ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 313/2020

Ședința publică din data de 6 februarie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea la 24 februarie 2015 sub nr. x/2015, astfel cum a fost formulată și precizată ulterior, după declinarea cauzei la Judecătoria Sectorului 1 București, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. și C. S.A. - Agenția Craiova Est, au solicitat instanței constatarea caracterului abuziv al clauzelor existente în contractul de credit nr. x/25.07.2008, încheiat cu C. - Sucursala Craiova Est și în actele adiționale de reeșalonare nr. 1/24.02.2012, nr. 2/09.08.2012, nr. 3/12.03.2013 și pronunțarea unei hotărâri prin care:

- să se constate nulitatea clauzelor abuzive existente în contractul de credit nr. x/25.07.2008, clauze inserate în: art. 1.2, art. 1.3, art. 3.1, art. 4.1, art. 4.3, art. 4.4 alin. fin, art. 5.1, art. 5.4, art. 5.5 (clauza de la acest articol, instituie anatocismul prin perceperea unei dobânzi de 4% pentru creditul restant și "alte sume" nenumite, restante și de 4% pentru dobânda restantă, cuantumul dobânzilor putând depăși sumele asupra cărora sunt calculate, cu alte cuvinte în perioade de criză, banca poate percepe o dobândă de peste 11%, față de dobânda înscrisă în art. 1.2 din contract), art. 5.2 alin. (2) raportat la art. 6.2, art. 6.3, art. 6.4 alin. final, art. 6.5, art. 7.1 lit. f), j), k), n), o), art. 7.2, art. 7.3, art. 8.2 alin. final, art. 9.5 alin. (1) final și alin. (2), art. 9.7, art. 9.8, art. 9.10, art. 9.11, art. 9.12, art. 11.2 alin. final, clauze privitoare la: comision de acordare, comision de rambursare anticipată, comision de conversie, comision de retragere, comision de tragere credit, comision de administrare, comision de risc, comision de schimb valutar, comision de restructurare, comision de reeșalonare, comision de schimbare a datei scadenței, comision de procesare, incompatibile cu principiile bunei credințe și echilibrului contractual ce trebuiau să guverneze contractul, la data încheierii lui și care au creat un dezechilibru evident în derularea normală și morală a contractului menționat;

- să se constatate nulitatea absolută a clauzei ce privește modul de calcul al dobânzii percepute (art. 1.2 raportat la art. 5.1 și 5.4), compusă dintr-o marjă care nu a fost fixă, dar asupra căreia nu a existat nicio predictibilitate, consumatorul, în calitate de debitor al obligației de plată, neavând nicio posibilitate de a previziona marja, dobânda fiind stabilită în baza a două elemente, ambele variabile: unul, l-a reprezentat indicele de referință LIBOR la 3 luni, iar celălalt element a fost marja băncii, tot variabilă în funcție de criterii numai de bancă știute ("decizia băncii", care poate interveni în orice moment, în mod discreționar și unilateral, fără legătură cu nimic, a se vedea art. 5.3 alin. final, art. 5.4 alin. (1) și (2), fără a fi necesară semnătura clientului pe graficul de rambursare ce atestă modificarea dobânzii sau indiferent dacă clientul primește sau nu, graficul de rambursare);

- să se dispună recalcularea dobânzii în integrum după formula marja fixă de 4,9% plus indice de referința Libor la 3 luni, pentru ca excedentul de dobânda (de la 4,9% până la 6,9% și 11% cât a calculat banca abuziv prin variația marjei pe criterii nedeclarate) să fie restituit;

- să se constate caracterul abuziv al clauzelor inserate în art. 1.2, art. 1.3, art. 3.1, art. 4.1, art. 4.3, art. 4.4 alin. fin, art. 5.1, art. 5.4, art. 5.5 (clauza de la acest articol, instituie anatocismul prin perceperea unei dobânzi de 4% pentru creditul restant și "alte sume" nenumite, restante și de 4% pentru dobânda restantă, cuantumul dobânzilor putând depăși sumele asupra cărora sunt calculate, cu alte cuvinte în perioade de criză, banca poate percepe o dobândă de peste 11%, față de dobânda înscrisă în art. 1.2 din contract), art. 5.2. alin. (2) raportat la art. 6.2, art. 6.4 alin. final, art. 6.5, art. 7.1 lit. f), j), k), n), o), art. 7.2, art. 7.3, art. 8.2 alin. final, art. 9.5 alin. (1) final și alin. (2), art. 9.7, art. 9.8, art. 9.10, art. 9.11, art. 9.12, art. 11.2 alin. final, să se dispună eliminarea acestora din contract și din actele adiționale, iar ca o consecință firească și legală, să fie obligată pârâta să-i restituie toate sumele încasate în mod necuvenit, cu titlu de comisioane, precum și sumele rezultate din calculul dobânzii stabilite în mod arbitrar de către bancă și orice altă sumă ce se va dovedi a fi încasată abuziv de către bancă, etc.), calculate de la data încheierii contractului și până la data pronunțării, în prezent și pe viitor până la conformare, potrivit sentinței, sume reactualizate la data plății efective, precum și la plata dobânzilor legale și penalităților aferente sumelor încasate nelegal, de asemenea, reactualizate la data plății efective;

