ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 757/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 757/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului

de față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința nr. 63/PI din 21

februarie 2012, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. 3827/30/2011, prima

instanță a admis acțiunea formulată de reclamanta S.B.A. în contradictoriu cu pârâta

SC C.B. SRL și a obligat pârâta SC C.B. SRL la plata sumei de 66.598,35 RON către

reclamanta S.B.A. precum și a sumei de 4984 RON către aceeași reclamantă, cu titlu

de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a constatat că la data de 08 iulie 2008 reclamanta SC N.S.

SRL a încheiat cu pârâta SC C.B. SRL Contractul de Management nr. 5 iar potrivit

convenției, pârâta, în calitate de beneficiar, a încredințat reclamantei, în calitate

de manager, organizarea și conducerea departamentului de vânzări, pe baza unor criterii

de performanță stabilite de comun acord, a doua urmând a asigura consultanța pentru

afaceri și management, în domeniul comercializării produselor și serviciilor din

portofoliul primei societăți.

S-a mai reținut

că ulterior perfectării convenției, la data de 10 iulie 2008 părțile au încheiat

și Anexa nr. 1 la contract, în cuprinsul căreia au arătat că managerul (SC N.S.

SRL) se obligă să ofere consultanță pentru afaceri și management, în domeniul comercializării

produselor și serviciilor din portofoliul beneficiarului (SC C.B. SRL), având ca

scop realizarea unei cifre de afaceri de minim 600.000 euro fără TVA, prin contracte

încheiate cu terții până la data de 01 septembrie 2008. În aceeași anexă părțile

au stabilit și prețul serviciului prestat de manager, acesta fiind de 58.000 euro,

fără TVA, eșalonat în trei tranșe, după cum urmează: 10.000 euro, până la 05

septembrie 2008; 10.000 euro, până la data de 03 octombrie 2008 și 38.000 euro,

până la data de 07 noiembrie 2008.

Instanța de fond

a mai constatat de asemenea că, începând cu data de 26 august 2008 reclamanta a

început să factureze pârâtei contravaloarea serviciilor prestate, după cum urmează:

factura fiscală din 26 august 2008 (servicii de consultanță și management în valoare

de 41.888 RON), factura fiscală din 01 octombrie 2008 (servicii de consultanță și

management în valoare de 43.911 RON), factura fiscală din 27 octombrie 2008 (servicii

de consultanță și management în valoare de 70.067,2 RON), factura fiscală din 04

mai 2009 (servicii de consultanță și management în valoare de 66.595,35 RON).

Prima instanță

a dat eficiență susținerilor pârâtei (pagina 2 a întâmpinării-cererii reconvenționale),

conform cărora, începând cu data de 12 septembrie 2008, aceasta a început să achite

sumele facturate de reclamantă, după cum urmează: Ordin nr. F1 din 12

septembrie 2008 - 20.000 RON; Ordin nr. F2 din 02 octombrie 2008 - 20.000 RON; Ordin

nr. F3 din 24 noiembrie 2008 - 13.911 RON; Ordin nr. F4 din 04 decembrie 2008 -

15.000 RON; Ordin nr. F5 din 17 decembrie 2008 - 15.000 RON; Bilet nr. B1 din

22 ianuarie 2009 - 50.000 RON, Bilet nr. B2 din 12 februarie 2009 - 1888 RON și

Bilet nr. B3 din 12 februarie 2009 - 18.112 RON, reținând că în total pârâta a achitat

reclamantei suma de 153.911 RON.

Observând că prețul

serviciilor de management, potrivit dispozițiilor contractuale, urma a fi achitat

doar în situația în care pârâta, urmare a diligentelor reclamantei, realiza o cifră

de afaceri de minim 600.000 euro fără TVA, nu și proporțional, pentru eventualitatea

în care se realiza o cifră de afaceri sub suma indicată, tribunalul a considerat

că plățile făcute de pârâtă nu constituie altceva decât o recunoaștere, din partea

pârâtei, a realizării obiectului contractului, cu atât mai mult cu cât prima plată

a fost efectuată după data de 01 septembrie 2008 (mai precis la 12 septembrie 2008),

dată până la care trebuiau încheiate contracte cu terții, potrivit anexei la contract

depusă în copie la dosar. Altfel spus, prima instanță a statuat că, prin plățile

efectuate, pârâta a acceptat că reclamanta și-a îndeplinit obligațiile contractuale.

În acest sens, prima instanță a făcut trimitere la contractul din 16 iulie 2008,

prin care pârâta a contractat executarea unor lucrări în favoarea SC P. SA, cu începere

din data de 18 iulie 2008, în valoare totală de 647.865 euro, fără TVA, apărarea

acesteia din urmă, privind neexecutarea contractului neputând fi primită de instanță.

