ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 986/2015

HOTĂRÂRE

27.03.2015

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2015
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 986/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia nr. 986/2015

Asupra conflictului negativ de competență, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 19 mai 2014 pe rolul Judecătoriei Bistrița, secția civilă, sub nr. x/190/2014, reclamanții A. și B. au chemat-o în judecată pe pârâta SC C. SA, solicitând instanței să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a contractului de împrumut pentru refinanțarea unui credit de consum din 29 mai 2008, respectiv a clauzei stipulate la pct. 3.2. privind modificarea ratei dobânzii, să constate că modul de calcul al dobânzii nu respectă dispozițiile O.U.G nr. 50/2010 și să stabilească modul de calcul al dobânzii conform art. 37 lit. a) din O.U.G. nr. 50/2010. De asemenea, reclamanții au solicitat să fie obligată pârâta la restituirea sumelor percepute peste formula de calcul Libor plus marja fixă de 7,7233 pp din iunie 2009 până la introducerea acțiunii și în continuare până la restituirea efectivă, precum și la întocmirea unui act adițional la contract și a unui nou grafic de rambursare în concordanță cu. sentința ce se va pronunța, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a acesteia, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanții au arătat că prin contractul anterior menționat au împrumutat de la banca pârâtă suma de 20.475 Chf rambursabilă în termen de 120 luni pentru refinanțarea unui alt credit și că la încheierea convenției s-au situat pe o poziție dezavantajată în raport cu aceasta, fapt pentru care au cerut modificarea clauzelor apreciate ca fiind abuzive și inserate într-un contract de adeziune.

În drept, au invocat prevederile art. 969, ale art. 948 C. civ. de la 1864, Legea nr. 190/1999, Legea nr. 193/2000, prevederile art. 109, ale art. 113 pct. 3 și ale art. 453 N.C.P.C.

Prin întâmpinarea depusă la 3 iulie 2014, pârâta, în temeiul clauzei atributive de competență stipulată la art. 13.5 din contract și al dispozițiilor art. 107, coroborat cu art. 126 alin. (1) N.C.P.C, a invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Bistrița, susținând că atât în baza prorogării convenționale de competență, cât și în considerarea normelor legale care reglementează competența teritorială de drept comun, competența teritorială în cauză revine instanței competente material de la locul sediului său social.

Prin sentința civilă nr. 8050 din 20 octombrie 2014, secția civilă, a Judecătoriei Bistrița a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București, dând eficiență clauzei atributive de competență inserată de părți la art. 13.5 din contract și prevederilor art. 126 alin. (1) și art. 107 alin. (1) N.C.P.C, reținând că, în speță competența teritorială de soluționare a cauzei aparține instanței de la sediul pârâtei, astfel cum au convenit părțile în litigiu.

Urmare declinării, cauza a fost înregistrată la 24 noiembrie 2014 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București sub nr. x/299/2014.

Prin sentința civilă nr. 131/2015 din 08 ianuarie 2015, această instanță a admis excepția propriei necompetențe teritoriale, invocată din oficiu și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Judecătoriei Bistrița. Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competență, a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării incidentului procedural.

În argumentarea acestei soluții, Judecătoria sectorului 1 București a evocat jurisprudența Curții europene și, reținând incidența în cauză a dispozițiilor art. 109 N.C.P.C., care reglementează pentru litigiile privind executarea, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea unui contract, competența teritorială alternativă a instanței locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligației, a declinat competența soluționării cauzei în favoarea instanței inițial învestite, în considerarea situării sediului sucursalei pârâtei în municipiul Bistrița-Năsăud, locul unde a fost încheiat și s-a și executat în parte contractele în litigiu.

De asemenea, instanța a avut în vedere prevederile art. 126 alin. (2) N.C.P.C, poziția de inferioritate creată reclamanților prin prorogarea de competență și prejudiciul produs acestora prin deplasarea la o instanță la 450 km de domiciliul lor.

Analizând actele și lucrările dosarului din perspectiva conflictului de competență ivit în soluționarea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte, în temeiul art. 135 N.C.P.C., va pronunța regulatorul de competență în favoarea Judecătoriei Bistrița, pentru următoarele considerente:

Reclamanții, prin cererea introductivă, au învestit Judecătoria Bistrița cu o acțiune în constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute parțiale a unui contract de credit bancar, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate intre profesioniști si consumatori.

Prin întâmpinarea depusă în fața instanței inițial învestite, pârâta SC C. SA a invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Bistrița în temeiul clauzei atributive de competență stipulată la art. 13.5 din contractul de împrumut, coroborată cu art. 107 N.C.P.C, solicitând declinarea competenței teritoriale în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București, în a cărei rază teritorială se află sediul său.