- să se constatate caracterul abuziv al clauzelor din actele adiționale nr. x/2012, y/2012, z/2013 cu privire la comisioanele de reeșalonare (art. 1 și art. 2), în cuantum de 150 €, 250 € și 400 € și să se dispună restituirea acestora; clauza din art. 4 (actul adițional nr. 1/2012), art. 3 (act adițional nr. x și 3/2013) care a fost identică în toate cele 3 acte, adică neremedierea în mod satisfăcător pentru bancă a unui caz de neîndeplinire, (banca nedefinind într-un mod neechivoc ce înseamnă sintagma "satisfăcător pentru bancă"), a dat dreptul băncii "să declare ca fiind imediat scadente și exigibile toate sumele datorate în baza prezentului contract, cât și în baza celorlalte contracte de credit semnate cu banca". Au menționat că mai aveau la această bancă un contract de împrumut în RON, cu scadență în 2017, având de achitat la acest moment aprox. 20.000ei (în rate lunare de 1.000 RON).

- să se dispună stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb valutar CHF/LEU pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit, la valoarea de 2,13 RON pentru 1 CHF - valoarea de la data de 31.07.2008, data schimbului din franci în RON, dispunând restituirea creditului prin folosirea acestui curs de schimb, respectiv recalcularea ratelor și dobânzilor și rambursarea creditului la valoarea în RON a francului elvețian, de la data încheierii contractului, până la data scadenței pe toată durata de valabilitate a contractului, la dobânda de 4,9% modificată în plus sau în minus) la trei luni doar în funcție de indicele de referință Libor (iar nu după voința băncii) și să se dispună că acest indice să fie singurul care este variabil în calculul dobânzii, dobânda variind sub sau peste 4,9% numai și numai în funcție de Libor la 3 luni, urmând ca pârâtele să-i restituie sumele plătite în plus;

- să fie obligată pârâta la plata unor daune morale în cuantum de 30.000 1ei pentru comportamentul abuziv, de monopol și putere dominantă, pentru prejudiciul moral cauzat prin comercializarea datelor cu caracter personal, pentru ignorarea cererilor repetate formulate către bancă, pentru determinarea semnării actelor adiționale (l și 2 din 2012, 3/2013) la sfârșitul perioadei de reeșalonare, sub amenințarea declarării creditului scadent și fără a-i înmâna graficele de rambursare aferente acestor acte adiționale, pentru afectarea, prin actele adiționale a unui alt contract în RON, fără nici o legătură cu cel supus analizei în prezenta cauză, pentru stratagemele la care a recurs banca de amăgire, de înșelare și în final, de intimidare, pentru ignorarea cererii de a repune contractul pe bazele O.U.G. nr. 50/2010, pentru refuzul de a implementa reducerea marjei fixe a băncii cu 2% în absența oricărei declarații din partea sa (adică, pârâta le-a condiționat scăderea marjei băncii de obligarea lor de a-i da o declarație pe proprie răspundere prin care să afirme că banca i-a informat întotdeauna corect și la timp, că le-a emis grafice de rambursare, că nu au fost niciodată probleme și că s-au angajat să nu inițieze vreodată o acțiune împotriva băncii) și la plata unor daune-interese de 250 RON/zi întârziere, calculate de la pronunțarea hotărârii judecătorești până la data când se conformează efectiv celor dispuse de instanță.

- să se constatate nulitatea absolută a oricăror clauze de genul celor din art. 9.8 raportat la art. 9.12 ce creează în sarcina garantului ipotecar orice alte obligații cu excepția celei de garantare cu ipotecă asupra locuinței proprietatea sa, situată în Craiova, str. x, et. l, jud. Dolj, cu plata unor daune de 100 RON/zi întârziere, calculate de la data pronunțării până la data remedierii în contract și 10.000 RON daune morale, prejudiciul încercat de, B., garant ipotecar, fiind evident prin comercializarea datelor cu caracter personal, prin obligarea sa de a se judeca în București pentru aspecte legate de contract care nu ar fi trebuit să o privească personal, dar au fost introduse cu rea credință și prin înșelătorie, în contract și pentru punerea în sarcina sa a unor obligații neavute în vedere și nediscutate la data contractării creditului, neavând niciun beneficiu din credit, titularul contractului fiind sora sa. Au solicitat și obligarea la plata cheltuielilor dovedite a fi efectuate în legătură cu procesul de față.

La data de 24 august 2015, reclamanții A. și B. au formulat următoarele precizări:

Cu privire la capătul I de cerere, au solicitat constatarea caracterului abuziv și pronunțarea nulității a următoarelor clauze inserate la art. 1.2 coroborat cu art. 5.1 și art. 5.4 (care se referă la modul de calcul al dobânzii și modificarea acesteia fără criterii transparente și declarate în contract, fără a încunoștința clientul, în special prevederile din alin. final din art. 5.4).