Invocând dispozițiile

art. 969 C. civ. potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între

părțile contractante, instanța de fond a concluzionat că pârâta trebuie să plătească

prețul în totalitate, convențional stabilit ca fiind contravaloarea serviciilor

de management.

În temeiul prevederilor

art. 274 C. proc. civ. a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 4.984 RON cheltuieli

de judecată, reprezentând onorariu avocat (1000 RON, conform chitanței din 02

februarie 2010) și taxă judiciară de timbru (3984 RON).

În ceea ce privește

restul petitelor cererii principale, precum și cererea reconvențională, acestea

au fost anulate ca netimbrate în ședința publică din data de 01 noiembrie 2011.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel debitoarea SC C.B. SRL, solicitând schimbarea în tot a

hotărârii apelate și, rejudecând, respingerea în totalitate a acțiunii reclamantei.

În motivare, s-a susținut că hotărârea apelată s-a pronunțat cu încălcarea dispozițiilor

art. 261 pct. 5 C. proc. civ., deoarece instanța de judecată nu a examinat apărările

sale esențiale pentru dezlegarea pricinii cu privire la nulitatea contractului în

litigiu, neexecutarea obligațiilor asumate prin contractul în litigiu raportat la

lipsa documentelor justificative, obligatorii în cazul unui contract de management

în susținerea îndeplinirii acestor obligații.

În aprecierea

apelantei, obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată este consacrată

legislativ în dispozițiile art. 261 C proc. civ. și are în vedere stabilirea în

considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept,

examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare

argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat

soluția adoptată.

În cauza de față,

s-a susținut că motivarea sentinței Tribunalului Timiș nu răspunde acestor exigențe

legale, deoarece nu a examinat efectiv apărările și susținerile debitoarei, confirmând

în termeni generali situația de fapt și dezlegarea în drept.

S-a susținut că

instanța de judecată nu s-a pronunțat nici cu privire la excepția neîndeplinirii

obligațiilor asumate prin contractul în litigiu, raportat la justificarea acestora

prin documente justificative, obligativitate ce rezultă cu prisosință potrivit a

două acte autentice depuse în cauză, respectiv încheierea comercială nr. 769

din 14 iulie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția comercială, în Dosar

nr. 5340/30/2010 și raportul de inspecție fiscală, încheiat la data de 29 martie

2011 de A.N.A.F., Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Timiș, Activitatea

de Inspecție Fiscală.

Debitoarea apelantă

a mai susținut că instanța de fond i-a încălcat dreptul la apărare, încălcând dispozițiile

art. 129 pct. 5 C. proc. civ. întrucât a respins în mod nejustificat proba cu martorul

P.D. (membru în comisia de licitație), propus pentru a dovedi faptul că, reclamanta

nu a avut nicio contribuție la încheierea contractului cu SC P. SA, fără a solicita

în virtutea rolului activ, de la SC P. SA, dosarul de licitație, pentru a se convinge

ca demersurile pentru încheierea contractului cu SC P. SA au fost făcute cu mult

înainte de încheierea contractului din litigiu și, totodată, că a îndeplinit cel

mai bine condițiile de licitație.

S-a susținut că

instanța de judecată a pronunțat hotărârea cu încălcarea dispozițiilor art. 276

C. proc. civ. deoarece, deși a admis numai în parte acțiunea formulată de reclamantă,

a dispus obligarea pârâtei la plata în integralitate a cheltuielilor de judecată

solicitate de aceasta.

Prin notele de

ședință formulate, apelanta SC C.B. SRL a arătat în completarea motivelor de apel

că instanța de judecată, cu încălcarea dispozițiilor art. 9 alin. (3) din O.U.G.,

a transformat cererea formulată pe procedura specială prevăzută de art. O.U.G.

nr. 119/2007, într-o cerere pe dreptul comun cu motivarea că prin întâmpinarea formulată

societatea s-a opus transformării.

