat „Punct de vedere” depus la dosarul cauzei la data de 05 septembrie 2012, prin care acesta a recunoscut că datorează o mare parte din suma pretinsă de reclamantă, respectiv 470.401,07 lei+T.V.A.

Nu este fondată critica prin care se susține că instanța de apel în mod greșit l-a obligat pe pârâtul Municipiul Timișoara prin primar la plata sumei de 110.448,56 lei +T.V.A., reținând că această sumă reprezintă o diferență neachitată a contravalorii lucrărilor de reamenajare alei, întrucât acesta a renunțat la o parte din materialele necesare realizării lucrărilor.

Contrar susținerilor recurentului, în mod legal instanța de apel a apreciat, pe baza probelor administrate în cauză și care nu mai pot fi reevaluate în recurs, că refuzul recurentului de a achita o parte din lucrările comandate și realizate de reclamanta SC A. SA pe considerentul că a renunțat la o parte din materialele necesare realizării lucrărilor, este unul nejustificat, câtă vreme a intervenit după ce lucrările au fost executate conform proiectului inițial, iar materialele necesare executării acestor lucrări au fost consumate. Astfel, nota de renunțare în valoare de 110.448,56 lei +T.V.A. nu putea produce nici un efect juridic valabil cu privire la dreptul reclamantei de a încasa prețul pentru realizarea lor.

Astfel, susținerea recurentului potrivit căreia nu poate fi obligat la plata contravalorii lucrărilor la care a renunțat prin nota de renunțare, deoarece nu și-a însușit procesul - verbal de recepție nr. 6/15 iulie 2010 cu privire la aceste lucrări, acesta nefiind semnat de către reprezentanții săi, nu poate fi primită întrucât se constituie într-o critică de netemeinicie a hotărârii instanței de apel și nu de nelegalitate, în înțelesul prevederilor art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Din expunerea argumentelor evocate de recurentul-pârât rezultă cu evidență că s-au readus în discuție și chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Altfel spus, criticile recurentului pe stabilirea situației de fapt nu se convertesc în motivul de nelegalitate invocat, deoarece stabilirea situației de fapt este atributul instanței de fond sau de apel din perspectiva caracterului devolutiv al apelului, iar în cauză instanța de apel și-a motivat hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situației de fapt reținute.

Înalta Curte, în temeiul considerentelor arătate, constată că în cauză s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, astfel că recursul urmează a fi respins, ca nefondat, cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Văzând dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., precum și solicitările apărătorilor intimatei - reclamante SC A. SA și intimatei - pârâte SC B. SA, dovedite cu înscrisurile depuse la dosar, urmează a fi obligat recurentul pârât Municipiul Timișoara prin primar

la plata sumei de 10.630 lei către intimata - reclamantă și a sumei de 2383,90 lei către intimata - pârâtă, reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Timișoara prin primar împotriva Deciziei civile nr. 705 din 15 septembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Obligă pe recurentul - pârât Municipiul Timișoara prin primar la plata sumei de 2.383,90 lei către intimata - pârâtă SC B. SA și la plata sumei de 10.630 lei către intimata - reclamantă SC A. SA reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

1 iunie 2016

.