În ceea ce privește modul de calcul al dobânzii, clauzele abuzive din articolele menționate au permis băncii, ca în mod ilicit să crească marja băncii și, implicit, dobânda cu peste 2 puncte procente, cu toate că Libor a fost în scădere continuă. Dobânda din convenția de credit are 2 componente (indicele Libor la 3 luni și marja băncii), ambele variabile, marja putând fi modificată de către bancă în orice moment, conform deciziei sale unilaterale, iar dacă debitorul nu acceptă modificarea unilaterală de dobândă din partea băncii este obligat să restituie creditul cu toate dobânzile și comisioanele până la data plății în maxim 30 de zile (motivarea în fapt și în drept se regăsește la pag. 3 - 5 din acțiunea introductivă).

Cu privire la precizări pe capătul III de cerere, respectiv indicarea în concret a sumelor ce s-au cerut a fi restituite, care sunt dobânzile și actualizările solicitate și indicarea modului de calcul: suma de 3.300 CHF, plătită cu titlul de comision de acordare, rezultată din art. 1 lit. a) din contract; suma de 1.000 euro plătită cu titlul de comision de reeșalonare, rezultată din însumarea comisioanelor stipulate în actele adiționale; suma de 456,90 CHF reținută prin art. 2 alin. (4) din actul adițional nr. x/2013, deși a achitat ratele plus dobânda, așa cum a solicitat banca, deși nu avea nicio restanță, suma de 969,86 CHF reținută abuziv cu titlul de "primă asigurare" pe perioada de reeșalonare (februarie 2012 - august 2013), deși nu a fost stipulat nici în contract, nici în actele adiționale (a nu se confunda cu asigurarea pe viață și asigurarea imobilelor ipotecate, asigurări pentru care a plătit anula între 1.000 și 1.700 CHF și care nu au nicio legătură cu primite de asigurare reținute în perioada de reeșalonare).

Suma de 24.750 CHF reprezentând de 3 ori comisionul de 3% aplicabil la soldul creditului de 165.000 pentru modificarea "duratei" sau "altor condiții" ale creditului.

Suma de 34.560 CHF din care 21.060 CHF dobândă majorată abuziv cu 2 pp, pe parcursul derulării convenției (78 luni x 270 CHF/lună, media dobânzii plătite în plus față de cât ar fi plătit dacă s-ar fi calculat după formula 4,9%+Libor la 3 luni) și 13.500 CHF plătiți în perioada de reeșalonare (rate, potrivit solicitării băncii) și care nu s-au regăsit ca fiind încasați.

Au solicitat ca banca pârâtă să fie obligată să le restituie sumele încasate abuziv, respectiv cele menționate la pct. 1, 2, 3, 4, 7 și suma de 21.060 CHF menționată la pct. 6, în total 33.886 CHF și 1.000 EURO, sume care să fie achitate în valută, așa cum au fost percepute, astfel că nu s-ar mai impune actualizarea acestora, dar să se achite și dobânda aferentă acestor sume, în principal dobânda să fie în același cuantum care li s-a impus, abuziv, în subsidiar, dobânda legală aferentă acestor sume, calculate de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective, cu plata unor daune interese în cuantumul și cu motivarea arătate la petitul VI din acțiune (pag. 2-3).

În subsidiar, au solicitat să se dispună rambursarea creditului la valoarea în RON a francului elvețian, la data tragerii, adică rambursarea sumei de 344.421 RON, în rate lunare, descrescătoare, pe parcursul a 240 luni, cu o dobândă în care marja băncii de 4,9% să fie fixă, obligând pârâta să scadă din această sumă tot ceea ce s-a achitat până în prezent și să înlăture toate penalitățile inventate (lit. c) pct. 5 din prezenta).

Inserarea în contract a unei clauze ce privește orice alte obligații ale garantului ipotecar în afară de aceea de a se ipoteca locuința au fost abuzive, introduse în contract prin înșelătorie și sunt lovite de nulitate. Aceste clauze sunt toate cazurile de neîndeplinire din secțiunea 7, care îl vizează pe garantul ipotecar, cum ar fi 7.1 lit. j) raportat la art. 7.2 alin. final, 7.1 lit. k), lit. n), art. 9.8 raportat la art. 9.12, art. 9.10, cu motivarea expusă la lit. B) pct. 4-5 din acțiunea introductivă.

Prin sentința civilă nr. 20188 din 2 noiembrie 2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București s-a admis excepția necompetenței materiale și teritoriale a instanței și s-a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Vâlcea.

Prin încheierea din 11 martie 2016, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă a respins excepția necompetenței teritoriale a instanței, cauza fiind suspendată prin încheierea din 21 aprilie 2017.