Prin hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în procedura chestiunilor preliminare, în cauza C nr. 137/08, privind pe VB Penzugyi Lizing Zrt. împotriva Ferenc Schneider s-a reținut că, potrivit unei jurisprudențe constante, sistemul de protecție pus în aplicare prin directivă se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora.

Astfel, pentru a asigura protecția urmărită de Directiva nr. 93/13/CEE, Curtea a subliniat că situația de inegalitate existentă între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenție pozitivă, exterioară părților la contract, asigurată de instanța națională, care trebuie să verifice dacă o clauză din contractul care face obiectul litigiului cu care este sesizată intră în domeniul de aplicare al directivei.

În ceea ce privește o clauză nenegociată, inserată într-un contract încheiat între un consumator și un profesionist, care conferă o competență exclusivă instanței în raza căreia era situat sediul profesionistului, Curtea a statuat, la pct. 24 din Hotărârea Oceano Grupo Editorial și Salvat Editores, că trebuie considerată abuzivă în sensul art. 3 din directivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

În speță, cum în contractul ce face obiectul litigiului a fost inserată o clauză atributivă de competență teritorială exclusivă în favoarea instanței de la sediul băncii, care în cauză are calitatea de pârâtă, iar reclamanții prin concluziile avocatului ales s-au opus admiterii excepției necompetenței teritoriale a Judecătoriei Bistrița, inițial învestită cu soluționarea cauzei, Înalta Curte reține că în mod corect Judecătoria sectorului 1 București a avut în vedere dezechilibrul dintre pozițiile partenerilor contractuali și prejudiciul care se creează reclamaților-consumatori prin prorogarea convențională de competență în favoarea instanței de la sediul băncii, situată la 450 km distanță față de domiciliul acestora, limitându-le grav accesul la justiție, reținând din perspectiva jurisprudentei Curții Europene de Justiție că instanța națională trebuie să analizeze caracterul abuziv al clauzei atributive de competență.

În consecință, referitor la competența teritorială, Înalta Curte reține că clauza atributivă de competență inserată la art. 13.5 din convenția de credit intră în categoria celor având ca efect obstrucționarea dreptului consumatorului de a introduce acțiuni în justiție, categorie prevăzută la pct. 1 lit. q) din anexa la Directiva nr. 93/13/CEE, drept pentru care, în considerarea art. 6 din Legea nr. 193/2000, apreciază că aceasta nu poate produce efecte.

Totodată, Înalta Curte reține incidența în speță a art. 126 alin. (2) N.C.P.C, potrivit căruia în litigiile din materia protecției drepturilor consumatorilor, precum și în alte cazuri prevăzute de lege, părțile pot conveni alegerea instanței competente, în condițiile prevăzute la alin. (1), numai după nașterea dreptului la despăgubire, orice convenție contrară fiind considerată nescrisă.

Astfel, având în vedere că dreptul la despăgubire se naște doar subsecvent constatării caracterului abuziv și anulării clauzelor, rezultă că inserarea clauzei atributive de competență în contractul de credit chiar la momentul încheierii acestuia, lipsește de eficiență respectiva clauză.

Potrivit art. 113 alin. (1) pct. 8 N.C.P.C., pentru cererile privind constatarea nulității absolute sau anularea contractelor încheiate cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor, cum este cazul în speță, legiuitorul a prevăzut o competență alternativă în favoarea instanțelor de la domiciliul consumatorului.

În speță, reclamanții A. și B. au calitatea de consumatori în raport cu pârâta profesionist, ceea ce, în raport de natura și obiectul acțiunii, atrage competența teritorială a instanței de la domiciliul acestora, respectiv a Judecătoriei Bistrița.

Prin înregistrarea acțiunii de către reclamanți pe rolul Judecătoriei Bistrița, instanța supremă apreciază că aceștia și-au exprimat astfel opțiunea pentru această instanță, conform art. 116 N.C.P.C, potrivit căruia reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente, instanța nemaiputându-și declina competența.

Totodată, Înalta Curte constată că Judecătoriei Bistrița îi aparține competența teritorială a soluționării cauzei și în raport cu prevederile art. 113 pct. 3 N.C.P.C, care statuează că, în cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea unui contract, competența aparține instanței locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligației, în condițiile în care contractul de credit în litigiu au fost încheiat prin Sucursala Bistrița a SC C. SA și s-a executat în parte prin aceeași sucursală.

Din perspectiva celor anterior arătate, competența teritorială aparține Judecătoriei Bistrița și în considerarea dispozițiilor art. 113 alin. (2) N.C.P.C, care prevede că atunci când pârâtul exercită în mod statornic o activitate profesională ori o activitate agricolă, comercială, industrială sau altele asemenea, cererea de chemare în judecată se poate introduce și la instanța în circumscripția căreia se află locul activității respective, pentru obligațiile patrimoniale născute sau care urmează să se execute în acel loc.

Față de considerentele anterior expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) N.C.P.C, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Bistrița.