ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 28/2015

Asupra conflictului negativ de competență de față: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara, reclamantul D.A.I. a chemat în judecată pe pârâta SC O.T.P.B.R. SA, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate existența clauzelor abuzive prevăzute de art. 5 pct. 5.2, 5.3 și 5.4 din Contractul de credit din 21 februarie 2008; să oblige pârâta la calcularea retroactivă și pentru viitor a ratelor dobânzii după formula L.B. la 3 luni+ marja băncii la semnarea contractului; să oblige pârâta la restituirea integrală a sumelor încasate abuziv; să oblige pârâta să precizeze în mod transparent formula dobânzii; să se constate că pârâta a majorat unilateral dobânda; să se constate existența clauzelor abuzive prevăzute de art. 6 pct. 6.2 și 6.1; să se constate nulitatea absolută a actului adițional din 15 septembrie 20101, cu obligarea pârâtei la restituirea sumelor cu dobânda legala.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat, în esență, că dispozițiile contractuale privind dobânda variabilă sunt abuzive, încălcând prevederile art. 37 lit. a) din O.U.G. nr. 50/2010; s-a mai susținut că, în ceea ce privește perceperea comisionului de risc, această clauză creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei credințe. În drept au fost invocate dispozițiile art. 969, 968, 970, 983 C. civ., Legea nr. 193/2000 și Directiva nr. 93/2013. Pârâta a formulat întâmpinare în cauză, prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Timișoara, precum și cerere reconventională. Prin sentința civilă nr. 7770 din 10 iunie 2014, Judecătoria Timișoara a admis excepția necompetenței teritoriale, declinând competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București.

În argumentarea soluției pronunțate, Judecătoria Timișoara a reținut că sediul pârâtei este în București, aparținând de circumscripția Judecătoriei sectorului 1 și făcând aplicarea art. 107 C. proc. civ., a constatat că nu este competentă teritorial de a soluționa pricina. Totodată, s-a reținut că nu pot fi avute în vedere dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere că în speță se solicită doar constatarea existenței unor clauze abuzive într-un contract valabil încheiat în 21 februarie 2008 și nu constatarea nulității absolute, anularea, rezolutiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau repararea pagubelor produse consumatorilor.

Prin sentința civilă nr. 15474 din 25 septembrie 2014, Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția necompetenței teritoriale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara și constatând ivit conflictul negativ de competență a înaintat cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea acestuia. Pentru a hotărî astfel, Judecătoria sectorului 1 București a reținut că acțiunea, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, are ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale inserate în contractul de credit din 21 februarie 2008, încheiat de părți, în care reclamantul are calitatea de consumator.

În cuprinsul contractului de credit, la art. 16.2., s-a menționat că litigiile și neînțelegerile de orice fel dintre părți vor fi soluționate de părți pe cale amiabilă, iar dacă nu se ajunge la un acord, competența aparține instanțelor judecătorești din localitatea unde este înregistrat sediul social al băncii. S-a mai reținut că art. 126 alin. (2) C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 prevede că în litigiile din materia protecției drepturilor consumatorilor, precum și alte cazuri prevăzute de lege, părțile pot conveni alegerea instanței competente, în condițiile prevăzute la alin. (1), numai după nașterea dreptului la despăgubire, orice convenție contrară fiind considerată ca nescrisă.

Ca atare, s-a apreciat că, în speță, nu poate fi invocată clauza atributivă de competență inserată în contractul părților, având în vedere că prezenta acțiune a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara la data de 27 martie 2014, după intrarea în vigoare a N.C.P.C., clauza fiind redactată la momentul încheierii contractului de credit, respectiv 21 februarie 2008, iar nu după nașterea dreptului la despăgubire, cum impune textul de lege în mod imperativ. În consecință, s-a apreciat că o asemenea prevedere este considerată nescrisă și nu poate justifica alegerea instanței în a cărei circumscripție se află sediul băncii. S-a mai reținut că regula în materia competenței teritoriale este înscrisă în art. 107 alin. (1) C. proc.

civ. însă, în această materie s-a reglementat o competență teritorială alternativă, reclamantul având alegerea între două sau mai multe instanțe simultan competente conform art. 116 C. proc. civ., iar odată introdusă cererea la una din instanțele prevăzute de lege ca deopotrivă competentă, respectiva instanță este legal învestită, neputându-și declina competența. Totodată, în raport de dispozițiile art. 113 pct. 8 C. proc. civ. și față de petitul cererii - acțiune în constatarea caracterului abuziv al unor clauze din convenția de credit în care reclamantul are calitatea de consumator în relația cu banca - Judecătoria Timișoara era deopotrivă competentă să soluționeze prezenta cauză, în calitate de instanță de la domiciliul reclamantului.

Prin urmare, instanța a apreciat ca fiind întemeiată excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei sectorului 1 București și față de dispozițiile art. 126 alin. (2) teza finală raportat la art. 113 pct. 8 C. proc. civ. și art. 132 alin. (1) și (3) același cod, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara. Înalta Curte constatând că în cauză există un conflict negativ de competență în sensul art. 133 alin. (1) C. proc. civ. ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara, pentru următoarele considerente: Regula generală în materia competenței teritoriale este instituită de art. 107 C. proc.

civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, care prevede că „Cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel". Conform art. 113 alin. (1) pct. 8 din același cod, în afară de instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, mai este competentă „instanța domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulității absolute, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor". Înalta Curte reține că, în speță, reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente, astfel cum rezultă din dispozițiile legale evocate iar pentru toate cazurile în care legea stabilește o competență teritorială alternativă, conform art. 116 C. proc.

civ., dreptul de a decide care dintre instanțele deopotrivă competente să fie sesizate, revine exclusiv reclamantului. Din această perspectivă, se constată că în raport de obiectul cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 113 pct. 8 raportat la art. 116 C. proc. civ., Judecătoria Timișoara fiind prima sesizată, acesteia îi revine competența de soluționare a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 ianuarie 2015.