Prin sentința civilă nr. 1440 din 20 decembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată de reclamanții A. și B. și a constatat caracterul abuziv al clauzelor contractuale de la art. 1.2, art. 5.1, art. 5.4, art. 1.3 lit. a) și b), art. 5.5, art. 6.4, art. 7.1 lit. k), n) și o), art. 7.2 teza ultimă, art. 7.3, art. 8.2, art. 4 din actul adițional nr. x/24.02.2012, art. 3 din actul adițional nr. x/09.08.2012, art. 3 din actul adițional nr. x/12.03.2013 și nulitatea acestor clauze; a omologat raportul de expertiză contabilă D.; a obligat pe pârâtă să restituie reclamantei suma de 15.689,94 CHF, reprezentând diferență dobândă plătită în plus și 4.297,60 CHF alcătuită din 3.300 CHF comision de acordare credit, 949,86 CHF comision de restructurare credit și 47,74 CHF comision de administrare cont; a respins toate celelalte petite ale acțiunii astfel cum a fost precizată și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.200 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanții A. și B., precum și pârâta C. S.A..

Prin decizia nr. 804/A-C din 17 decembrie 2018, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins apelul formulat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1440 din 20 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, în dosarul nr. x/2015.

A admis apelul formulat de pârâta C. S.A. (devenită E. SA) împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată și completată și a constatat caracterul abuziv al următoarelor clauze:

- clauza privind stabilirea dobânzii variabile prevăzută de art. 1.2, art. 5.1, art. 5.4 din contractul de credit nr. x/26.07.2008;

- clauza privind comisionul de rambursare anticipată prevăzută de art. 1.3 lit. b) și art. 6.4 alin. (1) teza finală din contractul de credit nr. x din 26 iulie 2008;

- clauza de declarare a scadenței anticipate cuprinsă în art. 7.1. lit. n) din contractul de credit nr. x din 26 iulie 2008;

- clauza privind stabilirea unei dobânzi penalizatoare cuprinsă în art. 7.3 contractul de credit nr. x din 26 iulie 2008;

- clauza privind prorogarea de competență cuprinsă în art. 8.2 contractul de credit nr. x din 26 iulie 2008.

A obligat apelanta-pârâtă să restituie apelantei-reclamantei suma de 15.689,94 CHF, reprezentând diferență dobândă plătită în plus, în echivalent RON la data plății.

A respins toate celelalte petite ale acțiunii astfel cum a fost precizată și completată, menținând în rest sentința.

Împotriva deciziei nr. 804/A-C din 17 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta E. S.A..

Prin memoriul de recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., pârâta E. S.A. (fostă C. SA) solicită în principal casarea în tot a deciziei și a sentinței ca fiind pronunțate de instanțe necompetente teritorial, trimiterea cauzei instanței competente, iar în subsidiar, casarea în parte a deciziei atacate cu trimiterea cauzei instanței de apel, care, rejudecând în limitele hotărârii de casare, va admite apelul formulat de Bancă, iar pe fond va respinge cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu obligarea intimaților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia "casarea unor hotărâri se poate cere atunci când prin hotărârea dată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității", recurenta susține că Tribunalul Vâlcea nu a fost competent din punct ce vedere teritorial să judece fondul litigiului deferit judecații, și, corelativ, nici Curtea de Apel Pitești nu a fost competentă teritorial să judece apelul cauzei, având în vedere alegerea de competență realizată de către părți prin art. 8.2 din Contractul de Credit.

Potrivit dispozițiilor art. 8.2 din Contract "orice litigiu în legătură cu prezentul Contract care nu s-a putut soluționa amiabil între părți va fi soluționat de instanțele judecătorești din București".

Prin urmare, părțile, în considerarea prevederilor art. 19 C. proc. civ. de la 1865, în vigoare la data încheierii Contractului, în baza acordului de voință exprimat, au încheiat o convenție atributivă de competență prin care au convenit prorogarea convențională de competență teritorială, derogând astfel de la competența teritorială alternativă reglementată de lege lata prin art. 113 pct. 8 C. proc. civ.

Așadar, din analiza prevederilor art. 8.2 din Contractul de Credit, recurenta consideră că nu se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, din moment ce acestea nu fac altceva decât să concretizeze regulile de competență de drept comun, ceea ce era în perfect acord cu prevederile legislative de la momentul semnării Contractului.

Astfel, analiza caracterului pretins abuziv al unei clauze contractuale trebuie să se raporteze la cadrul normativ aplicabil la momentul inserării respectivei clauze, iar nu la legislația ulterioară, chiar dacă acesta ar fi mai favorabil uneia dintre părțile Contractului.

Pentru aceste considerente, recurenta solicită admiterea excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului Vâlcea și a Curții de Apel Pitești, anularea deciziei și sentinței, cu trimiterea cauzei pre rejudecare instanței competente.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 4 din Directiva 93/13 a CEE, care a fost transpus în legislația națională prin art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Așadar, o clauză contractuală este exclusă din domeniul de control al caracterului abuziv, potrivit Legii nr. 193/2000 (si implicit al Directivei 93/13/CEE), dacă aceasta privește obiectul sau prețul contractului si este clar și inteligibil exprimată/redactată.