Prin decizia civilă

nr. 230 din 12 decembrie 2012, Curtea de Apel Timișoara a respins apelul declarat

de debitoarea SC C.B. SRL Lugoj împotriva sentinței civile nr. 63/PI din 21

februarie 2012, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. 3827/30/2011, în contradictoriu

cu intimatele creditoare SC N.S. SR și S.B.A., reținând în esență caracterul nefondat

al criticilor formulate.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs SC C.B. SRL prin administrator judiciar Casa de Insolvență

R. SPRL - Filiala Hunedoara.

Prin decizia

nr. 1282 din 01 aprilie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul

declarat, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe,

reținând că, datorită faptului că starea de insolvență a debitoarei a fost declarată

judiciar anterior pronunțării deciziei recurate prin sentința civilă nr. 2513/F/2012

pronunțară de Tribunalul Timiș, situația juridică a recurentei urmează să facă obiectul

analizei instanței de apel din perspectiva incidenței cauzei de suspendare legală

de drept reglementată de art. 36 din Legea nr. 85/2006, raportat la calitatea apelantei

în procedura insolvenței și la data la care a intervenit starea de insolvență a

acesteia.

După casare cu

trimitere spre rejudecare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara

sub nr. 3827/ 30/2011*.

Prin notele de

ședință, administratorul judiciar Casa de Insolvență R. SPRL - Filiala Hunedoara

a invocat excepția autorității de lucru judecat în temeiul art. 1201 C. civ., arătând

că între părți a mai existat un litigiu ce a avut același obiect, soluționat în

dosarul Tribunalului Timiș cu nr. 5340/30/2010.

Curtea de Apel

Timișoara, secția a ll-a civilă, prin decizia nr. 841 din 29 octombrie 2014 a respins

excepția autorității de lucru judecat, a respins, ca nefondat apelul pârâtei.

Abordând apelul

declarat din perspectiva îndrumărilor date de instanța de recurs, Curtea a constatat,

prin încheierea din data de 24 septembrie 2014, lipsa incidenței dispozițiilor

art. 36 din Legea nr. 85/2006, referitoare la suspendarea de drept a judecării apelului.

S-a considerat

că rațiunea acestui text de lege este aceea de a preîntâmpina derularea concomitentă

a două proceduri paralele având același scop, câtă vreme în cadrul procedurii insolvenței

urmează a se analiza de către administratorul judiciar creanțele tuturor creditorilor

debitoarei insolvente, cu excepția celor constatate prin titluri executorii, scopul

acestei dispoziții fiind acela de a împiedica derularea concomitentă a unor executări

silite a bunurilor debitoarei, care să lipsească de finalitate scopul procedurii

insolvenței, așa cum este el definit în art. 2 din Legea nr. 85/12006.

S-a apreciat că

apelul declarat de debitoare și însușit de administratorul judiciar nu reprezintă

o acțiune împotriva debitoarei și a bunurilor acesteia ci, dimpotrivă o acțiune

a debitoarei împotriva unui pretins creditor al său, scopul acestui apel, privit

ca acțiune judiciară distinctă, constând în înlăturarea efectelor sentinței civile

pronunțată de prima instanță în condițiile art. 720

1

și urm. C. proc.

civ. și care, în viziunea art. 720

8

C. proc. civ. constituie titlu executoriu.

Cu privire la

excepția autorității de lucru judecat instanța de apel a reținut că derularea unei

proceduri de emitere a unei ordonanțe de plată, nu conferă soluției cu care se finalizează

procedura caracter de putere de lucru judecat, această concluzie decurgând din conținutul

art. 9 alin. (3) din O.U.G. nr. 119/2007, conform căruia, în cazul în care cererea

creditorului este respinsă, acesta poate introduce cerere de chemare în judecată

potrivit dreptului comun.

Analizând pe fond

criticile apelantei, instanța de apel nu a putut reține încălcarea de către prima

instanță a prevederilor art. 261 C. proc. civ. referitoare la obligația de motivare

a hotărârilor judecătorești, atâta vreme cât din simpla lectură a hotărârii primei

instanțe se pot identifica argumentele pentru care instanța de fond a concluzionat

asupra temeiniciei pretențiilor reclamantei și caracterului nefondat al susținerilor

pârâtei.

Susținerile apelantei

privitoare la lipsa unei contraprestații a reclamantei, au fost găsite fără suport

probator, fiind chiar contrazise de starea de fapt, din care rezultă efectuarea

de către apelantă a unor plăți periodice, către reclamantă, în derularea aceluiași

contract, așa cum a reținut de altfel și instanța de fond.

În ceea ce privește

critica privind încălcarea dispozițiilor art. 276 C. proc. civ., Curtea a reținut

că în mod corect prima instanță a dispus obligarea pârâtei debitoare la plata sumei

de 4984 RON din care 1000 RON onorariu avocat și 3984 RON taxă judiciară de timbru

achitată conform chitanței aflată la dosar fond.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta Casa de Insolvență R. SPRL, Filiala Hunedoara,

în calitate de administrator judiciar al SC C.B. SRL - în insolvență solicitând

admiterea recursului, desființarea în întregime a deciziei recurate și în rejudecare

respingerea cererii de chemare în judecată formulată de S.B.A. în principal ca fiind

inadmisibilă, iar în subsidiar ca fiind nefondată.