Or, în prezenta cauză, clauzele contestate, referitoare la dobândă și stipularea unor comisioane nu au un caracter abuziv întrucât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Clauzele contestate nu se încadrează în categoria clauzelor abuzive, având în vedere că prețul unui serviciu, așa cum sunt comisioanele aferente creditului și dobânda, nu pot face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv, întrucât interpretarea contrară contravine dreptului european.

Prin urmare, clauzele referitoare la (dobândă și la comisioane sau la costuri, inclusiv costul suportat de consumator asociat cumpărării valutei necesare pentru achitarea ratelor de credit - deci suportării riscului valutar), fie că acestea din urmă sunt percepute la termen sau anticipat, sunt elemente care formează costul total al creditului; acest cost, împreună cu marja de profit a pârâtei (constând într-o fracțiune din rata dobânzii), formează prețul creditului, acesta din urmă reprezentând componenta esențială a obiectului contractului de credit.

Potrivit jurisprudenței constante a CJUE, pentru ca o clauză contractuală să fie exclusă de la controlul de legalitate din perspectiva caracterului sau abuziv, aceasta trebuie să fie redactată în mod clar și inteligibil, lipsit de echivoc, iar clauzele contestate îndeplinesc această cerință.

Astfel, în cauza de față, clauzele din contractul de credit referitoare la comisioanele aferente creditului precum și cele referitoare la dobândă sunt clauze clar și inteligibil exprimate.

Prin urmare, aceste clauze sunt elemente ale obiectului principal al contractului de credit, exprimate prin clauze clar și inteligibil redactate, motiv pentru care recurenta solicită instanței aplicarea prevederilor art. 4 alin. (5) al Legii nr. 193/2000, interpretate prin prisma art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și să elimine din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv, acele clauze care se referă la componente sau caracteristici ale costului total al creditului.

Într-o altă critică, recurenta susține că instanța pe apel a aplicat greșit dispozițiile art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000, întrucât condiția clauzei nenegociate cu consumatorul nu este îndeplinită.

Dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 protejează consumatorul de situația în care Banca îl împiedică pe împrumutat să influențeze o clauză contractuală, să propună modificări sau să ceară clarificări, dar, atâta vreme cât consumatorul nu intenționează să aducă nicio modificare clauzelor contractuale, Banca nu poate să promoveze (ea însăși) negocierea directă, ci doar să o permită.

Așadar, Banca a dat posibilitatea consumatorului să influențeze clauzele contractului, nu l-a împiedicat în niciun fel pe acesta să propună schimbări/modificări ale clauzelor și, prin urmare, Banca a respectat obligația ce-i incumba, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Prevederile clauzelor contestate sunt clare și fără echivoc (sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil), au fost însușite de către intimații-reclamanți prin semnarea contractului de credit, devenind astfel lege între părțile contractante potrivit art. 969 C. civ. de la 1864 și au constituit un element determinant la formarea voinței de a contracta.

Astfel, împrumutata a cunoscut caracterul variabil al dobânzii în raport de indicele LIBOR și marja variabilă a Băncii precum și existența comisionului de rambursare anticipată.

În ceea ce privește criteriul bunei-credințe, apreciat în mod greșit de către instanța de apel, recurenta apreciază că instanța de recurs urmează a analiza conduita sa prin raportare la înțelesul noțiunilor de practici comerciale înșelătoare, conform dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 363/2007, în acest sens precizează că intimații-reclamanți nu au făcut dovada unor astfel de practici pentru a răsturna prezumția de bună-credință instituită de art. 1899 alin. (2) C. civ.

Mai susține recurenta că, pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ar trebui să fie incidentă lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al unei părți contractante,

Așa cum a stabilit doctrina, recurenta arată că dezechilibrul trebuie să fie in rem. Legiuitorul prevăzând sancționarea unei clauze doar în cazul unui dezechilibru semnificativ și nu în cazul oricărui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

Astfel în prezenta cauză nu poate fi vorba de existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și cu atât mai mult nu poate fi vorba de lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al băncii de a percepe capitalul împrumutat și dobânda bancară, comisionul de restructurare/administrare cont.

Într-o altă critică, recurenta susține că instanța de apel a apreciat greșit caracterul abuziv al clauzelor 1.2, 5.1 (variația dobânzii) și 5,4 din contractul de credit.

Având în vedere dificultatea de a dovedi în practică dacă o clauză creează un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului, Legea nr. 193/2000 a transpus prevederile Directivei nr. 93/13 în ceea ce privește modalitatea de evaluare a naturii abuzive a unei clauze contractuale, stabilind criteriile care trebuie avute în vedere.

În acest sens, art. 4 alin. (5) și (6) din Legea nr. 193/2000 stabilește, cu titlu de principiu, că evaluarea se face în funcție de natura produselor sau serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia, de toți factorii care au determinat încheierea contractului și de alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

Se prevede cu titlu de excepție că nu va fi considerată abuzivă clauza în baza căreia furnizorul de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumatori sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă sunt îndeplinite două condiții cumulative, respectiv să existe o motivație întemeiată, pentru această modificare și furnizorul de servicii financiare să fie obligat să informeze cât mai curând posibil despre modificare cealaltă parte, iar aceasta din urmă să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.

În acest context, recurenta susține că în cauza de față au fost îndeplinite condițiile excepționale menționate în Legea nr. 193/2000, pentru modificarea ratei dobânzii plătibile de către reclamanți, iar art. 5 din contractul de credit în varianta anterioară alinierii sale la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 nu poate fi considerat abuziv.

În acest sens, recurenta apreciază că instanța de apel a fost în eroare când a considerat ca fiind abuzive clauzele prevăzute la art. 1,2, art. 5.1 și art. 5.4 din contractul de credit, clauze care reglementează dobânda creditului.

Mai susține recurenta, că instanța de apel a apreciat greșit caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 1.3 lit. B) din contractul de credit referitoare la comisioanele de rambursare anticipată a creditului, întrucât aceste comisioane au fost eliminate din contract începând cu data de 17 septembrie 2010, astfel că solicitarea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor care îi reglementau și de excludere a sa din contracte și exonerarea de la plata acestuia pe viitor apare și ca lipsită de obiect.

O altă critică susține aprecierea greșită a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 7.1 lit. N) (cazuri de neîndeplinire) precum și 7.3 (perceperea dobânzii), având în vedere că instanța a analizat greșit condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Prin întâmpinarea depusă, la 6 mai 2019, intimata-reclamantă A. a solicitat pe cale de excepție inadmisibilitatea recursului, având în vedere că speța de față se încadrează în materiile exceptate de la calea de atac a recursului, întrucât vizează materia clauzelor abuzive - art. 13 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu profesioniștii, precum și anularea recursului, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., față de lipsa motivelor de nelegalitate, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, depus la 27 mai 2019, recurenta-pârâtă E. S.A. (fostă C. SA) a solicitat respingerea excepțiilor invocate și înlăturarea susținerilor ca nefondate.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din Camera de consiliu din data de 3 iulie 2019, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 16 iulie 2019.

Prin încheierea din 28 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.A. împotriva deciziei nr. 804/A-C din 17 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și a acordat termen la data de 6 februarie 2020, cu citarea părților.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, reține că recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.A. este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia "casarea unor hotărâri se poate cere atunci când prin hotărârea dată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității", recurenta solicită admiterea excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului Vâlcea și a Curții de Apel Pitești, anularea deciziei și a sentinței, cu trimiterea cauzei pre rejudecare instanței competente.

Această solicitare vine în considerarea prevederilor art. 8.2 din contract, potrivit cărora "orice litigiu în legătură cu prezentul contract care nu s-a putut soluționa amiabil între părți va fi soluționat de instanțele judecătorești din București", prin care părțile, în baza acordului de voință exprimat, au încheiat o convenție atributivă de competență prin care au convenit prorogarea convențională de competență teritorială, derogând astfel de la competența teritorială alternativă reglementată de lege lata prin art. 113 pct. 8 C. proc. civ.

Analizând critica ce vizează încălcarea regulilor de procedură referitoare la competența teritorială, se constată că este nefondată, urmând a fi respinsă, întrucât - clauza inserată în art. 8.2 din contractul de credit a fost constatată ca având caracter abuziv și a fost declarată nulă atât de către instanța de fond, cât și de instanța de apel.

Astfel, în soluționare, instanțele au avut în vedere faptul că, inserarea clauzei privind competența instanțelor din București nu a fost negociată cu reclamanta, fiind trecută de pârâtă în contractul standard, aspect în considerarea căruia nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 19 C. proc. civ. de la 1865, deoarece, potrivit textului de lege "părțile pot conveni..." dar între părțile de față, nu a fost vorba de o "înțelegere a părților", iar această clauză, reclamanta a considerat-o abuzivă și a indicat-o în acțiune spre a fi supusă analizei instanței sub aspectul caracterului abuziv.

Așadar, pentru a fi fost valabilă competența convențională trecută în contract și să suscite discuții cu privire la competența teritorială, ar fi trebuit ca această clauză atributivă de competență, să nu fi făcut obiectul acțiunii și deci al analizei - alături de celelalte clauze indicate ca fiind abuzive - și ar fi trebuit să îndeplinească anumite condiții esențiale, printre care cea privind "determinarea expresă a instanței competente" or, după cum se observă, în art. 8 pct. 2 din contract, pârâta a menționat "instanțele judecătorești din București" fără a numi în concret instanța competentă, astfel că mențiunea privind alegerea instanței nu este legală.