Recurenta-pârâtă

își subsumează global criticile de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și

9 C. proc. civ. aducând în susținere următoarea argumentație:

Atât hotărârea

instanței de fond, cât și decizia recurată, sunt lipsite de temei, iar instanțele

nu au cercetat fondul cauzei sub aspectul temeiniciei și legalității.

Hotărârea apelată

a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., deoarece

instanța de judecată nu a examinat apărările esențiale pe care Ie-a invocat pentru

dezlegarea pricinii, cu privire la nulitatea contractului în litigiu, neexecutarea

obligațiilor asumate prin acesta, raportat la lipsa documentelor justificative,

obligatorii în cazul unui contract de management în susținerea îndeplinirii acestor

obligații.

Consideră recurenta

că motivarea instanței de fond cât și cea a instanței de apel nu răspund acestor

exigențe legale, dat fiind faptul că acestea nu au examinat efectiv apărările și

susținerile debitoarei, confirmând în termeni generali situația de fapt și dezlegarea

în drept, deși în apărare a invocat nulitatea absolută a contractului de management

din 08 iulie 2008, în litigiu, dat fiind faptul că acestuia îi lipsește cauza licită,

fiind astfel incidente dispozițiile art. 948 pct. 4 și art. 966 C. civ., ambele

instanțe de judecată nu s-au pronunțat cu privire la această apărare, ce era esențială

pentru dezlegarea în drept a speței.

Apreciază recurenta

că dacă instanțele ar fi analizat cu o atenție deosebită tot materialul probator

administrat în cauză soluția ar fi fost una temeinică și legală, și ar fi constatat

fără putință de tăgadă că lipsește contraprestația reclamantei, ceea ce reprezintă

scopul imediat al cauzei, determinând lipsa cauzei.

Consideră recurenta

că instanțele nu s-au pronunțat nici cu privire la excepția neîndeplinirii obligațiilor

asumate prin contractul în litigiu, raportat la justificarea acestora prin documente

justificative, obligativitate ce rezultă cu prisosință potrivit a două acte autentice

depuse în cauză, respectiv încheierea comercială nr. 769 din 14 iulie 2010, pronunțată

în Dosarul nr. 5340/30/2010 al Tribunalului Timiș, secția comercială și respectiv

raportul de inspecție fiscală încheiat în data de 29 martie 2011 de ANAF, Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Județului Timiș, Activitatea de Inspecție Fiscală.

Având în vedere aceste două documente justificative, se arată, instanțele ar fi

trebuit să le analizeze și să le dea eficiență prin raportare și la celelalte probe

administrate în cauză.

Astfel, potrivit

încheierii comerciale nr. 769 din 14 iulie 2010, ce privea același litigiu pe calea

ordonanței de plată, instanța a reținut temeinic și legal, obligația reclamantei

de a face dovada serviciilor prestate, lucru care de altfel, atât instanța de fond

cât și cea de apel nu a luat în considerare o astfel de motivare, că pe de altă

parte, prin raportul de inspecție fiscală, întocmit la data de 29 martie 2011, s-a

reținut că plățile făcute către reclamant în baza contractului în litigiu, au fost

considerate nedeductibile, întrucât nu au fost justificate prin documente justificative

și au fost date jos din baza de calcul a impozitului pe profit și TVA, obligând

societatea debitoare pe SC C.B. SRL la plata majorărilor și penalităților de întârziere.

Consideră recurenta

că atât instanța de fond cât și cea de apel nu au dat eficiență probei cu interogatoriu,

din care rezultă că reclamanta intimată nu a realizat nicio prestație pentru recurentă,

așa cum pretinde prin facturile depuse la dosar și solicitate pentru a fi plătite,

făcând trimitere la actele depuse la dosarul cauzei.

Precizează recurenta

că, în speță, contractul din 16 iulie 2008, singurul invocat de reclamantă ca și

prestație, raportat la înscrisurile depuse în cauză, nu a asigurat cifra de afaceri

de minim 600.000 euro plus TVA, până la data de 01 septembrie 2008. Acest lucru

se poate desprinde din înscrisul „Situație cifră afaceri - contract din 16

iulie 2008, cifra de afaceri aferentă acestui contract până la cifra de afaceri,

potrivit art. 152 alin. (2) C. fisc., art. 38 din Ordinul nr. 1752/2005, reprezentând

contravaloarea lucrărilor executate și facturate, fără TVA, chiar neîncasate.

O altă critică

pe care recurenta înțelege să o invoce este că instanța de fond i-a încălcat dreptul

la apărare, încălcând astfel dispozițiile art. 129 pct. 5 C. proc. civ.

Din această perspectivă

recurenta își exprimă nemulțumirea față de faptul că instanța de fond i-a respins

proba cu martori și cu înscrisuri.

Consideră recurenta

că instanța în virtutea rolului activ, putea solicita de la SC P. SA dosarul de

licitație, tocmai pentru a se convinge că demersurile efectuate de recurentă pentru

încheierea contractului cu SC P. SA au fost făcute cu mult înainte de încheierea

contractului din litigiu, îndeplinind cel mai bine condițiile de licitație.

Consideră recurenta

pârâtă că dacă creanța deținută de S.B.A., este constatată printr-un titlu executoriu,

creditoarea trebuia să formuleze cerere de admitere a creanței la dosarul de insolvență

aflat pe rolul Tribunalului Timiș, fapt care nu s-a întâmplat nici până la data

formulării prezentului recurs. Se arată că, creanțele stabilite prin titluri executorii

nu sunt supuse verificării de către administratorul judiciar conform dispozițiilor

art. 66 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, acestea se trec în Tabelul creanțelor,

iar împotriva acestor creanțe pot fi formulate contestații de către persoanele îndreptățite

conform art. 73 din Legea nr. 85/2006. Astfel, precizează recurenta, dacă creditoarea

S.B.A., deținea sau nu un titlu executoriu această acțiune trebuia eventual soluționată

în cadrul procedurii de insolvență de către judecătorul-sindic, iar Dosarul nr.

3827/30/2011*, trebuia suspendat în virtutea dispozițiilor art. 36 din Legea

nr. 85/2006.

Intimata-reclamantă

a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte,

examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate, constată că recursul

este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Instanța de apel

a examinat motivele de apel invocate de pârâtă, argumentându-și raționamentul în

baza căruia și-a fundamentat soluția pronunțată, răspunzând motivat criticilor formulate

raportându-se în mod constant la probatoriul administrat, hotărârea recurată îndeplinind

cerințele impuse de art. 261 C. proc. civ.

Astfel instanța

de apel a analizat motivele de apel, privind încălcarea de către prima instanță

a art. 261 C. proc. civ., modalitatea de executare a obligațiilor contractuale din

perspectiva clauzelor contratului de management precum și criticile vizând încălcarea

de către instanța de fond a dispozițiilor art. 276 C. proc. civ.

Criticile din

recurs care vizează încălcarea dreptului la apărare al recurentei se referă la modul

în care a fost administrat și interpretat probatoriu. Ele nu pot fi însă primite

întrucât, pe de-o parte instanța este suverană în a aprecia asupra utilității și

pertinenței probatoriilor solicitate iar, pe de cealaltă parte aceste critici au

în vedere netemeinicia hotărârii instanței de apel care nu poate forma obiect de

analiză în această fază procesuală în raport de art. 304 C. proc. civ.

De remarcat este

faptul că în ceea ce privește critica referitoare la nulitatea contractului nr.

5/2008, aceasta a fost invocată pe calea cererii reconvenționale care a fost anulată

ca netimbrată, motiv pentru care nu poate fi analizată în forma prezentată de recurentă.

Critica ce vizează

posibilitatea suspendării judecății acțiunii prin care intimata creditoare își valorifică

creanța constatată prin titlu executoriu este lipsită de fundament întrucât încheierea

din data de 24 septembrie 2014 prin care instanța de apel a reținut lipsa incidenței

în speță a dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței

nu a fost recurată, soluția pronunțată intrând în putere de lucru judecat.

Este de subliniat

că mare parte din argumentația adusă în susținerea motivelor de nelegalitate invocate

se raportează la modul în care a fost administrat și interpretat probatoriul, împrejurare

ce situează analiza acestora în sfera controlului de temeinicie și nu cea a controlului

de legalitate configurat de art. 304 C. proc. civ.

În considerarea

celor ce preced Înalta Curte, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă

de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, va respinge, ca nefondat,

recursul pârâtei și, constatând îndeplinite cerințele art. 274 C. proc. civ., va

obliga recurenta-pârâtă să plătească intimatei S.B.A.- 3000 RON cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de recurenta-pârâtă Casa de Insolvență R. SPRL administrator judiciar al

SC C.B. SRL împotriva deciziei nr. 841 din 29 octombrie 2014 pronunțată de Curtea

de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâta să plătească

intimatei S.B.A. - 3000 RON cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

9 martie 2015.