Pe de altă parte, prevederile art. 126 alin. (2) din C. proc. civ. sunt în sensul că:

"în litigiile din materia drepturilor consumatorului, precum și în alte cazuri prevăzute de lege, părțile pot conveni alegerea instanței competente n condițiile prevăzute la alin. (1), numai după nașterea dreptului la despăgubire. Orice convenție contrară este considerată ca nescrisă".

În acest context, se reține că sunt incidente dispozițiile art. 109 C. proc. civ., potrivit cărora "competența aparține instanței locului unde se execută obligațiile izvorâte din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului", precum și ale art. 110 din același Cod, ale cărui prevederi nu pot fi interpretate decât în sensul în care competența este a instanței de la locul unde persoanei contractante, chiar fără personalitate juridică, i s-a încredințat conducerea sau administrarea entității nejuridice, parte din "entitatea mamă" care are personalitate juridică.

De asemenea, art. 112 alin. (1) C. proc. civ. prevede că o cerere de chemare în judecată a mai multor pârâți poate fi introdusă la instanța competentă pentru oricare dintre aceștia, iar art. 113 alin. (1) pct. 8 din același Cod statuează competența instanței de la locul consumatorului și art. 126 alin. (2) final din același Cod statuează că se consideră nescrisă, adică inexistentă orice înțelegere dintre părți privind alegerea instanței înainte de nașterea dreptului la despăgubiri.

Motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta susține că hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

În acest context, recurenta arată că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 4 din directiva 93/13 a CEE, care a fost transpus în legislația națională prin art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, deoarece clauzele contestate nu se încadrează în categoria clauzelor abuzive, întrucât au fost redactate în mod clar și inteligibil.

În ce privește analiza caracterului abuziv al clauzelor convenționale privind variația dobânzii, în condițiile în care aceasta privește obiectul contractului, analiza caracterului abuziv trebuie realizată prin prisma cerințelor impuse de art. 4 alin. (6) teza finală din Legea nr. 193/2000, iar critica susținută pe acest aspect se apreciază a fi nefondată, în raport cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în ce privește modul de apreciere a caracterului abuziv al clauzelor care privesc obiectul principal al contractului.

Astfel, o asemenea clauză este exceptată de la aprecierea caracterului său abuziv numai în măsura în care a fost redactată în mod clar și inteligibil, aspect ce impune ca, în cazul contractelor de credit, instituțiile financiare să furnizeze împrumutaților informații suficiente pentru a le permite acestora să adopte decizii prudente și în cunoștință de cauză.

În acest context, clauzele convenționale privind variația dobânzii se apreciază că au caracter abuziv, întrucât recurenta nu a prevăzut în contractul de credit motivele întemeiate pentru care putea interveni modificarea clauzei respective, conform art. 1 lit. a) din Lista+anexa la Legea nr. 193/2000, considerent pentru care clauzele privind variația dobânzii în raport cu variația marjei băncii este abuzivă, conform art. 4 alin. (4) teza finală din Legea nr. 193/2000.

Într-o altă critică, se susține aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000 cu privire la condiția clauzei nenegociate cu consumatorul, condiția clauzei contrare bunei-credințe, precum și condiția creării unui dezechilibru contractual semnificativ, condiții care în opinia recurentei nu sunt îndeplinite în cauză.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Din perspectiva dispozițiilor evocate, se constată că în cauză este vorba despre un contract de credit, ale cărui clauze sunt standard preformulate, impuse ca atare, în totalitate, reclamanților, ale căror unice opțiuni erau de a semna actul astfel cum a fost elaborat și prezentat ori a nu îl semna, context în care, în favoarea reclamanților operează prezumția relativă de lipsă a negocierii prevăzută de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, prezumție ce putea fi înlăturată de pârâtă prin dovada contrară.

În acest context, se reține că pârâta nu a dovedit faptul că partenerii ei contractuali au avut posibilitatea să influențeze conținutul clauzelor și nu doar să le accepte, așa cum au fost formulate de bancă, sau să refuze încheierea contractului.

Tot în același context, recurenta critică faptul că instanța de apel a apreciat greșit caracterul abuziv al clauzelor 1.2, 5.1 (variația dobânzii) și 5,4 din contractul de credit.

Această critică este nefondată, având în vedere că cele două instanțe au apreciat în mod corect că respectivele clauze au un caracter abuziv prin raportare la art. 1 lit. a) din Lista-anexă a Legii nr. 193/2000 în condițiile în care în contractele de credit nu s-au indicat care sunt motivele temeinice, care pot justifica o variație a marjei fixe a băncii și implicit o modificare a dobânzii contractuale.

Astfel, prin modalitatea de redactare a clauzelor, a fost instituit un drept discreționar al băncii de a modifica nivelul dobânzii după propria voință, în funcție de criterii netransparente, contrar drepturilor consumatorului, reclamanții nefiind informați clar și precis asupra împrejurărilor obiective care justificau variația marjei, cu atât mai mult cu cât modificarea ulterioară a acestei marje determina o creștere a prețului total al creditului, aspecte ce determinau obstrucționarea reclamanților în a avea o reprezentare previzibilă a modului de derulare a relației contractuale.

Referitor la clauza contractuală conținută de art. 5.4 din convenția de credit, conform căreia, consumatorul este obligat să ia cunoștință în mod automat de modificarea dobânzii, ca urmare a modificării indicelui de referință, noul grafic de rambursare fiind considerat acceptat în mod automat, precum și obligația consumatorului de a returna suma împrumutată în cazul în care nu este mulțumit de modificarea marjei băncii, ce a determinat și o modificare a cuantumului dobânzii, se constată că acestea au un caracter abuziv conform art. 1 lit. b) din Lista-anexă a Legii nr. 193/2000 raportat la art. 4 alin. (4) din Legea nr. 193/2000, în contextul în care consumatorul era obligat să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului.

Așadar, în condițiile în care în convenția de credit nu au fost precizate motivele temeinice care să justifice modificarea marjei băncii și implicit modificarea cuantumului dobânzii, se apreciază că reclamanții nu au avut posibilitatea de lua cunoștință, în mod efectiv, de clauzele contractuale mai sus menționate la data încheierii contractului.

În ceea ce privește critica referitoare la clauza prevăzută la art. 1.3 lit. b) din contractul de credit referitoare la comisioanele de rambursare anticipată a creditului, precum și la clauza privind stabilirea unei dobânzi penalizatoare cuprinsă la art. 7,3 din contract, Înalta Curte constată că aceasta este fondată, pentru următoarele argumente:

Având în vedere considerentele, potrivit cărora comisioanele reprezintă o parte din prețul/costul creditului acordat, se apreciază că acestea sunt valabile inclusiv în ceea ce privește clauza 1.3 lit. b) - comisionul de rambursare anticipată, întrucât clauza care îl reglementează este exprimată într-un limbaj clar și inteligibil, iar din această perspectivă instanța de apel a analizat greșit condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, care califica această clauză ca fiind abuzivă.

Astfel, din prezentarea contextului semnării și derulării contractului de credit, rezultă că acest contract a fost deja aliniat prevederilor O.U.G. nr. 50/2010 și, ca urmare, comisionul de rambursare anticipată a creditului a fost eliminat din contract începând cu data de 17 septembrie 2010.

Așadar, acest comision nu a fost perceput anterior alinierii contractelor la O.U.G. nr. 50/2010 pentru că nu au existat sume rambursate în avans, reclamanții solicitând doar exonerarea de la plata acestui comision pe viitor, în cursul executării Contractelor de credit, în ipoteza constatării caracterului abuziv al acestuia.

Clauza privind stabilirea unei dobânzi penalizatoare cuprinsă în art. 7.3 contractul de credit nr. x din 26 iulie 2008 nu poate susține caracterul abuziv, reținut de instanța de apel, având în vedere că aceasta a analizat greșit condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, întrucât prevederile respective sunt redactate în mod clar și inteligibil, intimații-reclamanți având posibilitatea înțelegerii conținutului încă de la data semnării contractului.

Astfel că, acestea nu constituie clauze abuzive deoarece nu creează un dezechilibru semnificativ între pozițiile părților și nu sunt contrare bunei-credințe. Din contră, acestea asigură previzibilitatea executării contractului, părțile reglementând și comportamentul permis acestora în situația în care s-ar concretiza un risc de neîndeplinire a obligațiilor contractuale.

În contextul relevat, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a procedat, în mod efectiv, la cercetarea celor două clauze menționate - prin prisma analizei susținerilor părților, a înscrisurilor dosarului și a temeiului de drept invocat, aspecte ce nu satisfac exigențele unei analize a raportului juridic dedus judecății, din perspectiva aspectelor de nelegalitate evocate.

Astfel, cu ocazia rejudecării cauzei, instanța de apel se va preocupa să răspundă criticilor formulate de părți în susținerea pretențiilor și apărărilor lor într-o formă clară și concisă și va analiza din această perspectivă elementele privind caracterul abuziv, referitor la clauza prevăzută la art. 1.3 lit. b) din contractul de credit referitoare la comisioanele de rambursare anticipată a creditului, precum și la clauza privind stabilirea unei dobânzi penalizatoare cuprinsă la art. 7,3 din contract, în condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000,

Constatând că instanța de apel nu a intrat în cercetarea pretențiilor deduse judecății sub aspectul cererilor cu care a fost învestită, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (2) C. proc. civ., apreciază că se impune admiterea recursului declarat de recurenta-pârâtă E. S.A. împotriva deciziei nr. 804/A-C din 17 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, cu consecința casării deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.A. împotriva deciziei nr. 804/A-C din 17 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B. și intimata-pârâtă E. S.A. - AGENȚIA CRAIOVA EST.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 februarie 2020.